1211: Are loc colonizarea Cavalerilor teutoni, în Țara Bârsei, de către regalitatea maghiară.
În anul 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei a hotărât să aducă în Țara Bârsei (zona Brașovului de astăzi) Ordinul Cavalerilor Teutoni, o forță militaro-religioasă apărută în timpul cruciadelor, pentru a apăra granița de sud-est a regatului de incursiunile frecvente ale cumanilor – triburi războinice nomade care amenințau Transilvania dinspre stepele de la est de Carpați.
Această decizie a fost motivată atât de slăbiciunea apărării regatului în zonă, cât și de dorința de a impulsiona colonizarea și dezvoltarea unei regiuni slab populate, dar strategic importante. Cavalerii teutoni au primit de la rege drepturi largi și privilegii: li s-a acordat posesiunea asupra Țării Bârsei, libertate de organizare și autonomie în conducerea teritoriului. În schimb, aceștia trebuiau să construiască cetăți, să organizeze apărarea și să asigure stabilitatea frontierei regale.
Teutonii nu s-au limitat însă doar la rolul de apărători. Au început construirea unor fortificații, așezări și biserici în stil gotic timpuriu, dar și o activitate misionară intensă în rândul populației românești și cumanilor. În paralel, au încercat să își extindă influența și autonomia, punând chiar bazele unui stat propriu, subordonat direct Papei, și nu coroanei maghiare.
Această ambiție i-a alarmat pe nobilii și clerul maghiar, care au văzut în teutoni o amenințare la adresa suveranității regatului. După doar 14 ani, în 1225, Andrei al II-lea i-a alungat pe cavaleri din Țara Bârsei, cu sprijinul nobilimii transilvănene. Ordinul Teutonic s-a reorientat spre nord, spre Prusia și zona baltică, unde va întemeia un stat durabil.
Cu toate acestea, prezența teutonilor a lăsat o amprentă durabilă în regiune. Ei au deschis drumul unei colonizări germane mai ample – cea a sașilor –, care va transforma treptat structura etnică și urbană a Transilvaniei medievale. Fortificațiile și planurile de dezvoltare urbană introduse de teutoni au fost continuate de coloniștii germani, iar Țara Bârsei va deveni un centru economic și cultural important, cu orașe precum Brașovul înflorind în secolele următoare.
Astfel, deși efemeră, colonizarea teutonă din 1211 a marcat începutul unei noi etape istorice pentru Transilvania, prin militarizarea frontierei, diversificarea populației și începuturile urbanizării de tip apusean. A fost un episod care a pus regiunea pe harta Europei medievale și care va influența profund istoria sașilor și a relațiilor interetnice din spațiul transilvănean.
1775: Imperiul austriac anexează nord-vestul Moldovei denumind zona „Bukowina”.
Anexarea s-a produs în urma războiului ruso-turc din 1768–1774, care s-a încheiat prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Deși Austria nu fusese implicată direct în război, a profitat de slăbirea Imperiului Otoman și de neputința Moldovei, pretinzând că ocuparea Bucovinei era necesară pentru a facilita comunicația dintre posesiunile sale din Transilvania și Galiția. Cu sprijin diplomatic abil și prin presiuni asupra Porții, austriecii au obținut în februarie 1775 acordul formal al sultanului de a anexa această parte din Moldova.
Regiunea cedată avea o valoare strategică, economică și simbolică. Aici se aflau orașul Cernăuți, mănăstiri importante precum Putna (locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare), precum și un teritoriu fertil și bogat în resurse. Protestele boierimii moldovene și ale domnitorului Grigore III Ghica – care a încercat să opună rezistență diplomatică – au fost inutile. Ba mai mult, Ghica a fost asasinat la ordinul Porții în același an, un gest ce a șocat elita moldoveană și a accentuat percepția de trădare din partea Istanbulului.
Odată cu anexarea, austriecii au reorganizat Bucovina ca un district administrativ distinct, parte a Imperiului, dar cu o autonomie relativă. Sub stăpânirea habsburgică, regiunea a cunoscut o serie de transformări moderne: administrație eficientă, investiții în infrastructură, toleranță religioasă, dar și o colonizare intensă cu germani, ruteni, polonezi și evrei. Acest amestec a modificat treptat structura demografică și identitară a Bucovinei.
1895: A avut loc demonstrația funcționării primei stații de radiorecepție, de către savantul rus Aleksandr Popov.
Popov era un fizician pasionat de electricitate și electromagnetism, influențat profund de lucrările lui Heinrich Hertz, care demonstrase existența undelor electromagnetice în anii 1880. Inspirat de aceste descoperiri, Popov și-a propus să construiască un aparat capabil să recepționeze și să indice prezența acestor unde în aer, fără cabluri sau contacte directe.
Dispozitivul creat de el era un receptor simplu, dar ingenios, alcătuit dintr-un coherer (un tub umplut cu pilitură de metal ce devenea conductor sub acțiunea undelor electromagnetice), o antenă verticală și un clopot electric conectat printr-un sistem de relee. Când undele electromagnetice erau captate, cohererul transmitea semnalul, declanșând sunetul clopoțelului – o dovadă sonoră a recepției.
Demonstrația din 1895 nu a fost încă o transmisie de voce sau de muzică, ci o dovadă experimentală că undele radio pot fi detectate și pot transmite semnale între două puncte aflate la distanță. Totuși, aceasta a fost o etapă-cheie spre dezvoltarea telegrafiei fără fir și ulterior a radioului propriu-zis.
În anii următori, Popov a continuat să îmbunătățească aparatul său, reușind în 1896 să transmită semnale Morse la câteva sute de metri distanță și apoi pe distanțe tot mai mari. El a propus inclusiv utilizarea sa în scopuri practice, cum ar fi comunicațiile navale, anticipând utilitatea imensă a radioului în domenii strategice.
