Un tânăr doctor față în față cu un film. Ce se poate întâmpla? În fapt, de o vreme deja, văd că grija pentru cum e medicul în ansamblul său, dincolo de – generic spus – câtă medicină știe, face parte din preocupările Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara. Am văzut carde didactice ducându-i pe studenți la galerii de artă, la spectacole de teatru, învățându-i să scrie texte ce țin de literatură mai degrabă decât de rețete medicale și chiar punând în scenă piese de teatru împreună cu ei. Există și cărți tipărite, cu lucrările lor, iar studenții care învață pentru a deveni medici pot să-și dezvolte și aptitudinile artistice sau să-și îmbogățească acele cunoștințe pe care deja le au despre marea cultură.
Nici când ei au absolvit deja și au ajuns la pasul imediat următor, acela al medicului rezident, formarea în ceea ce privește zona lor de cultură și empatie nu este considerată un lucru terminat. Vedem asta prin mai multe lucruri pe care le consider salutare în Spitalul Județean din Timișoara. Pentru că atunci când amfiteatrul unde aniversarea a 50 de ani de la fondarea acestui spital oferă un program aparte de film, despre care vom vorbi aici, chiar și coridorul pe care pășești îți oferă puțin mai mult în cale decât persoane care nu știu dacă pot să ia liftul în calitate de aparținători, sau portari care negociază intrări peste ora de vizită, sau cârdul de studenți și rezidenți care ies la o țigară sau până la ospătăria din apropiere în papucii Crocs de dat prin spital, că doar am trecut de pandemie și nu trebuie să ne mai batem capul cu asepsia. Vorbesc despre un coridor cu tablouri, Iar acesta nu este singurul în Județean. Și aici este frumos să-l amintim pe profesorul Horia Vermeșan, care este unul dintre oamenii ce au înzestrat spitalul cu această infuzie de artă.
Ochi să fie! Și atunci, cum spun, pe drumul spre Amfiteatrul B poți deja să-ți primenești sufletul cu un strop ce urmează să fie amplificat prin proiectul „CINEMAVINDEK” (Cine mă vindecă?”).
Este un proiect Inițiat de profesorul doctor Dorel Săndesc, care este și manager al acestui spital, și care deseori, în anii anteriori, a fost prezent sau chiar a venit cu inițiativa, atunci când era vorba ee completat cunoștințele studentului sau rezidentului și cu o parte culturală. L-am întrebat ce și-ar dori să ia un tânăr de la acest proiect, prin care, în serile de marți, studenții, rezidenții, personalul medical din Județean și toți cei interesați din oraș sunt invitați în Amfiteatrul B pentru a putea viziona câte unul dintre marile filme ale trecutului. Iar povestea nu se oprește aici, pentru că de fiecare dată cei prezenți sunt invitați și la discuții pentru a putea afla atât părerile unor oameni fie cinefili cu vechi state de plată, fie specialiști în domeniile vizate, sau pentru a veni cu propriile lor păreri sau observații.
Așadar, vorbind despre cele cu care și-ar dori să rămână un tânăr după, să zicem, filmul lui Andrei Tarkovski văzut acum două săptămâni, „Copilăria lui Ivan”, profesorul Săndesc a declarat: „Programul nostru cinematografic este, desigur, oferit și tinerilor medici, care sunt – în mod natural și din fericire – atât de diverși, încât pentru fiecare dintre ei această experiență poate avea semnificații diferite: contactul cu cinematografia de artă, în mod paradoxal tot mai puțin accesibil, într-o perioadă de dezvoltare fără precedent a surselor de informare, precum și oferirea unui cadru special de vizionare a unor filme de artă, superior vizionării individuale sau la cinema, prin prezentările făcute de oameni cu expertiză și discuțiile deschise”.
Înainte de a ajunge la Județean pentru a vedea filmul ”Copilăria lui Ivan” (care nu e primul pe care îl vizionez în cadrul acestui proiect), am deschis „Arta conversației” de Ileana Vulpescu pentru a căuta un anume pasaj, pe care am crezut util să-l împart cu cei care aveau să fie, împreună cu mine, la această întâlnire. Până la urmă n-a mai fost loc, cum, de data asta, discuțiile nu s-au prea încins, așa că îl trec aici, cum, la vremea când am citit sau recitit volumul, mi-a rămas agățat într-un colț de creștet, și cred că s-ar potrivi aici:
„Doresc un medic care să fie abonat la cât mai multe publicaţii de specialitate, pe care să le poată citi liniştit acasă, în pijama şi-n papuci, şi nu pe-apucate, de la biblioteca spitalului, dacă-n mod fericit biblioteca este abonată la aşa ceva; doresc un medic care să-şi permită să-şi cumpere un tablou peste care să-i fie drag să-şi plimbe ochii dimineaţa când se scoală, cu câteva obiecte frumoase-n casă, cu un spaţiu al lui şi numai al lui, în care să nu dea buzna aci copiii, aci soacra, aci nevasta; doresc, pe scurt, un medic care să-şi poată permite, dacă-mi dai voie, ceva mai mult decît îi oferă un salariu până-n trei mii, când ajunge la primariat!”
