În urmă cu vreo zece ani eram, într-un fel, participant la „The Transcontinental Race”, o cursă de biciclete complet diferită de cele pe care le vedem la televizor.
Ideea acestei curse era să recreeze spiritul bicicliștilor dintr-o altă epocă, atunci când omul se urca pe bicicletă și pornea spre orizont, nu pentru bani, nu pentru contracte de publicitate și nici pentru a apărea pe podium îmbrăcat într-un tricou pe care scria numele unei bănci, ci pentru a găsi ceva ce oamenii caută de mii de ani și găsesc tot mai rar: libertatea.
Concurenții porneau dintr-un oraș european — Londra, Bruxelles sau de prin altă parte — și trebuiau să treavă prin câteva puncte de control obligatorii. Între aceste puncte însă nu exista un traseu impus. Fiecare își alegea singur drumul, își calcula distanțele, își căuta locurile unde putea mânca și dormi, evita drumurile periculoase și hotăra dacă traversează un munte sau îl ocolește. Puteai, de exemplu, să ajungi în Turcia prin Albania și Grecia, dar puteai să o iei și prin Muntenegru, Abania, Macedonia de Nord și Bulgaria.
Iar cursa se termina undeva la o mică cafenea de pe malul Bosforului.
O altă regulă importantă era că trebuia să te descurci singur. Dacă te îmbolnăveai, nu aveai în spate un camion transformat în spital de campanie. Dacă ți se strica bicicleta, nu venea o echipă de mecanici să-ți schimbe roata în douăzeci de secunde. Căutai un atelier, un mecanic, un gospodar cu o trusă de chei sau măcar un om care știa în ce direcție se află următorul oraș.
Și, dacă ajungeai primul la Istanbul, nu primeai un milion de euro, o mașină și o reclamă la șampon. Primeai o cafea.
Poate tocmai de aceea cursa era atât de frumoasă.
Eu eram un fel de comentator. Urmăream online unul dintre concurenți, povesteam pe unde trece și ce i se întâmplă, descriam locurile prin care pedala și mai relatam aventurile deosebite ale celorlalți participanți. Dormeam când dormea și el, mă trezeam când pornea din nou la drum și, pentru câteva zile, harta Europei devenise pentru mine un roman care se scria în timp real.
Intr-un an unul din punctele de control obligatorii era undeva prin Transfăgărășan.
La un moment dat, concurentul pe care îl urmăream a ajuns în Siliștea-Gumești, satul natal al lui Marin Preda.
Îi era foarte rău. Mâncase ceva la un restaurant de pe drum și făcuse, probabil, o toxiinfecție alimentară. L-am întrebat de ce nu merge la dispensarul din sat. Poate găsea un medic, poate primea un tratament, poate măcar cineva îi spunea dacă poate continua sau dacă ar fi mai înțelept să cheme o ambulanță.
Mi-a răspuns că trecuse prin sat și nu văzuse decât câțiva oameni în fața unui birt. Aceștia îi spuseseră că nu va găsi pe nimeni acasă, fiindcă oamenii din sat erau plecați cu toții.
Concurentul a ieșit din localitate și, pentru că se simțea tot mai rău, s-a culcat la umbra unui copac.
După un timp a descoperit și unde plecaseră oamenii.
Undeva, pe câmp, avea loc o procesiune. Erau acolo sătenii, preoții, prapurii, crucile și toate accesoriile necesare unei discuții oficiale cu administrația cerească. Oamenii se rugau să vină ploaia.
Nu reparaseră vreun canal de irigații, nu curățaseră un șanț, nu săpaseră un puț și probabil că nu exista niciun medic disponibil pentru biciclistul cu toxiinfecție. Dar satul avea o strategie împotriva secetei: delegase problema către Dumnezeu.
