Există o sumă de lucruri, pe care le poți aduna cu liniuță, care au existat mereu în marile vise ale omenirii. Am visat să zburăm, să mergem pe apă, să ajungem pe Lună, să vedem prin lucruri, să devenim invizibili, să ne teleportăm, să citim gânduri, să ne schimbăm organele cu unele mai bune, să trăim mai mult, tot mai mult, să perfecționăm totul în jur. Pe unele deja le-am bifat. La altele încă se lucrează dar deja ni se vorbește despre timpul, nu foarte îndepărtat, când ele vor fi. Sau, de lăsăm visele astea să tragă un pui de somn și în patul lui Procust al metaforei, putem spune că pe unele le-am atins într-un anume fel. De exemplu, a vedea prin. Și aici continuăm ideea adăugând poate unul dintre cele mai importante lucruri prin care avem nevoie a vedea, ca să ne fie mai bine, ca individ și ca specie- prin corpul uman.
A vedea ce se întâmplă în universul intim al corpului nostru este echivalent cu a vindeca. Pentru că nu este vorba despre o călătorie de plăcere ci de a depista neașezări și a le schimba spre mai bine. Avem nevoie de „ochi magici” pentru a ști cum arată o fractură, dacă e cu deplasare sau cu fragmente osoase împrăștiate, sau s-a vindecat prost. Pentru că, la început, ce am știut să vedem erau oasele. Apoi imagistica s-a perfecționat, s-a trecut la părțile moi, înghiți o chestie, o substanță (sau nu) și cineva îți spune de ai vreun cancer sau alte minuni care îți amenință viața.
Ei bine, exact despre acel cineva vom vorbi azi. Și despre modul în care ajungi să scotocești printr-un corp fără a-l deschide, aducând un enorm ajutor colegilor care lucrează cu bisturiul sau cu hapurile, pentru a ști ce trebuie făcut cu pacientul. De aceea am discutat cu medicul primar Daniel Malița, de la Spitalul Municipal Timișoara, conferențiar la specialitatea Radiologie și imagistică medicală la UMFT, cu competențe în ecografie, CT, RMN, senologie medicală, și, bonus, în managementul serviciilor de sănătate. Pentru că e și manager al acelui spital.
– Domnule doctor, cum ați ajuns radiolog?
– Am și ales-o dar a fost oarecum și întîmplarea. Anul de stagiu l-am facut la Municipal la Lugoj, soția era fiica șefei de secție de la Interne. M-am perindat pe acolo la diverses pecialități și am ajuns și la radiologie. Șef de laborator de radiologie era dl. Dr. Dan Demeter, nepotul marelui tenor Traian Grozăvescu, mama doctorului Demeter își aducea aminte de împușcătura din Viena prin care a fost omorât din gelozie. El m-a întebat de nu iau rezidențiat la specialitatea de radiologie. Eu am dat textul clasic cu iradierea, el m-a liniștiti, așa am luat specialitatea asta.
– Ce procent de radiologi fac cancere?
– Nu știu dacă eu sunt cel mai bun să vorbesc despre asta, eu am avut boala. Există o doză de iradiere. Noi suntem monitorizați dozimetric – doza de iradiere a personalului medical e mult mai mare decât la cel civil, dar se consideră că și aceasta e sigură.
– Incidența problemelor de după iradiere?
– Pot fi. Aici contează foarte mult cum reacționează organismul la doza de radiație. Eu am făcut rezidențiatul cu dna Prof. Univ. Dr Mogoșeanu la Spitalul Județean Timişoara. Nu se făceau multe gastroscopii ci se lucra cu bariu înghițit de către pacient în mediu cu radiații X. Medicul era echipat cu un șorț de plumb. La acel moment, investigația dura câte un sfert de oră, timp în care era monitorizat stomacul, undele peristaltice şi evacuarea acestuia. În schimb, altă colegă, după un alt an de rezidențiat a dezvoltat o neoplazie sangvină.
– Există spor la soldă pentru treaba asta?
– 20 la sută, despre care am înțeles că în viitor nu va mai exista, pe motivul că aparatele moderne sunt cu low dose de radiații. De 10 ani nu mai beneficiem de grupa a 2-a de muncă.