Și eu îmi doresc un astfel de medic, pentru că încă îmi închipui că un om care e obișnuit cu frumosul, și-l caută, este mai puțin dedat spre mișmașuri, și repede pacientul mai puțin, și are tihna, atât intelectuală cât și corporală (pentru cazul că ține de o specialitate chirurgicală), de a aborda civilizat pe semenul lui în suferință.
Filmul este din 1962, ruși contra nemți, noi suntem în 2025, tot ce ține de ruși e ciudat, acum, mai ciudat decât acum 10 ani, decât acum 20 de ani, este timpul războiului cu Ucraina, aproape te crispezi la o scenă de flirt adolescentin de pe marele ecran între un militar și o domnucă ce ține de zona sanitară, în clasica pădure de mesteceni, și, involuntar, înzestrezi doar cu barbarie pe cel ce e și a fost soldatul rus…
Poate și de aceea sunt bune filmele, pentru a ne aduce aminte că a generaliza e un păcat, și că istoria a răsucit de multe ori firul Ariadnei cu ieșire din labirint fie înspre bine, fie înspre rău.
Pe scurt, Ivan e un orfan folosit de o grupare militară rusă pentru a se strecura și a vedea care e situația cu liniile inamice. Pătruns de misiunea sa, copilul nu vrea să fie trimis de pe front, la o școală militară, și insistă să-și continue misiunea. O face dar, dincolo de moemntele aparte dinstre el și camarazi, soarta nu îi e prietenă.
Un film cu imagini frumoase, cu momente aparte, din care aleg unul, așa cum mi=am propus și la filmul trecut: câteva secunde cu semnificație. În visul copilului de pe front apar cai ce trag o căruță cu mere, și hrana drămuită de zi cu zi îl face să viseze cum mușcă acei cai merele. Nu economicos, iei unul și-l termini, ci ca după o mare foamne, când, finalmente, dai de belșug: o mușcătură cu botul aici, îl arunci, altă mușcătură dintr-un măr nou. Pentru mine acesta a fost momentul cel mai interesant din tot filmul. Și, pentru că tot se potrivește aici, trec ce mi-a adus amintirea la această scenă:
„O, Doamne, Doamne,
Tu eşti cel care legeni
Pământul prin somn ?
Părul nostru luceşte
De pulberea constelaţiilor.
Freamătă cedrul bolţii
Prin pâraie şi negură
Și-n valea plângerii-i cad
Fructele vorbelor.
Ele spun în cîntecul lor
De zilele altor pământuri şi ape,
Unde stăteau atârnate pe crengi
Și le muşca luna cu botul.
Şi şoptesc de arborii unor codri deşi,
Prin care dansează goală
Ploaia cu genunchii de aur”.
Serghei Esenin
Fiind printre medici și cadre medicale, spun despre calul acela cu merele sale, dar și de un detaliutehnic, legat de cât ține rigor mortis, ceea ce nu se potrivește cu căratul unor camarazi morți, dar… chiar și marii regizori au scăpările lor, ceea ce face, poate, filmele lor și mai interesante. Speram să putem dialoga mai mult, dar… nu a fost seara cu stele aliniate.
Dincolo de asta, nu știu ce au făcut tinerii din jur, dar eu m-am pus să caut ce s-a întâmplat cu actorii din film. Unii mai trăiesc, alții, cei mai mulți, nu, cel din rolul principal, care chiar a fost și prin Timișoara cândva, se pare că n-a înțeles prea multe din un film de război, ținându-I acum isonul lui Putin. O actriță a fost acuzată de omorârea soțului, și tot așa. Traiectorii ciudate. Cu toate astea, filmul rămâne ca un câștig celor care l-au vizionat.
Medicul cu tabloul frumos, cu raftul de cultură din creier bine așezat, cu metrul cub de empoție bifat la timp, pentru a fi la zi cu empatia, când dă ochi cu bolnavul… Da, și pentru asta se lucrează, se migălește la… „cine mă vindecă”, și de aici încolo.
Ramona Băluțescu
