1561: Un fenomen ceresc este raportat deasupra Nürnberg și descris ca o bătălie aeriană.
Pe 14 aprilie 1561, locuitorii orașului Nürnberg, în Sfântul Imperiu Roman, au fost martorii unui eveniment ceresc straniu și spectaculos, care avea să rămână în istorie drept unul dintre cele mai misterioase episoade de „fenomen aerian inexplicabil” din perioada premodernă. Conform unei gravuri realizate de tipograful Hans Glaser, fenomenul a fost descris ca o „bătălie aeriană” între obiecte ciudate, care a avut loc dimineața devreme, în jurul orei 4–5.
Relatarea originală, tipărită sub forma unui ziar ilustrat (așa-numitele Flugblätter, precursoare ale presei de azi), povestește cum cerul a fost brusc umplut de sfere, discuri, cruci și cilindri care păreau să se angajeze într-o luptă violentă, zburând cu viteză, ciocnindu-se și uneori explodând. Obiectele aveau culori variate — roșii, albastre și negre — și erau descrise ca „zburând haotic”, unele prăbușindu-se la sol și provocând un nor negru de fum. La sfârșitul spectacolului aerian, un mare obiect negru în formă de suliță ar fi apărut pe cer, iar în final toate obiectele s-ar fi retras.
Gravura lui Glaser reprezintă acest eveniment ca o scenă de luptă în cer, cu forme geometrice clare și o iconografie ce pare a reflecta simultan observația oculară și elemente de simbolism religios sau apocaliptic.
Interpretările evenimentului au variat de-a lungul timpului:
Contemporanii au văzut în el un semn divin, o avertizare cerească legată de păcatele omenirii, o manifestare a mâniei divine sau un semn al sfârșitului lumii;
Istoricii moderni sugerează că poate fi vorba de un fenomen natural, cum ar fi apariția unui halou solar, refracții atmosferice, sau chiar o furtună geomagnetică combinată cu iluzii optice;
Ufologii consideră relatarea una dintre primele mărturii despre un posibil contact cu OZN-uri sau despre o confruntare între vehicule extraterestre.
Indiferent de explicație, evenimentul de la Nürnberg rămâne una dintre cele mai enigmatice și bine documentate observații cerești din perioada premodernă, păstrându-și locul în cultura populară, în literatura fantastică și în teoriile speculative despre vizite extraterestre în trecutul îndepărtat.
1849: Kossuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenția habsburgică și țaristă duce la înăbușirea în sânge a revoluției declanșate la 15 martie 1848.
1865: În timpul unui spectacol de teatru la Washington DC, sudistul John Wilkes Booth trage asupra președintelui Abraham Lincoln.
În acea seară, Lincoln participa împreună cu soția sa, Mary Todd Lincoln, și câțiva invitați la spectacolul „Our American Cousin”, o comedie englezească populară la acea vreme. În jurul orei 22:15, în momentul unui râs general din sală, Booth a pătruns în loja prezidențială, a tras un glonț dintr-un pistol Derringer de calibru mic în ceafa președintelui, apoi a sărit pe scenă, strigând (potrivit martorilor) „Sic semper tyrannis!” („Așa să piară întotdeauna tiranii!” – motto-ul statului Virginia).
După atentat, Booth a fugit călare, fiind urmărit de autorități timp de 12 zile. A fost în cele din urmă descoperit într-un hambar din Virginia și ucis de soldați în timpul arestării.
Abraham Lincoln a fost transportat într-o casă aflată vizavi de teatru, unde a murit în dimineața zilei de 15 aprilie 1865, la ora 7:22. A fost primul președinte american asasinat și unul dintre cei mai venerați lideri din istoria SUA. Moartea sa a lăsat țara într-un moment de profundă incertitudine, chiar dacă victoria Uniunii era deja asigurată.
Complotul pus la cale de Booth a vizat nu doar pe Lincoln, ci și pe vicepreședintele Andrew Johnson și pe secretarul de stat William H. Seward, însă doar atacul asupra președintelui a avut succes deplin. Atentatul a fost parte a unui plan mai amplu de destabilizare a guvernului federal în momentul reconstrucției postbelice.
Asasinarea lui Lincoln a avut un impact profund asupra istoriei Americii: în locul unei reconcilieri moderate între Nord și Sud, perioada de Reconstruction a fost marcată de conflicte dure, resentimente și segregare instituționalizată, care aveau să lase urme pentru decenii.
1912: Vasul de pasageri RMS Titanic lovește un iceberg în Atlanticul de Nord la ora 11:40pm (se va scufunda în dimineața zilei de 15 aprilie).
Titanicul plecase în voiajul său inaugural de la Southampton, Anglia, spre New York, având la bord peste 2.200 de persoane, inclusiv membri ai echipajului. Nava era un simbol al modernității: echipată cu tehnologie de ultimă oră, compartimentare de siguranță și o structură considerată „de nescufundat” de către constructorii săi și de presă. Aparținea companiei britanice White Star Line și era cel mai mare vas de pasageri din lume la acea vreme.