Am crezut că este o întâmplare singulară. Poate nu văzuse el bine. Poate se turna un nou episod din „Moromeții”. Poate Ilie Moromete urma să apară de după o căpiță și să întrebe dacă n-ar fi mai simplu să facă statul un sistem de irigații decât să trimită tot satul pe câmp, cu prapuri și tămâie.
Până când am citit un proiect de lege din România anului 2026.
Și atunci am înțeles că procesiunea din Siliștea-Gumești nu era o rămășiță pitorească a trecutului.
Era o avanpremieră a viitorului.
Un viitor care este elaborat chiar în timp ce citiți acest text de către niște cătane cu stele de general pe umăr și de niște oameni care spun că era bine pe vremea lui Ceaușescu, pentru că puteau să fure vopsea de la Azur sau carne de la Comtim..
Într-o țară în care spitalele au secții închise pentru că nu există medici, școlile au toaleta în curte, trenurile întârzie până ajunge călătorul la vârsta pensionării, iar localități întregi sunt inundate după fiecare ploaie mai serioasă, parlamentarii noștri au identificat, în sfârșit, urgența națională: nu avem destule piețe în care oficialitățile să sărute drapelul.
Aici era problema României.
Nu în lipsa canalizării, nu în irigațiile dispărute, nu în dispensarele goale, nu în podurile care cad și nici în faptul că un om bolnav se poate culca sub un copac fiindcă nu găsește asistență medicală. Problema era că primarul, prefectul, generalul, popul militar și restul alaiului administrativ nu aveau un loc special amenajat în care să se așeze la minimum trei metri de un catarg și să pupe, în ordine protocolară, o bucată de pânză.
Desigur, catargul trebuie să aibă exact 30 de metri și să fie alcătuit din cinci segmente, din material cu „structură de rezistență de înaltă siguranță”. Pentru dispensar nu găsim medic, pentru școală nu găsim profesor, pentru canalizare nu sunt fonduri, dar catargul va fi probabil proiectat să reziste și la impactul direct cu un asteroid.
Drapelul trebuie să aibă trei metri pe doi. Nu doi metri și nouăzeci și nouă de centimetri, fiindcă atunci s-ar putea prăbuși sentimentul național. Iar dacă se decolorează, autoritățile sunt obligate să-l schimbe. Fără ceremonie, ni se precizează grijuliu. Probabil fiindcă, dacă am organiza ceremonii și pentru schimbarea fiecărui steag decolorat, n-ar mai rămâne timp pentru inaugurarea bordurilor.
Nu am nimic împotriva drapelului. Este simbolul țării în care trăim și trebuie tratat cu respect. Dar respectul față de o țară nu constă în sărutarea unei pânze sub supravegherea unui preot militar.
Respectul față de țară înseamnă să nu-ți lași cetățenii fără medic, fără școală, fără apă și fără drum. Înseamnă să nu furi banii publici și apoi să te fotografiezi solemn cu mâna pe inimă. Înseamnă să nu obligi bătrânii să aleagă între medicamente și mâncare, după care să-i chemi în piață să privească un catarg de 30 de metri. Înseamnă să construiești o țară ai cărei cetățeni au motive să fie mândri, nu să dai o lege prin care îi anunți când, unde și în ce ordine trebuie să se manifeste mândria.
Patriotismul adevărat nu are nevoie de instrucțiuni tehnice, de comandant de garnizoană și de popă cu crucea în dreptul pieptului. Iar atunci când statul începe să reglementeze până și ordinea în care oficialitățile pupă drapelul, nu mai avem patriotism. Avem coregrafie.
O coregrafie costisitoare, ridicolă și ușor sinistră, pusă în scenă de niște oameni care cred că România poate fi reparată cu un catarg, două rugăciuni și o sesiune colectivă de pupat textile. Mai nou am citit că au adus și o mână a bunicii lui Isus, să aibă politicienii tâmpiți ce pupa.
