Am început acest miniserial despre muzica de film cu Enio Morricone, îl voi termina tot cu el.
Există oameni care redefinesc o artă fără să o distrugă. Care o ridică fără să o încarcereze în academisme. Care o fac să vibreze nu doar în sălile de concert, ci în sufletul unui copil dintr-un sat uitat, în privirea unui soldat obosit, într-o sală de cinema din anii ’60 unde aerul mirosea a popcorn și revoluție. Ennio Morricone a fost un astfel de om.
Când spui „muzică de film”, aproape instinctiv îți vin în minte acordurile fluierate din The Good, the Bad and the Ugly. Dar Morricone e mai mult decât un compozitor legendar al westernului italian. E cel care a oferit sunet unei tăceri prelungite. E cel care a transformat un simplu ecou de clopot într-un element dramatic. E cel care a dovedit că o simplă notă prelungită poate spune mai mult decât un dialog de zece pagini.
Morricone n-a compus muzică doar pentru a însoți imagini. A compus muzică pentru a le explica. Muzica sa nu stă în spatele filmului, ci îl conduce. Este una dintre rarele situații în care coloana sonoră nu e „background”, ci personaj principal.
În C’era una volta il West (A fost odată în Vest), fiecare personaj are propriul său leitmotiv – o tehnică wagneriană adusă într-un spațiu complet nou. Nu e vorba doar de temă muzicală. E vorba de o construcție psihologică, o arhitectură a sufletului. Muzica lui Morricone știe când să explodeze, când să se strecoare, când să tacă. Pentru că și tăcerea poate fi orchestrată.
Și totul pornește de la un principiu simplu, dar rar pus în practică: muzica trebuie să slujească emoția, nu doar acțiunea.
Instrumente neconvenționale, efecte memorabile
Spre deosebire de alți compozitori care lucrau cu orchestre clasice și teme simfonice previzibile, Morricone avea curajul de a pune într-un film fluierături, biciuri, țipete, ceasuri, muzicuțe, clopote, chiar și respirații. A fost un experimentator, un om de știință al sunetului într-un laborator populat de revolveri și tăceri prăfuite.
De altfel, acest amestec de tradiție și inovație îl face unic: Morricone era format clasic, un discipol al Conservatorului din Roma, dar n-a ezitat niciodată să folosească muzica pop, jazzul, muzica corală sau elemente de avangardă, după cum cerea filmul. În The Mission, a creat o fuziune uluitoare între muzica barocă, corul gregorian și temele indigene sud-americane – un amestec care, pe hârtie, pare imposibil. Dar când îl auzi, înțelegi: nu există granițe pentru emoție.
Morricone spunea adesea că muzica trebuie să fie „vizibilă”, adică să creeze imaginea, nu doar să o urmeze. Cu alte cuvinte, coloana sonoră poate anticipa o tragedie, poate sugera o speranță, poate manipula subtil reacțiile publicului fără ca acesta să-și dea seama.
Și aici intervine ceea ce l-a făcut cu adevărat mare: capacitatea de a transmite subtextul. Nu doar ce vezi, ci ce simți fără să știi de ce. O privire aruncată într-un cadru static devine brusc cutremurătoare pentru că în spate intră, discret, o notă de violoncel. Un cadru cu doi oameni care nu vorbesc devine o declarație de dragoste mută datorită unui arpegiu discret, repetitiv, care sapă în subconștient.
Morricone a lucrat cu regizori mari: Sergio Leone, Bernardo Bertolucci, Brian De Palma, Quentin Tarantino. Dar, poate paradoxal, cel mai profund parteneriat al său a fost cu publicul. Când Ennio scria, nu scria pentru critici sau pentru premii. Scria pentru omul care, după film, pleca pe jos spre casă și fredona melodia fără să știe de unde vine. Scria pentru amintirile care se trezesc într-o sală întunecată.
A compus peste 500 de coloane sonore. A fost nominalizat și premiat. A refuzat să plece din Italia, deși Hollywood-ul îl dorea aproape. A rămas fidel limbii și culturii sale. A fost un patriot al sunetului, un creator de identitate muzicală globală.
Ennio Morricone nu a scris muzică. A scris emoții codificate în sunet. Și le-a trimis, prin film, către milioane de necunoscuți care l-au înțeles fără să-l fi întâlnit vreodată. Astăzi, când mai trecem printr-o seară tristă sau când redescoperim o peliculă veche, e suficient un simplu „tu-tuuuu, tu-tu” ca să știm că el e acolo, în continuare, punând viață în tăcere.