În ciuda avertismentelor repetate despre prezența aisbergurilor în zonă, vasul și-a continuat traseul cu o viteză ridicată. În noaptea fatidică, observatorii de pe Titanic au detectat un aisberg prea târziu pentru a-l evita complet. Deși s-a încercat o manevră de eschivare, coliziunea a provocat deschiderea mai multor compartimente etanșe, ceea ce a dus la intrarea apei în cala vasului într-un ritm ireversibil.
Scufundarea a durat aproximativ 2 ore și 40 de minute, timp în care s-a declanșat o operațiune haotică de evacuare. Cu toate că nava avea bărci de salvare, acestea erau insuficiente pentru toți pasagerii – doar pentru aproximativ 1.200 de persoane – și multe dintre ele au fost lansate pe mare pe jumătate goale.
Tragedia a avut un impact imens: peste 1.500 de oameni au murit înghețați în apele Atlanticului sau prinși în epavă. Printre victime s-au numărat pasageri din toate clasele sociale, dar mai ales cei din clasele inferioare, pentru care accesul la bărcile de salvare a fost limitat.
Scufundarea Titanicului a generat un val de șoc la nivel mondial, ducând la reforme majore în legislația maritimă, inclusiv impunerea obligativității bărcilor de salvare pentru toți pasagerii, patrule permanente în Atlantic pentru detectarea aisbergurilor și îmbunătățirea comunicațiilor radio pe mare.
1956: HCM nr. 623 dădea dreptul de a se întoarce în localitățile de origine tuturor persoanelor strămutate, redându-le casele și terenurile posedate anterior.
Această hotărâre prevedea dreptul de întoarcere în localitățile de origine pentru toți cei care fuseseră strămutați administrativ de autorități în perioada postbelică, în special în contextul deportărilor în Bărăgan din anii 1951-1952. Victimele acestor măsuri – germani, sârbi, bulgari, aromâni, dar și foști chiaburi sau persoane considerate „elemente ostile regimului” – fuseseră obligate să părăsească domiciliile lor și să trăiască ani la rând în condiții grele, în zone aride și slab dezvoltate.
HCM 623/1956 stabilea, în esență:
Dreptul la întoarcere în localitatea de unde fuseseră strămutați;
Restituirea caselor și terenurilor deținute anterior, acolo unde era posibil;
Reabilitarea administrativă parțială a celor considerați anterior „dușmani de clasă”.
Deși această măsură a venit ca un gest aparent de deschidere și normalizare după moartea lui Stalin (1953) și începutul destalinizării, aplicarea hotărârii a fost adesea îngreunată de rezistența autorităților locale, de lipsa de fonduri și de ocuparea proprietăților de alte persoane. Mulți dintre cei care au încercat să revină în satele lor au găsit casele distruse, terenurile redistribuite, iar comunitățile dezorganizate sau chiar dispărute.
Totuși, HCM 623 rămâne un moment important în procesul de recunoaștere (chiar limitată) a abuzurilor comise în primii ani ai regimului comunist. A fost un pas timid spre repararea nedreptăților, dar și un gest simbolic prin care puterea încerca să-și îmbunătățească imaginea, într-un context internațional în care Uniunea Sovietică însăși începea să-și reevalueze excesele staliniste.
1986: Ronald Reagan ordonă lansarea de atacuri aeriene împotriva Libiei, care vor duce la decesul a 60 de oameni, ca răspuns la atacul terorist din 5 aprilie din Berlinul de Vest, când doi soldați americani au fost uciși.
Operațiunea americană a fost complexă și riscantă. Bombardierele au fost lansate de pe portavioane din Marea Mediterană, dar și de la baze aeriene din Marea Britanie — un gest care a tensionat relațiile dintre Londra și celelalte capitale europene, multe dintre ele fiind împotriva unei intervenții militare. Franța și Spania au refuzat accesul aeronavelor americane în spațiul lor aerian, ceea ce a obligat ocolirea Europei și prelungirea misiunii cu mii de kilometri.
Atacurile s-au concentrat pe cinci ținte strategice din Tripoli și Benghazi, inclusiv cazărmi, aeroporturi militare, baze navale și cartierul general al lui Gaddafi. În urma bombardamentului au murit aproximativ 60 de persoane, majoritatea militari și civili libieni. Printre victime s-a numărat și fiica adoptivă a lui Gaddafi, ceea ce a alimentat o propagandă antiamericană intensă în lumea arabă.
Statele Unite au justificat acțiunea ca fiind un act de autoapărare legitimă în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU, susținând că Libia sponsoriza în mod activ terorismul internațional. Pe de altă parte, numeroase state și organizații internaționale au condamnat raidul aerian ca o violare a suveranității unui stat independent și o escaladare periculoasă a conflictelor geopolitice.
