S-a decernat Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului. Nici măcar nu contează foarte mult, în momentul ăsta, că nu îmi place deloc ce/cine l-a luat. E bine că există. Premiul. Și, când vorbești cu Sorina Jecza, deseori Peter Jecza e ca și cum doar a plecat după colț, să aducă un suc de pus pe masă, pentru invitați. Sau o stare. Pentru că doamna Jecza îl pomenește firesc, și zâmbesc cald la „Peter spunea…”. E mereu cu noi.
Azi chiar mai mult, cum există și s-a dat, iar, premiul cu numele lui (de data asta, câștigătorul fiind ales de public, ceea ce iar nu-mi place), și cum ne vedem la încă o tură de plasat statui pe esplanada, sau poiana, sau ce-o fi, de la Mall-ul din Șagului. De altfel, motiv unic și suficient să mă facă să merg până acolo, cum stau în altă parte de oraș. Dar fain, dat fiind că un mall se implică și în a momi lumea cu artă, nu doar cu genți de designer pentru pisi. (Nici o bancă sau două, lângă lucrări, n-ar strica).
Și… de aici întrebările. „Refugiul” lui Virgil Scripcariu îl va vedea lumea șase luni în Unirii (în fine, în Piața Domului, pentru timișorenii născuți aici), de musai… Dar la expoziția artiștilor nominalizați… cum, cine, în ce context va ajunge? Avem aici, lângă Shopping City Timișoara (în Calea Șagului la nr. 100) 12 lucrări de artă ce rămân în spațiul public timp de un an: Bogdan Rața și Dan Vișovan, Zoltan Kovacs, Mihai Țopescu, Ana-Suzana Ionescu, Maria-Mădălina Brîneț, Alexandra Brînzac, Ileana Oancea, Ștefan Crețu, Vladimir Florentin, Péter Madaras, Vladlen Babcinețchi, Albert Kaan.
Așa că, precum și în alte dăți, întrebări despre artă, cu neobosita, înspre frumosul (sufletesc și monumental) orașului, Sorina Jecza.
*
– Cum se construiește tradiția în artă?
– Cum se construiește tradiția în toate. Se construiește ca și iarba eglezească, cu zecile și sutele de ani.
– Ajungem și de data asta la iarba englezească.
– Da, mie mi se pare că ăsta este un exemplu care e atâta de limpede și atâta de clar. Că totul cere timp. Nimic ce ține de om nu se poate face bătând din palme. Este absolut limpede. Iar tradiția înseamnă fie tradiție familială, fie tradiție de societate – dar toate presupun această trecere de la unul la altul, care înseamnă trecerea peste o generație.
Că tradiția nu poți să o faci decât legând generațiile. Or, noi atâtea întreruperi și atâtea rupturi am avut, și atâtea fracțiuni și fracturi, încât… Tradiția e greu să o impui. Tot timpul eu spun că am început în anul 2000. Suntem în 2026. Abia anul acesta, de aici, din Timișoara, a migrat ideea artei de spațiu public spre altă parte.
Și acum faptul că crește… și asta cred că e o trăsătură a noastră. Că noi nu suntem așa de proști pe cât ne ținem noi. Pentru că noi ne tot blamăm că… așa sunt românii. Dar adevărul este că odată ce interiorizăm o experiență bună, avem capacitatea să o creștem mult mai repede. Mă gândesc la istoria literaturii. Eu țin minte când se vorbea despre arderea etapelor. Că noi am reușit în 20-30 de ani să ardem secole de tradiție literară. Reușim acum să ardem în scurt timp decade, zeci de ani de tradiție care se construiește.
– La literatură am trecut și prin perioada de „Scrieți, scrieți băieți, numai să scrieți”, 1837.
– Scrieți băieți, orice, dar scrieți. Și eu zic asta. Nu e nimic de blamat aici.
– Se acoperă și la artă?
– Eu sunt convinsă că da.
– Și e bine?
– Păi lucrurile se cern în final. Pentru că așa se cern toate. Și timpul le cerne pe toate. Ce fac europenii acum când vorbesc despre dreptul la exprimare și este punctul întâi în Carta europeană a culturii? Dreptul la exprimare. Cântarea României ce altceva făcea? Făcea aceleași lucruri și te îndemna să te exprimi…
– Ar mai fi niște liniuțe de amintit legat de cântarea României, pe care sper că le-am depășit…
– De asta zic, că sunt lucruri care se întâmplă, dar care această cernere, pe care timpul o aduce, și experiența o aduce, face ca lucrurile să devină tot mai selective și tot mai bune. Eu sunt dintre cei care cred în perseverență și în această capacitate de a ține lucrurile în continuare, chiar dacă le ții artificial. Trebuie să le ții artificial. Spunea Peter că trebuie să te simți cel mai tare ca să poți să creezi ceva. Gândiți-vă la acești 70 de oameni care au participat acum, fiecare în parte a sperat că el va fi acela care va lua premiu, că de aia au venit aici.
– E o vorbă frumoasă – nu putem fi toți Shakespeare, dar e păcat să nu încercăm să fim Shakespeare.
– Da, deci și ideea asta de a încerca să fii ceva – asta înseamnă că îți pune ție o limită mai sus, îți dă ție o ștachetă mai înaltă și e o aspirație spre care tu încerci să devii o variantă mai bună a ta proprie.
– Aici ajungem la imperativul kantian.
– Da, ajungem.
– Muntele și Mahomed – de regulă vrem să punem opere în cel mai bun loc, în cel mai frumos, în buricul târgului. Oamenii merg acolo unde de fapt se întâmplă arta, ca aici?
– Oamenii merg peste tot, dar merg altfel de oameni. Și asta este foarte bine, că avem artă și pentru oamenii care merg în centru, și pentru oamenii care vin aici.
– E diferită?
– Uneori este foarte diferită. Nu arta e diferită, ci oamenii sunt diferiți.
– Așa s-a înțeles, că oamenii.
– Nu arta e diferită. Eu sunt convinsă că aici nu este nimic mai prejos decât ar putea să fie în centru. Și dacă ești undeva, poți să faci centrul acesta oriunde îl faci. Totul este ca tu să ai valorile stabile și tu îți pui acel pin că aici, în jurul meu, se creează centrul lumii. Câtă vreme eu am această credință și lucrez în sensul acesta. Și lângă mine vin și alții care să facă același lucru, și cred că lucrurile se pot îmbunătăți și în maniera aceasta. Nu există diferență. Eu am fost profesoară în Prințul Turcesc. După aceea am fost profesoară și mai la centru. Dar am sezisat că acea treime de copii excepționali există peste tot.
– Omul sfințește locul.
– Da, și totul este să-i creezi condiții omului respectiv. Că cei care nu s-au realizat din cei pe care i-am întâlnit eu foarte buni în Prințul Turcesc au fost din cauza mediului în care au trăit, din cauza mediului care le-a fost defavorabil, a familiei care nu i-a putut susține. Deci sunt lucruri exterioare lor. Și trebuie să credem în acest lucru și să ajutăm să iasă ceea ce e bun din ei. E important să iasă ceea ce e bun din fiecare dintre noi.
Ramona Băluțescu