– Nu e ok.
– Nu e, mai ales că în legislație există prevederea că aparatele categoria 3 de risc radiologic (pe principiul radioscopiei) se încadrează în grupa 1 de muncă.
– Gen mineri?
– Da, adică un loc de muncă în condiții periculoase.
– Nici spor de calculator n-aveți?
– Legislația nu mai permite acordarea acestuia.
– Da lapte vă dă?
– Teoretic ar trebui… Am regăsit prevederea şi în contractul colectiv de muncă, semnat de curând. Trebuie să-l punem în practică. Rămâne să analizăm costurile.
– Cum v-a intrat prima dată în viață chestia cu radiațiile? Amprenta lui Curie, încă radiind, pe o carte – demonstrația clasică?
– Cu Cernobâlul – am primit o pastilă de iod, la școală, cred și ne-au zis să stăm câteva zile acasă, că trece un nor radioactiv. Ne-au aliniat, ne-au pus în mână pastila, a trebuit să o luăm…
– Cum ați început specialitatea?
– Am fost repartizați la Spitalul Județean, ne-au echipat cu halate de plumb pentru radioscopii, ne-a fost recomandată bibliografia, am fost ajutați şi îndrumați de către colegii mai mari, și încet-încet iți dai seama cum funcționează lucrurile. În acea perioadă în Serviciul Radiologie era CT dar nu și RMN. Computer tomograful era mega, the best of. În prima etapă nu aveam acces pentru a desfasura activitate la CT. Apoi, a apărut presiunea să se efectueze investigații CT și în timpul gărzilor, și de atunci am început să lucrăm şi noi, rezidenții cu acesta.
– Ce anecdotică are meseria dumneavoastră? Monede, furculițe înghițite?
– Da, mai înghit oamenii diverse obiecte… Un coleg a găsit un vibrator.
– Ăla nu era înghițit…
– Dar mergeau bateriile!
– Ah, de aici vine bancul cu doctorul care spune că nu-l poate scoate dar ăi poate schimba bateriile…
– Noi am avut un pacient cu o lamă de cuțit în scalp, i-am făcut CT și mai apoi aceasta a fost îndepărtată chirurgical, trecuse de os dar creierul nu era afectat.
– Colegii de la celelalte specialități vă înteleg specialitatea, sau trimit aiurea pacienți „la raze”?
– Nu, foarte puțini înțeleg, și asta e veșnica noastră problemă, mai ales cu colegii din urgențe care, pentru orice căzătură, vor să scaneze pacientul din cap până în picioare, și de aici cearta cu noi. Am avut un caz al unei fete tinere, de 20 de ani, căzută de pe bicicletă, la care solicitarea era să fie scanată din cap până în picioare… Deseori, le spunem colegilor care fac astfel de solicitări, atunci când patologia nu o impune ca şi în situația descrisă că iradiază pacientul degeaba. Știți care e discuția, efectul se însumează, când pacienții ajung la o doză critică încep să apară reacții, și apare o boală, o complicație. Eu mereu le atrag atenția studenților mei privind acest aspect. Nu este de speriat, pentru că iradierea dobândită în viață din cauze medicale e de maxim 15 la sută. Iradierea cea mai mare e de la soare.
– Ce ar mai ajuta la treaba cu iradierea?
– Un alt corp uman în fața ta. (Râdem) Mai știți avioanele Concorde? Un zbor obișnuit echivala cu un CT de torace-abdomen-pelvis (trei segmente de corp iradiate). Vedeți piloții la ce vârstă se pensionează…
– Dar oare piloții știu de asta?
– Din câte știu eu, da. Și poartă și ei fotodozimetre din astea. Se știe că e o radiere mare, altitudini înalte.
– Aveți obsesia cu ce doză de raze ați luat? Purtați și dumneavoastră fotodoziometru de ăsta?
– Da, evident că purtăm toti care lucrăm în mediul cu radiatii X. Fotodozimetrele nu cuantifică doza pe moment, ci pe o perioadă mai mare de timp. În fiecare lună se schimbă fotodozimetrul.
