După Revoluția din decembrie 1989, România a fost luată cu asalt de tentațiile Occidentului și de sosirea americanilor. Valentine’s day a luat locul Dragobetelui, Halloween-ul s-a instalat confortabil printre preferințele românilor. Nici sportul nu avea cum să facă excepție, așa că, astăzi, printre altele, se strigă „touchdown” și pe stadioanele patriei. Pe puține, căci e un sport dur și scump.
Timișoara nu avea cum să fie absentă din acest peisaj „american” și așa orașul s-a procopsit cu 89’ers, echipa de fotbal american a orașului. Indiferent de duritate și de costuri, „băieții răi” ai Timișoarei au avut și au această pasiune, pentru care nu țin cont de limite.
Pentru că nu sunt toți contabili sau secretari generali la Federația Română de Canotaj, în sezonul actual, băieții au trebuit să facă un compromis cu vicecampionii României de la Locomotiva Reșița, pentru a rezista în Campionatul Național de Fotbal American.
În această perioadă a anului, cu cățel, cu purcel, cu partenerele de viață și chiar cu copii, cei de la Banat Team, așa cum se numește echipa după „mica unire”, iau cu asalt stadionul Textila. E „match day”.
Strigătele și aplauzele, care se aud dincolo de gardul de fier, atrag în jurul terenului și oameni care nu au treabă cu fenomenul.
Ajuns la marginea terenului, un copil striga entuziasmat „tati, uite mascații”. Stați liniștiți, nu este vorba despre o descindere a celor de la Antidrog și nici vreo acțiune a celor de la Antitero. Sunt băieții de la Banat Team și Titanii București. Nu e un meci oarecare, ci e derby. Nu zăbovesc mult, căci nu înțeleg o iota din sport și pleacă, așa cum au venit.
Așa cum spuneam, sportul e dur. Și îți dai seama că la teren sunt doi medici, care aleargă aproape la fel de mult ca jucătorii. Pe parcursul unui meci sunt accidentări dese. Unele mai grave, altele mai puțin grave. Există momente când personalul medical e depășit, de numărul celor căzuți la aceeași fază.
La una dintre ele, un jucător de la Banat Team e suspect de ruptură de ligamente. Pac, telefon, pac, ambulanță. Nu se folosesc tărgi. „Rănitul” țopăie până la mașină, care e la poarta arenei.
Din ciocnirile caștilor rezultă zgomote care te bagă în sperieți, dar ovațiile jucătorilor de pe margine de la echipa care reușește placajul te trezesc instant la realitate. Jucătorii se tachinează între ei, se mai aude câte un „faching șit”, proteste și urletele răniților.
E pauză. Pe margine, un câine se zbate în lesă. Și-a zărit stăpânul, care e jucător, dar trebuie să meargă la vestiare.
Se reia jocul. Iar touchdown, echivalentul eseului în rugby. Altă serie de răniți. Marchează și oaspeții, doar că ei se susțin singuri. Nu au suporteri.
Cei cinci arbitri dau din mâini și fac tot felul de semne de juri că sunt operatori de trafic din aeroport. Apoi, „principalul” anunță deciziile și infracțiunile comise de parcă vocea și intonația îl aseamănă cu cei de la bursele americane. Doar că vorbește rar.
Momentele de acalmie sunt rare în fotbalul american. Doar când se schimbă liniile e mai liniște și asta pentru că antrenorul dă ultimele indicații. Ai noștri punctează pe bandă rulantă. În sfârșit, meciul se termină, Banatul e fruncea și câștigă cu 54-30.
Tradiția spune că echipele merg să-i salute pe cei din tribune. Ospitaliere, gazdele lasă oaspeții să inaugureze obiceiul. Merg la marginea terenului, se aliniază, fac o plecăciune în fața publicului și strigă, cu ultimele puteri: „vă mulțumim”. Vine și rândul gazdelor. Amebele tabere sunt răsplătite cu aplauze puternice. La fotbal american nu există „huo”.
Urmează plata baremului către arbitrii, care nu sunt români, ci din Serbia. În valută.
Unul dintre jucătorii celor de la Banat Team merge glonț la marginea terenului, unde e așteptat de iubita și de… câine. Urmează sesiunea de pupici. Prima cu partenera și, a doua, cu „bebe”. Cuplul nu are încă un copil. Pentru asta e nevoie de un tată întreg, pentru că nu poți poți plimba prichindelul cu mâinile și picioarele gipsate. E timp, sunt tineri.
Paul Sătmăreanu e așteptat de soție, care îi predă „ștafeta”. Un bebe de câteva luni. Paul nu pierde timp și îi face micuțului cunoștință cu terenul. Cineva trebuie să continue, într-o zi, ceea ce el a început. În acest caz, tati și mami au fost mai curajoși. Îi ajută și vârsta, sunt mai maturi.
Pentru fotbal american e nevoie de o doză de curaj mai mare pentru a-l practica. Urmează semifinala de la Reșița, unde urmează să ne duelăm tot cu Titanii Bucureșteni.
Scapă cine poate!
Galerie foto:
foto (c) Info Timișoara
