– S-au strâns opt ani de caravane medicale pe care le organizezi. Hai să vedem dacă gândim la fel. Tu, din interiorul meseriei, eu, din postura de chibiț de presă și scriind despre voi: care spui tu că este lucrul cel mai important pe care-l învață tinerii medici, studenți, rezidenți, din aceste caravane?
– Da, ei cred că sunt printre principali câștigători. Toți suntem câștigători în povestea asta. Și e un câștig enorm, dar nici într-un caz material. Și oamenii aceia, că de aici pleacă totul, oamenii aceia care nu au parte de servicii medicale, care sunt oameni de o condiție modestă, în situații speciale deosebite, cum sunt cei din adăposturi, din azile de noapte, din închisoare, din sate sărace, și așa mai departe. Ei sunt principali câștigători, și impactul asupra lor a determinat totul. Am avut o idee, da, am fost inspirat, cum am mai spus, de seria de reportaje „Izolați în România”.
– A colegei Dite Dinesz.
– Da. Am felicitat-o, și atunci, discutând cu ea, i-am zis, măi, dacă tot am descoperit că există acești oameni, hai să facem ceva – și ce putem noi să facem mai bine, și ce alții nu pot, este să mergem acolo, și așa a început. Oamenii, mulțumirea lor, surpriza pe care o trăiesc, starea de copleșire totală, recunoștința pe care și-o manifestă cum pot, dar atât de intens și profund, asta ne-a încărcat extraordinar. Plata este acolo, completă, totală, extraordinară, când vezi cât de mult apreciează oamenii aceia ce faci pentru ei. Apoi mai vine și partea tehnică, medicală – boli descoperite, pacienți duși în spitale, operați, salvați, oameni care nu văd și care acum au ochelari și văd bine, și sunt vreo 70% din cei care sunt consultați.
De aici a plecat totul. Asta e sursa de energie care menține acest proiect, acest mecanism, acest – aproape că îi pot spune – perpetuum mobile, pentru că, iată, el se derulează în continuare, și crește de la an la an. Și o categorie într-adevăr specială este reprezentată de acești tineri.
Suntem foarte încântați că foarte mulți tineri participă la aceste acțiuni total voluntare, pentru că e un proiect pur voluntar și umanitar. Oamenii nu primesc nimic, dăruiesc timpul lor liber, energia, cunoștințele lor, mintea, sufletul lor, tot, total dezinteresat. Și acești tineri au prins gustul, ca să spun – poate că unii au mai făcut acțiuni de acest gen. Dar aici impactul este deosebit, și îi văd că sunt foarte interesați și, da, este grozav că, deși facem atât de multe acțiuni, de fiecare dată sunt mai mulți care se înscriu decât avem nevoie. Și asta arată că efectul de contagiune este real, este deosebit și ei, într-adevăr, prin asta, odată că își cultivă această parte care este esențială în profesia noastră medicală, și care ne va deosebi întotdeauna de toate echipamentele, tot mai multe, tot mai complexe, tot mai inteligente, care ne înconjoară și cu care lucrăm. Empatia constituie un element esențial în profesia asta.
Și, din păcate, mediul, societatea, agresivitatea ei, vulgaritatea ei, componenta de acuzație, care toate induc mai degrabă un spirit defensiv și tind să sufoce empatia… E o realitate, din păcate, nu doar națională. Peste tot să fiu acoperit, și asta afectează efectiv empatia – și aceste acțiuni cultivă empatia.
Și oamenii ăștia, colegii noștri tineri, când se întorc la spital păstrează acest spirit, în mod evident îl păstrează. De a vorbi cu omul frumos, de a avea capacitatea să îl asculți, de a face niște gesturi umane, de a-l mângâia, de a-l atinge, de a-i da importanță. Deci cred că cel mai mare câștig al lor este un spirit de empatie și solidaritate care sunt intrinseci acestei nobile profesii. Și pe care, ei, pășind în era modernității, în alte tehnologii, nu le pierd, și asta îi va face, și face deja, să fie niște medici complecși.
– Excelent. Deci, este un fel de prelungire a școlii. Îmi vorbești despre empatie versus componenta de acuzație. Cred că sunt două valori care stau dihotomic pe o axă. Și atunci colaboratorii tăi nu cred că vor putea fi acuzați, pe ideea generală a acestor ani, gen medicul hrăpăreț și care face orice, inclusiv îți face rău doar ca să-ți ia banii. Pentru că eu îi văd învățând coeziune, îi văd, cum spuneai, cu empatia de a atinge, de a asculta, de a vorbi cu celălalt și de a încerca să rezolve lucruri pe care poate nu le înveți întotdeauna în facultate. Crezi că toate aceste lucruri, și medicul care se formează acum și așa, contribuie la schimbarea imaginii medicului în societate? Știi că ăsta e unul din subiectele mele favorite.