– Ați fost periclitat?
– Nu, dar au fost colegi care au depășit doza, și i-am scos temporar din mediul de radiatii.
– Și ce face un radiolog ce nu poate lucra la raze?
– Altceva – RMN-ul nu emite radiații, ci câmp magnetic. E o spirală din cupru prin care trece curent, în interiorul căreia trece curent.
– Cât e știință în a da un verdict, în ce faceți, cât e ochi și cât e ghicit?
– Mai e și ghicit. Contează și simptomatologia – ce suspiciune majoră avem la început. Imagistica nu este atoateștiutoare. Am întâlnit situații în care, pe imaginile obținute, puteam să jur că e o neoplazie, postoperator chirurgul a zis că nu era. Domnul Profesor Tudorache îmi spunea că, spre exemplu, cancerul pulmonar poate arăta oricum – poți să juri că este, și nu este, și invers. Ca imagistică am progresat mult, dar există posibilitatea să fii indus în eroare. Am avut un pacient, eram aproape sigur că e un adenocarcinom gastric, biopsia primară a confirmat aceasta suspiciune. A intervenit chirurgul, l-a deschis și închis, şi a spus că e inoperabil, fiind depăsit chirurgical. A recomandat, paleativ, câteva ședinte de radioterapie. Ulterior acestor şedințe formațiunea a dispărut. Daca era adenocarcinom gastric, nu se comporta așa. În plus i-au apărut alte două leziuni. Am insistat, i s-a făcut o nouă biopsie dintr-una din leziunile nou apărute de la nivelul peretelui abdominal, și, în final, diagnosticul a fost de limfom. A început chimioterapia specifică pentru limfom, și e bine și acum.
– Și biopsia?
– Nu a fost concludentă în cazul de față.
– Și fără razele acelea ce se întâmpla?
– Murea.
– Tot ce e cu raze ține de dumneavoastră?
– Nu, e și altă specialitate, e subspecie de oncologie.
– Ce noutăți ar fi în domeniu, să ajungă și la noi?
– Ne dorim să lucrăm cu iridiu – cu plăcuțe care urmează să fie plasate intraorbital, pentru melanom orbital (are ceva incidență, anual avem cel puțin câteva zeci de pacienți) – e un proiect transfrontalier, prin UMF Victor Babeş Timişoara pe care vrem să îl depunem şi să îl implementăm.
– Unde se întâmplă, cel mai aproape de noi, așa ceva?
– În Debrecen și apoi Austria și Germamia – în România încă nu există. Proiectul îl depunem în decembrie, e un lucru inovativ pentru România.
– Ce e materie obligatorie, ca elemente din trecut, în radiologie, de știut sau văzut?
– Există la Würzburg un muzeu dedicat lui Röntgen, în casa în care locuia și făcea experimente. E acolo și mâna cu inel a soției lui, pe o placă de stâncă cu emulsie fotografică.
– În ce moment au început medicii să realizeze că razele și dăunează?
– Mult după, la niște zeci de ani – Röntgen a murit de cancer și au fost și câteva sute de medici radiologi care muriseră de cancer, la început.
– Ce iradiază cel mai mult?
– În mod categoric computer tomografia, un CT e echivalent cu aproximativ 400 de radiografii, radiografia iradiază foarte puțin.
– Există încă situații în care e destul o radiografie, pentru un diagnostic?
– Da, chiar și pentru torace. Asta e problema noastră cu cei din urgență care solicită CT, în situații în care o radiografie e suficientă. E important să fii cât mai „zgârcit” cu investigațiile. Iradierea trebuie mereu să fie justificată de ceva, și trebuie să aducă un plus de beneficiu.
– Există fobie de raze?