Deși Guglielmo Marconi a fost cel care a obținut brevetul internațional și a transformat radioul într-o afacere globală, Popov rămâne în istoria științei ca unul dintre pionierii necontestabili ai tehnologiei radio.
1918: România, fiind separată de aliații din vest, este forțată să semneze tratatul de pace de la București cu Puterile Centrale.
Intrată în Primul Război Mondial în 1916, de partea Antantei, România urmărea eliberarea Transilvaniei de sub dominația austro-ungară. Campania militară românească s-a lovit însă de o rezistență puternică și de o ofensivă germano-austro-ungară eficientă. Bucureștiul a căzut în decembrie 1916, iar guvernul s-a refugiat la Iași, unde a continuat rezistența alături de armata rusă.
Totuși, în 1917, contextul internațional s-a schimbat radical. Revoluția bolșevică a scos Rusia din război, iar România s-a trezit singură pe frontul de est, înconjurată de inamici. Fără sprijin militar și economic din partea aliaților occidentali, guvernul român a fost obligat să accepte negocieri de pace.
Tratatul semnat la București a avut condiții extrem de dure: România ceda controlul asupra trecătorilor Carpaților către Austro-Ungaria, accepta concesii economice majore Germaniei (inclusiv controlul asupra căilor ferate și resurselor petroliere) și era forțată să cedeze Dobrogea de sud Bulgariei. În plus, ocupația militară a unei mari părți din țară urma să continue.
Actul a fost privit ca o umilire națională și a fost semnat cu mare reticență de către regele Ferdinand I și guvernul condus de Alexandru Marghiloman. Totuși, în mod simbolic, regele nu a promulgat niciodată oficial tratatul, ceea ce a permis mai târziu revenirea la poziția anterioară.
Situația s-a schimbat rapid spre finalul anului. După contraofensiva Aliaților pe frontul de vest și prăbușirea militară a Puterilor Centrale, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi înainte de armistițiul general. Tratatul de la București a fost considerat nul de drept, iar România a participat la Conferința de Pace de la Paris din 1919 ca stat învingător.
1946: La București începe procesul mareșalului Ion Antonescu, conducător al României în perioada 1940–1944, și al lui Mihai Antonescu, ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1941–1944. Au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946.
Procesul a început în contextul schimbării radicale a raportului de forțe după Al Doilea Război Mondial. România, după ce s-a alăturat Axei în 1940 sub conducerea lui Ion Antonescu și a participat la invadarea Uniunii Sovietice, a trecut de partea Aliaților în august 1944, în urma loviturii de stat organizate de regele Mihai I. Această schimbare a deschis drumul către epurarea clasei politice care susținuse dictatura și războiul împotriva URSS, precum și către instaurarea influenței sovietice asupra României.
Procesul, desfășurat între martie și mai 1946 în fața Tribunalului Poporului, a fost unul de tip excepțional, inspirat de modelul Tribunalului de la Nürnberg. Ion Antonescu a fost acuzat de crime de război, trădarea intereselor naționale și responsabilitatea pentru deportarea și moartea a zeci de mii de evrei și romi în Transnistria. De asemenea, Mihai Antonescu a fost inculpat pentru rolul său activ în politica externă pro-nazistă și pentru contribuția la instaurarea regimului dictatorial.
Procesul a fost unul intens mediatizat și marcat de tensiuni politice. Deși inculpații au încercat să-și justifice acțiunile prin necesitatea apărării națiunii și prin loialitatea față de alianța cu Germania nazistă, dovezile privind atrocitățile din timpul războiului și colaborarea strânsă cu regimul hitlerist au fost copleșitoare.
Pe 17 mai 1946, tribunalul i-a condamnat la moarte pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu (secretar de stat la Interne) și Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei). După respingerea cererilor de grațiere, cei patru au fost executați pe 1 iunie 1946, în curtea închisorii Jilava, prin împușcare.
1999: În timpul acțiunilor militare din Iugoslavia, avioanele NATO au bombardat din greșeală ambasada Chinei din Belgrad, ucigând trei persoane și rănind alte 20.
Campania aeriană a NATO împotriva regimului lui Slobodan Milošević începuse în martie 1999, fără un mandat ONU, ca răspuns la presupusele epurări etnice împotriva populației albaneze din Kosovo. Atacurile au vizat infrastructura militară și strategică a Serbiei, însă, în acest caz, ținta lovită s-a dovedit a fi una diplomatică.
Potrivit explicației oficiale oferite ulterior de SUA, lovirea ambasadei ar fi fost rezultatul unei erori de localizare în bazele de date cartografice ale serviciilor de informații. Obiectivul real ar fi fost un sediu al agenției de achiziții militare iugoslave, aflat, potrivit surselor americane, în aceeași clădire sau în apropiere. Cu toate acestea, mulți observatori internaționali și oficiali chinezi au pus la îndoială versiunea accidentului, considerând că Statele Unite trebuiau să dețină informații precise despre locația misiunilor diplomatice în Belgrad.
Reacția Chinei a fost promptă și dură. Proteste masive au izbucnit în Beijing și în alte orașe importante, ambasadele americane fiind ținta furiei populare. Guvernul chinez a cerut scuze publice și o anchetă internațională, dar mai ales a profitat de moment pentru a condamna hegemonia occidentală și pentru a-și consolida imaginea de apărător al suveranității statelor.
Criza diplomatică a tensionat serios relațiile dintre Washington și Beijing pentru o perioadă semnificativă. Ulterior, în octombrie 1999, SUA și NATO și-au exprimat oficial regretul, au oferit compensații financiare familiilor victimelor și guvernului chinez, dar scepticismul și suspiciunile reciproce au persistat mult timp.