– Da, e și al meu, da, exact. Are și acest efect, în mod evident, care nu este un efect dintr-o declarație publică pe care s-o citească zeci de mii de oameni, și care oricum nu va schimba ceva cu adevărat, acea declarație, ci aceste fapte pe care noi le facem, cu tenacitate și pasiune, ne aduc în contact cu foarte mulți oameni. Sunt zeci de mii de oameni – cei mai mulți pe care i-am văzut mai multe ori, pentru că nu urmărim doar să creștem lista de localități, ci acolo unde am fost, de regulă revenim.
– Există și tradiție, gen Săvârșin, de exemplu.
– Săvârșin, Delta, munții Orăștiei, Banatul Montan. Și atunci, ceea ce este important este că noi avem, în jurul nostru, al vieții noastre, al personalității noastre, al sufletului nostru, zeci de mii de oameni reali, cu care am venit în contact, pe care am pus mâna, cu care am vorbit, pe care i-am consultat, pe care i-am ajutat să alinăm durerile, să-i vindecăm. Unora le-am salvat viața.
Sunt și cei din profesie, adevărat, care se acumulează în timpul unei profesii, unei cariere, dar, iată, aceștia sunt foarte, foarte mulți oameni la care ajungem în afara profesiei. Și acești oameni te înconjoară și sunt un scut. Efectiv, un scut foarte eficient, mai eficient ca ăia în domnul ăla al Israelului, împotriva agresivității, care este de multe ori primitivă.
Din partea unor oameni – n-aș zice societatea ca întreg, că avem mereu tendința să generalizăm dacă ne face ceva rău. Nu e chiar așa. Dovadă există zeci de mii de oameni reali, care sunt în jurul nostru, ce ne înconjoară, nu numai când mergem, dar și după aceea, cu gândurile lor bune, cu recunoștința, cu rugăciunile lor.
Asta e o asigurare de viață. Și nici nu mai prea ajung toate mizerile, nu le mai luăm ca atare. Practic, parcă n-ajung la tine. Unii aruncă cu pietre, cu flegme spre tine, dar acest cerc de oameni recunoscători ne protejează. De multe ori te întrebi dacă sunt reali acei oameni, pentru că sunt oameni care te atacă cu o răutate violentă, aș spune, fără să te fi văzut vreodată. Aflând ceva, orice, se agață de orice știre, devine un trigger. Pragul lor, săracii de ei, pentru că îi văd de multe ori ca suferind o boală, se triggerizează în mecanismul unic al urii, de la nimica toată, și încep cu niște judecăți generalizatoare asupra omului ăluia, dacă a făcut o greșeală – și cine n-a făcut în viață – îl desființează total, îl execută public. Bine că nu au arme și nu sunt în fața lor, dau cu piatra, ca să vorbesc mai biblic, și apoi generalizează și asupra întregii activități profesionale, a breslei, că toți suntem la fel.
Totuși, se adună atâția oameni, care în mod evident nu mai gândesc așa, că toți doctorii sunt așa, și ăștia nu sunt la fel de zgomotoși, dar în sufletul lor, și în discuțiile lor, noi suntem priviți poate chiar mai luminoși decât suntem, pentru că ei, într-adevăr, privesc partea asta.
De asta, într-adevăr, și din punctul ăsta de vedere, al unei înrăiri reciproc reactive, a corpului medical, împotriva comunității, suntem protejați. Și eu întotdeauna am spus că nu trebuie să generalizăm când vedem că suntem atacați, și uneori pare că suntem atacați de foarte multă lume, de toată lumea. Nu este adevărat. Sunt încă foarte mulți oameni. Trebuie să relativizăm asta, și singurul răspuns posibil, l-am spus mereu și în pandemie, când am tras atât de greu, când am făcut atâtea, singurul răspuns nu este să le răspundem la fel, să intrăm într-o dispută cu acești oameni, ci să ne facem treaba cât mai bine, și asta încet-încet va ajunge la schimbare.
Pe fiecare dintre noi ne va proteja în mod direct faptul că ne facem treaba, ne purtăm frumos, că sunt oameni care ne mulțumesc și ne iubesc pur și simplu, și se roagă pentru noi, cum spuneam. Deci, cred că această acțiune este una din căile prin care să ne ferim de o agresivitate absurdă și să ne păstrăm umanitatea într-o perioadă într-adevăr atât de marcată de o agresivitate fără sens.