Exact ca în Siliștea-Gumești: dispensarul poate fi gol, sistemul de irigații poate lipsi, omul bolnav poate zăcea sub un copac, dar autoritățile și-au făcut treaba. Au organizat procesiunea.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv consiliile locale ale municipiilor reşedinţă de judeţ, la propunerea primarilor, în acord cu comandanţii de garnizoană, vor emite hotărârea prin care se stabileşte locul public denumit „Piaţa Tricolorului”, în termen de 45 de zile de la promulgarea prezentei legi. „Piaţa Tricolorului” trebuie să fie localizată pe cât posibil în apropierea sediilor autorităţilor administraţiei publice locale. Denumirea pieţei va fi marcată printr-o plăcuţă montată la un loc vizibil, conform reglementărilor în vigoare.
În „Piaţa Tricolorului”, prin grija organelor administraţiei locale, se amplasează un catarg înalt de 30 m., compus din 5 segmente din material cu structură de rezistentă de înaltă siguranţă, cu excepţia celor prevăzute la art. 5 alin. (2) şi (3).
Drapelul arborat va avea dimensiunea proporţională de 300 cm. lungime şi 200 cm. lăţime. Drapelul va fi înlocuit prin grija autorităţilor locale, fără ceremonie, ori de câte ori se constată că prezintă decolorare evidentă sau diferite deteriorări fizice.
„Cu Sfânta Cruce în mâna dreaptă, preotul militar sau ierarhul bisericesc face semnul Crucii asupra Drapelului Naţional al României, sărută pânza acestuia, după care rămâne la Drapel, în dreapta acestuia, cu Crucea ţinută în dreptul pieptului”.
„e) Preotul militar sau ierarhul bisericesc se așează în fața Drapelului și rostește următoarea Binecuvântare: »Dumnezeul nostru, Doamne Preaputernice, Cel ce binecuvântezi și sfințești toate, binecuvântează Drapelul Național al României! Că sfânt ești totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!»”.
„Oficialităţile prezente la Ceremonie ies din dispozitiv şi se aşează în linie cu faţa la Drapel, la o distanţă de minim 3 m de acesta. Apoi, fiecare sărută Drapelul Naţional al României în ordinea de reprezentare protocolară şi rămân în aceeaşi linie, cu faţa la Drapel.
***
Dacă Trump reușește să pună UE să plătească armele americane pentru Ucraina, noi ce vom face?
A zis impetuosul și imprevizibilul Donald Trump, joi 3 septembrie 2026: „ Sute de miliarde de dolari au fost date gratuit Ucrainei și NATO, gratuit, sumă pe care Europa le-ar fi plătit dacă am fi cerut asta, dar le cerem europenilor acești bani, chiar dacă o facem cu puțină întârziere”.
Ancheta care îi va face pe mulți să scoată televizorul din priză: ce înregistrează Smart TV-urile LG chiar și când sunt oprite
Televizoarele smart de la LG colectează și trimit constant date despre utilizatori și locuințele acestora, chiar și atunci când sunt offline sau în modul standby, potrivit unui clip publicat de Gamers Nexus pe YouTube, citat de The Verge. Investigația arată că aceste dispozitive scanează rețelele Wi-Fi pentru dispozitivele apropiate, înregistrează audio prin microfoane și folosesc recunoaștere audio-video pentru a identifica conținutul vizionat.
Testele PISA ascund un procent despre care s-a vorbit puțin în aceste zile.
Când am citit rezultatele la testele PISA, m-am uitat nu doar la procentul de elevi aflați în zona de analfabetism funcțional, ci și la câți elevi cu performanțe înalte avem. Pentru că „avem vârfuri, avem elită, avem olimpici” este una dintre convingerile societății românești. Am o veste proastă. Vrem să o auzim, bazată pe date …
PISA provoacă noi răgete de plăcere și disperare
Apocalipsa ne place. Trebuie să desființăm tot, să închidem școlile, să aruncăm telefoanele copiilor în Dunăre. Au venit noile rezultate ale celebrului test PISA și s-a constatat că suntem varză. Ne-a luat prin surprindere. Noi știam că am băgat bani la greu în învățământ, că am mărit bursele elevilor, că n-am dat afară vreo 10000 de profesori din sistem. Și iată cum am fost răsplătiți.
