Ramona Băluțescu March 29, 2022

 

Nu s-a trecut ușor prin timpul Covidului, iar povestea nu s-a terminat. Totuși, cum luna aceasta sunt doi ani de când ne aflăm în toată vria pandemiei, am recapitulat lucruri, mi-am pus problema ce am învățat, ce știm mai bine, ce riscăm să uităm, și spre care punct încă nu ne-am îndreptat îndeajuns privirea.

Locul unde am intrat prima dată în Zona Roșie, la Covid, să scriu, este Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr. Victor Babeș Timișoara. Este firesc să închid cercul acestor doi ani de Covid tot cu el, cu unul din locurile lui mai puțin expuse și dezbătute de aici, dar fără de care nu se poate ființa, adică laboratorul.

Pentru asta am să folosesc o discuție mai veche pe care am avut-o cu șefa laboratorului de Analize Medicale de aici, conf. Elena Hogea, la care voi adăuga, la capăt, o completare a managerului spitalului, prof. Cristian Oancea. Ca să nu uităm cum a fost acolo unde s-a pornit lupta. Cum a bătut una din inimile spitalului care a fost cel mai GREU din Timișoara, spus simplu, acum: Spitalul Covid.

– Doamnă conferențiar Elena Horgea, cum credeți că ar arăta un spital fără un laborator, acum?

– Eu zic că un spital nu poate funcționa fără un laborator – în principiu ar fi bine ca spitalul respectiv să beneficieze de activitatea laboratorului 24 de ore din 24, șapte zile din șapte, să fie un laborator cu diversitate, adică să avem compartimente pentru hematologie, biochimie, imunologie, biologie moleculară, genetică, bacteriologie, micologie, parazitologie – adică toate ramurile. Să fie un laborator dotat cu echipament de generație nouă, și cu un echipament care să asigure o calitate, pentru că aceste lucruri se reflectă în activitatea noastră și, mai apoi, nu atât în activitatea noastră cât în tratamentul pacienților care se adresează spitalului respectiv.

– Ăsta este cazul ideal. Haideți să vedem ce se întâmplă din cazul ideal aici, în inima Covidului, adică spitalul prim la care te gândești, în Timișoara, atunci când este vorba de boala aceasta. Câte din ramuri, câte din dotări le aveți bifate, ce vă lipsește, cum curge viața aici, acolo unde, până la urmă, hotărâți distanța aceea, fragilă uneori, dintre da și nu, atunci când e vorba de Covid, în primul rând, și, în al doilea rând, pentru punga aceea extrem de vastă a bolilor care rămân. Infecțioase și nu doar.

– Laboratorul nostru este un laborator cu compartimente de hematologie, biochimie, imunologie, biologie moleculară, bacteriologie și bacteriologie BK (pentru tuberculoză). Din punct de vedere al dotării, noi utilizăm aparatură de generație nouă, aparatură care asigură calitatea, suntem un laborator acreditat RENAR, suntem în curs de acreditare întregul spital ANMCS, deci suntem verificați în ceea ce privește folosirea aparaturii și a reactivilor. Eu spun că laboratorul nostru face un diagnostic corect, astfel încât pacienții să beneficieze de tratamente corecte și de ultimă generație, confom protocoalelor cunoscute pentru pacienții Covid.

– Asta sună bine. Dar să pun întrebarea altfel: ce vă lipsește? În ce privește Covidul în primul rând. Este ceva ce v-ați dori și care ar ține doar de bani?

– Nu. Aparatură avem. Întotdeauna am fost sprijiniți de conducere pentru achiziționarea aparaturii. Însă de fiecare dată există loc de mai bine.

– Ce v-ați dori?

– Ne-am dori poate mai mult personal, acum, pentru că ajungem epuizați, obosiți, și atunci sigur că dacă am fi un colectiv mai vast, probabil că am simți aceste lucruri mult mai ușor.

– Cum se lucrează aici?

– Se lucrează de la 8.00 la 15.00 pentru asigurarea și deservirea pacienților internați în spitalul nostru, cu secțiile pe care le deservim.

– Unul dintre reproșurile din partea celor care nu prea înțeleg cum curge viața într-un spital și implicit într-un laborator e că acum nu mai există decât Covid și în rest nu mai vorbește nimeni de alte boli. Cât puteți dărâma din această afirmație, cât lucrează laboratorul dumneavoastră pentru alte boli?