– Sunt pacienți ce refuză, că nu vor să se iradieze. Întrebăm pacienții de sunt claustrofobi, sau nu urcă în lift. Unii pacienți se sperie şi au diverse reacții – transpiră, devin nervoşi când intră în RMN. Pe unii dintre aceştia reuşim să-i liniştim explicându-le în ce constă investigația şi importanța efectuării acesteia. Am avut un coleg pe care 15-20 de minute a trebuit să-l țin de mână. Cam 10-15% din pacienți dezvoltă reacții când văd aparatul şi sunt poziționați pentru investigație. Unii rămân, dar nu se simt bine. Aparatul face și tot felul de zgomote. Și eu, la prima investigație am avut o reacție… a fost crunt, dar m-am controlat și am rămas până în final, dar nu mi-a fost ușor la început.
– Ce e cel mai interesant și spectaculos la meseria dumneavoastră?
– E interesantă ideea în sine. De foarte multe ori te uiți la om, îl vezi tânăr, frumos, îi faci un RMN și descoperi o groază de „chestii” înăuntru. Spectaculos e faptul că îl ajuți. Îi pui un diagnostic și îl vezi peste ani ok, și te gândești dacă nu puneai bine diagnosticul ce s-ar fi întâmplat… Unei colege asistente i s-a depistat un cancer la sân printr-un program de screening, credea că „dacă nu doare e ok”. Au fost șase-șapte colege diagnosticate atunci, în cadrul acelui program de screening intern. Chiar te simți util.
– Cum sunt cei care vin din spate, spre meseria asta?
– Acum sunt chiar mulțumit. Acum vreo 15 ani eram tare nemulțumit. În urmă cu mulți ani, la UMF s-a intrat și cu 5, și aia era o generație slabă. Acum sunt buni, rezidențiatul în radiologie e în primele trei specialități râvnite, acum e foarte ușor de practicat, prin teleradiologie. Astă vară eram în concediu în Creta și intrerpretam rezultate. Asta îi atrage pe tineri. Dincolo, în străinătate, e o specialitate dintre cele mai bine plătite, și comodă.
– Cum îi vedeți pe medicii din alte specialități ce zic ce e pe „film”?
– Medicina e o muncă în echipă, le tot spun asta studenților mei. Era filmul cu dr. Queen, ea făcea de toate. Acum a trecut momentul respectiv. Trebuie să lucrezi în echipă! Mă deranjează când văd pe unii chirurgi sau interniști care spun că radiologul nu ți-a citit bine RMN-ul, lasă că îți spun eu ce e. Eu nu indic un tratament. Unii colegi din anumite specialități ca, de exemplu, medicii ortopezi pot interpreta bine un RMN, pot face corelații când intră să opereze, între imagini și „ce găsesc în inteior”, și în timp pot ajunge la o experiență mai mare decât mine, dar să iei asta ca un fapt, că eu știu mai bine ce ai acolo, mi se pare puțin pretențios.
– Se poate cere o a doua părere, la radiologie?
– Întotdeauna patru ochi văd mai bine decât doi. Mă uit eu pe imagine, vine un coleg și zice… „uite leziunea aia…”. Utilizăm și softuri de AI – care îți atrag atenția asupra unor leziuni. Radiografia pe care o interpretăm noi se filtrează şi prin soft și ni se prezintă sugestii de diagnostic în procente – ex: „– 20 la sută poate fi pneumonie, 10 la sută bronhopneumonie etc. Eu, ca și medic, decid dacă cele semnalate de softul de AI au importanță sau nu pentru diagnostic.
– Ce ziceți de câinii care se spune că depisteaza cancerul după miros?
– Pot exista.
– Ce vă întreabă studenții?
– O studentă m-a intrebat ceva interesant la curs. Vorbeam de diverse situații de suicid. Unii înghit cuțite, furculițe, să se sinucidă, sau să atragă atenția. Studenta a întrebat care e cea mai bună procedură de sinucidere. I-am zis că cea care reușește.
*
Un glumeț a lăsat în zona radiologiei o tăbliță din acelea cu a nu se atinge firele, chiar căzute la pământ. Cele electrice. O treabă, să spunem, abstractă, dar unde măcar vezi firul. Aici nu vezi nimic. Raza merge altfel. Trebuie să o înțelegi. Sau să ai încredere în medicul radiolog, imagist, care o înțelege. Pentru că el știe să vadă prin. Și să ne ajute să rămânem ceva mai mult pe aici, așa.
Ramona Băluțescu