Reacțiile îmi par pline de ambiguitate, uneori nu știu dacă se urlă de plăcere sau de disperare. Plăcerea de a indica vinovați: profesorii nu-și fac treaba, elevii sunt proști, părinții sunt proști, guvernanții sunt proști. Astea toate ne-ar sugera că există, undeva în fundal, un „noi” alcătuit din deștepții pământului.
Ca să înțelegem cel mai bine cum funcționează educația la noi și spre ce s-a îndreptat, mai simplu ar fi să ne amintim cum se selectează copiii pentru fotbalul de performanță. Nu se caută talente prin curțile școlilor, nu. Se caută părinți care să bage bani în echipamente, turnee, cantonamente etc. Abia banii părinților fac prima selecție, talentul, meritocrația sportivă vin pe locul ț-șpe.
Credeți că-i descoperea cineva pe Popovici sau Halep dacă nu veneau dintr-un mediu familial echilibrat, din clasa mijlocie sau superioară?
O idee de început de an școlar
An de an, guvernare după guvernare, buget după buget, învățământul românesc arată tot mai prost. Nu e nevoie de mari analize pentru a demonstra asta. Nivelul record de imbecilitate la care a ajuns țara în ultimii ani este dovada supremă a unui sistem educațional abandonat, batjocorit și tâlhărit de cirezi de incompetenți puși politic să se distreze cu el.
Legea încă neadoptată a salarizării afectează dascălii care amenință cu greve în fiecare semestru. Sindicatele profesorilor au ca armă de negociere doar șantajul, fără să țină cont vreo clipă de nevoile elevilor. Inventarul lipsurilor nu se mai termină. La fiecare început de an școlar, facem bilanțul unui dezastru. Și tot la începutul fiecărui an școlar participăm la festivități de deschidere unde politicienii, cu infinit tupeu, defilează, iar noi, cu infinită prostie, participăm cuminți. Noi, adică părinții și elevii. Vin în curțile școlilor, la costum, toți ticăloșii care în restul anului nu dau doi bani pe educație. Ba chiar o detestă și o sabotează prin toată activitatea lor de „aleși”.
Mă tot întreb, de ani de zile, de ce nu punem mână de la mână să le dăm câte un mare șut în cur chiar acolo, de față cu copiii, la careu, unde pozează alături de directorii de școală numiți chiar de ei. De ce nu îi premiem cu huiduieli și scuipați, de ce nu le punem coronițe din gumă de mestecat pe țeste, în timp ce-i fugărim peste gardurile liceelor? Cred că de fraieri. Nu o facem din aceleași motive pentru care nu protestăm în stradă pentru o mulțime de alte lucruri grave care afectează în rău viețile noastre și ale copiilor noștri. Unii dintre noi îi primim cu indulgență, să nu o deranjăm pe tovarășa învățătoare cutare, care face și after, sau pe directorul căruia i-am dat șpagă să ne bage plodul în clasa aia mai bună. Alții o facem dintr-un bun-simț care ar trebui extirpat în relația cu ei.
Dacă am fi cu adevărat indignați de răul pe care acești oameni ni-l fac, ar trebui să ne învățăm copiii încă de la grădiniță și clasa pregătitoare că politicienii nu au ce căuta în școală, că ei sunt răi și trebuie dați pe mâna miliției. Că le fură din ghiozdănele și din pachețele și că îi vor proști pentru ca atunci când vor crește să-i voteze așa cum au făcut-o părinții lor. Închid ochii și îmi imaginez curtea unei școli pline de ochi. Din rândul copiilor se desprinde o fetiță de clasă primară, cu ochi albaștri și codițe aurii, care se duce cu un superb buchet de flori direct la ministrul Educației și zice, cu bărbia tremurândă, la microfonul pe care i-l ține doamna directoare inundată de zâmbete: „Te-n morții tei!”