– Totdeauna, în spitalul nostru, așa cum cred că se știe, există nu doar secție Covid, există și paturi non-Covid, deci la noi există pacienții cronici, cei cu tuberculoză și cu alte afecțiuni pulmonare cronice, pacienții cu boli infecțioase, cum ar fi pacienții infectați cu virusul imunodeficienței sau cei cronici infectați cu virusul hepatitic B sau C, deci nu se pune problema de a face diferență și de a trata sau investiga doar infectați cu Covid.

– Deci se continuă, chiar de s-au schimbat procentele.

– Categoric procentele s-au schimbat, pentru că adresarea inițială a fost doar a pacienților Covid. După aceea, bineînțeles că s-a reluat treptat, și în limita locurilor disponibile în spital, existența paturilor non-Covid. Dar avem și spitalizările de zi, cu pacienții cronici. Nu ne-am limitat doar la a investiga pacienții cu teste Covid pozitive.

– Există deja o istorie a Covidului în spital și în laborator. Cum a fost la început în laborator? Atunci când nu se știau prea multe, când era panica asta, când se vorbea de a vă sechestra aici. Cum a fost acest început?

– Dacă mă uit în urmă, a decurs de la sine, nici nu ne-am gândit că ar putea să decurgă altfel, adică toate lucrurile au fost făcute repede, nimeni nu s-a gândit că trebuie să ne odihnim, că trebuie să mergem la familie, prioritatea era ce facem aici astfel încât să putem să asigurăm activitate medicală cât mai calitativă, fiind primul laborator care a făcut identificări pentru coronavirus, în Timișoara. Vă dați seama că era o noutate. Noi foloseam PCR-ul dar făceam determinări pentru hepatite, pentru alte boli.

– Ați avut un PCR sau mai multe?

– Unul, real time, după care lucrurile au decurs de la sine, în sensul că fiecare dintre noi ne-am mobilizat, ne-am împărțit, noi nelucrând în ture și am reușit să ne împărțim în ture. Nimeni nu și-a pus problema că este ora la care de obicei plecam acasă, și trebuie să plecăm, toți am fost prezenți și nimeni nu a avut obiecții în ceea ce privea munca ce ne aștepta. Adevărat că la început eram destul de panicați, speriați, în sensul că nu știam exact cum va fi evoluția și ce ne așteaptă în săptămânile, lunile următoare.

– Cum a fost primul test pozitiv, când l-ați obținut aici?

– A fost panică. Vă dați seama că a fost panică totală. Nu știam – să intrăm în contact cu colegele care lucrează acolo, sau să ne izolăm și să ne ferim unii de alții, să mergem acasă sau să nu mergem.

– Cum v-a tratat familia?

– Oh! Familia, bine. N-am auzit de la colegii mei din laborator – suntem un grup destul de mic, 21 de persoane – însă nimeni…

– …nimeni nu a fost încuiat afară de partener?

– Nu, însă au fost evitați de vecini – asta am auzit de la colege – mai ales cei care locuiesc la bloc, vecinii începeau cu clorul, la ușă, dacă îi vedeau pe scară, sau, dacă îl vedeau că urcă, intrau înapoi în casă, până trecea colegul care venea de la Victor Babeș.

– Probabil aici e momentul să întreb – treceți, într-o morișcă năucitoare, între eroi și paria. Cum este această morișcă? Cum o puteți asimila în ceea ce știți dumneavoastră că sunteți și faceți?

– Probabil că există uneori și momente de furie, când ne gândim că suntem aceiași care am fost numiți eroi, și peste câteva zile, sau ore, suntem denigrați. Încă vreau să cred că toți colegii mei, și eu, punem pe primul loc pacientul și, așa cum spunea și domnul profesor Săndesc, chiar dacă pe fruntea pacientului ar scrie că ne aduc niște injurii, sau unii s-au adresat urât corpului medical, noi îi tratăm la fel, pentru că la noi nu există diferențe, pacientul este pacient, nu ținem cont cum se numește, ce face el în viața de zi cu zi – pentru noi pacienții sunt pacienți, și ne limităm la a înțelege că sunt pacienți, indiferent de ceea ce fac ei.

– Bun, pacienții sunt pacienți, dar colegii cum sunt? Vă întreb asta pentru că sunteți și șef de laborator aici, dar și conferențiar la UMF. Asta însemană că atunci când dumneavoastră vă crăpa buza pentru o capacitate mai mare de testare, unii stădeau cocoțați în vârful PCR-urilor lor și nu vă ajutau. Asta cum ați perceput-o?