– Pornind de la tine ideea, era firesc să ai în primul rând anesteziști în jurul tău. Cu toate astea, am văzut că a rămas că la aceste caravane vin anesteziști și urgentiști, care au meserii ce implică mult, mult mai mult consum nervos, psihic și din toate felurile decât alte felii medicale. Cum ți explici treaba asta?
– Sigur, noi am început, a venit ideea, am discutat cu colegii mei, dar pentru a ajuta oamenii cât mai mult era nevoie, în mod ideal, ca să meargă acolo medici din diferite specialități. Sigur că noi putem face screening și noi, și să depistăm posibilele probleme, dar una e ca totuși să le faci ca medic anestezist, pentru că nu ai toate specializările. Nu poți să evaluezi la fel problemele cardiologice, ca un cardiolog, nefrologice, ca un nefrolog și așa mai departe. Și atunci am încercat să facem o echipă.
Partea anesteziștilor e în continuare foarte importantă, pentru că asigură triajul inițial, analiza finală, după ce toate consulturile sunt gata, și prezentarea planului pe care îl are de urmat, regimul de viață dietetic, medicamente, ce consulturi, unde să meargă și așa mai departe, prelevarea de analize de laborator, multe altele, explorări, cum sunt EKG-urile și altele, dar pentru a face cât mai util acest proiect, am încercat să creștem lista, și am crescut-o. Și asta e o particularitate deosebită a caravanelor noastre făcute de noi „Împreună pentru viață”, pentru că au cel mai mare număr de specialități. Este un ambulatoriu mobil, efectiv o policlinică mobilă, care se duce în diverse locuri și asigură de la 7 la 10, 11 specialități medicale, plus analize, plus explorări funcționale diferite.
Deci asta este povestea, așa s-a dezvoltat. Am fi mers și numai noi, anesteziștii, dacă nu găseam. Dar, din fericire, s-au găsit și alții și avem, iată, acum un grup foarte, foarte mare, care asigură aproape toate specialitățile necesare.
– Te ascultam foarte cu atenție în timp ce vorbeai, spuneai de policlinică mobilă. Nu este metaforic, dar este o imagine. În același timp, mi-aduc aminte de un titlu al meu, pe care l-am dat atunci când am fost la căminul celor fără casă de pe Telegrafului, „De mână cu Sfântul Francisc”. Ceva între cele două lucruri – cum ai defini aceste caravane?
– Eu am cea mai tare imagine, vine din experiența mea de fan Isus, știi? Care e cel mai cool om care a trăit pe tot pământ.
– Știu că pentru tine Isus e un rocker absolut valabil.
– Da, eu sunt fan. Și se spune în cărțile bisericești că pe Dumnezeu nu-l poți vedea. Și toată lumea acceptă asta, clar. Dar cum îl putem atinge pe Isus? Dacă îl cauți pe cel bolnav, pe mine m-ai căutat. Dacă îl hrănești pe cel flămând. Dacă… mai sunt câteva. Deci asta mi se pare extraordinar. Profesional, nu ca și contract. Exact ăsta e tipul de acțiune care te poate face să-l atingi pe Isus. Îmi place s-o preiau ca atare și să simt că prin asta Isus e prezent acolo și se bucură foarte tare.
– Și voi, cei care credeți în asta, vă asigurați felia de mântuire.
– Da, și, sigur, mă gândesc că… că aceasta e o investiție extraordinară pe care o facem noi. Una din cele mai recomandabile, în timpul vieții, este să ajuți necondiționat pe cei neajutorați. Și oameni, și poate și alte ființe.
– Până la urmă sunt ființe, sunt idei de ajutat. Toate lucrurile pot fi ajutate. Inclusiv ideile.
– Dar mai se pare cea mai grozavă investiție, să ajuți necondiționat oameni aflați în nevoi, semenii tăi, mai ales pe cei necunoscuți. Să ajuți pe cel apropiat și animalul face.
– E în Biblie asta, că să ajuți pe cei pe care îi iubești pot și vameșii.
– Exact. Și vameșii, și toată lumea face. Suntem la fel. Mă consider foarte apropiat, și că nu e o mare diferență între mine, între noi și cei mai nenorociți oameni de pe pământ. Pentru că toți avem aceleași nevoi, aceleași pasiuni, dureri, suferințe. Avem multe în comun. Nu suntem chiar atât de diferiți. Dar asta poate face o diferență. Și o face, și contează aici în viață. Se va întoarce, se întoarce ceva pentru tine. Și dacă dincolo va fi examenul ăla mare de admitere, eu cred că va conta foarte mult. Și asta mă face chiar să fiu încrezător, pentru că am și eu bile albe. Că se poate trece examenul.
Ramona Băluțescu