Dacă 31% dintre tinerii din România nu au un loc de muncă, de ce importă România 150.
România se confruntă cu un paradox aparent: are cea mai ridicată rată a şomajului în rândul tinerilor din Uniunea Europeană, dar în acelaşi timp continuă să aducă sute de mii de muncitori din afara UE pentru a acoperi deficitul de personal.
Ce spune un inițiator despre proiectul privind Ziua Tricolorului, care prevede amendarea oficialilor când nu sărută drapelul
Cotidianul a încercat să contacteze mai mulți semnatari ai proiectului, atât din PSD și PNL, cât și care erau atunci în grupul parlamentar AUR. Dintre aceștia, a răspuns momentan doar deputatul liberal Florin Roman.
Ioan-Aurel Pop i-a identificat pe responsabilii eșecului școlii românești: „progresişti, neomarxişti, globalişti, anulatorii culturii și treziţi”
Fostul preşedinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, apreciază că reforma şcolară din ultimele decenii nu este o simplă succesiune de schimbări de programe, module şi metode de predare ci o dispută despre ce ar trebui să ştie un elev înainte să învețe să dobândească competenţe. Într-un discurs susţinut la deschiderea Congresului Naţional al Istoricilor Români de la Bucureşti, Pop a atacat direcţia în care a mers educaţia românească şi i-a identificat pe cei responsabili: de la „progresişti” şi „neomarxişti” la „globalişti”, „anulatorii culturii” şi, „mai nou, treziţii”. Istoricul apreciază că reforma şcolară nu este doar o problemă de metodă ci este o alegere asupra tipului de om pe care şcoala îl formează.
O doctoriță româncă spulberă mitul eficienței nemțești: „E ca în România, mergi pe recomandări și cunoștințe”
Germania este considerată de mulți români un model de organizare, eficiență și digitalizare. O doctoriță româncă stabilită acolo susține însă că imaginea țării este mult diferită de realitatea de zi cu zi.
Cînd pleșcarul împarte dreptatea, justiția amuțește
Dacă nici la CCR nu sînt salarii barosane, ca să nu fie tentați de șpăgi și alte foloase necuvenite ăia care-s numiți acolo, unde să mai cauți imunitatea la mită și „atenții”?! Dar dacă ești pleșcar, judeci ca firoscosul Leonida al lui Caragiale, încît, oricît de mare ar fi salariul, ce vine în plus e după legea nouă, aia nescrisă, dar cît se poate de valabilă. Pleșcarul e convins că tot ce primește pe deasupra i se cuvine. O excursie pe vreo insulă grecească? Să fie primită, că onoarea și deontologia lui înghit fără să li se aplece. Iar legile contra șpăgilor și foloaselor de alt soi sînt astfel croite, că, dacă un pleșcar ajunge membru în CCR, nu poate fi judecat decît tot de CCR. O dovadă cum nu se poate mai clară că, în materie de egalitate în fața legii, cine împarte dreptatea după litera Constituției, chiar dacă e prins cu fofîrlica, poa’ să spuie că aia nu e fofîrlică, ci nimica toată. Și pînă să se pronunțe justiția europeană, dacă o sesizează careva, pleșcarul n-are nicio greață. E onorabil fiindcă așa hotărăște el, după o logică la care prostimea n-are acces, pentru că așa vrea funcția lui.
Fântâna din Parcul Botanic funcționează din nou, după 2 decenii
Angajații Horticultura au finalizat lucrările de reabilitare și punere în funcțiune a bazinelor cu plante acvatice amplasate la intrarea principală în Parcul Botanic. Zona de acces a fost complet reconfigurată și revitalizată, readucând în peisajul urban un element decorativ și ecologic emblematic pentru cel mai mare parc dendrologic din oraș. Proiectul a inclus o componentă […]