– Ei, la început nu am avut timp să ne gândim la ce fac cei din jur, ne gândeam la ce facem noi, cum să mărim capacitatea de testare, cum să ne împărțim ca să facem față cerințelor.

– Dar nu făceați.

– E adevărat, nu făceam… După care, încet încet, au început colegii de la UMF, colegii din alte spitale, am încercat, pe cât posibil, nu știu de e corect cuvântul, să-i consiliem, în sensul că colegele care lucrau deja PCR să… La început, orice suspiciune există, și orice necunoștință există, dacă ai pe cineva pe care să-l poți întreba, și să fie disponibil să-ți răspundă la orice oră, eu zic că este un avantaj.

– Dar nu existau scule. Erau unele care stăteau în tot felul de cotloane, am scris despre asta, inclusiv Păundescu avea un PCR pe care probabil lucra elucubrațiile acelea, a ieșit public că are vaccinul, sigur, au fost și alegerile de la UMF, a contat foarte mult să vină cu o gogoriță să-și atragă niște voturi. La un moment dat a spus că și-a injectat acea chestie, evident nu avea anticorpi, pentru că s-a verificat după, știu asta. Dar acel PCR a fost folosit pentru cu totul altceva într-un moment în care crăpa buza, cum spuneam, orașului. În schimb UMF-ul, prin rectorul de acolo, a dat un PCR Spitalului Municipal. Chestiile astea dintre medici – că spuneți de pacienți, ei au rămas, dar nu ați simțit că la un moment dat nu s-a făcut cât se putea, în planul colegilor dumneavoastră?

– Nici nu pot să infirm, nici nu pot să confirm, în primul rând pentru că nu știu dacă a existat sau nu un alt PCR, eu știu doar dotarea spitalului meu. La un moment dat au intervenit și aceste comentarii, pentru că se auzea că alte laboratoare ar putea să lucreze, și nu lucrează, sau au un număr mic de probe, limitează numărul de proble, ceea ce noi n-am făcut niciodată. Adică se lucra câtă cerință a fost, chiar dacă colegii mei de pe compartimentul de biologie moleculară au plecat și la 3 noaptea, și dimineața la 7 jumate erau iar la spital. Acuma e clar că orice om are frustrările lui, și…

– Vorbiți-mi despre unul dintre cele mai mari momente de frustrare pe care le-ați avut. De ce a fost și când a fost. Când ați vrut să dați cu basca de pământ, să spuneți… domnule, nu mai pot. Luați unul.

– De exemplu în momentul în care numărul pacienților creștea foarte mult, vertiginos, de la o zi la alta, și noi aveam anumite contracte pentru o anumită cantitate de reactivi, și noi îi terminam într-o săptămână, cei pe care îi comandaserăm pentru o lună sau pentru două luni în față. Și, mai mult decât atât, furnizorii nu mai puteau să ne asigure acele consumabile, pentru că încet încet au început să fie solicitate pentru fiecare spital, fiind analize specifice pentru evaluarea pacienților Covid, pentru a vedea evoluția lor după tratament, și atunci sigur că am fost frustrată, și uneori credeam că n-o să găsesc soluție, pentru că eram copleșiți, ce să spun?… Eram copleșiți de numărul mare de pacienți, de cereri de analize, am început să obosim, concediile nu puteam să ni le luăm – și dacă ai fi dorit să stai acasă două zile, ziceai așa, că-s obosit, și foai ce bine mi-ar prinde un concediu, dar n-am avut colegi care să zică ferm, gata, de mâine nu mai vin. Nu s-a întâmplat. Adică toată lumea a conștientizat că este un moment de criză și că trebuie să ne mobilizăm și să facem față situației.

– Sunteți în ceea ce s-ar chema în plin focar de Covid de fiecare dată când veniți la lucru, dar în același timp aveți un loc ferit față de pacienți, nu trebuie să puneți mâna direct pe ei, nu știu cine face recoltările, dacă asistentele cu care lucrați sunt ele cele care fac asta, sau cele de pe secții, dar în același timp aveți un grad de fereală față de pacienți. A fost vreodată un moment în care v-ați temut? Gen… acum m-am contaminat? Am uitat, am greșit ceva – s-a întâmplat ceva și acum am să mă contaminez?

Citește și:  Serviciile publice funcționează la capacitate maximă în sprijinul cetățenilor, dar nu și la Timișoara

– Nu. N-am avut asemenea probleme. Nu am avut suspiciuni în laborator. Singurele testări ale colegilor din laborator au fost după aceea, când am reușit să ne luăm concediu, și dacă perioada de concediu depășea șapte zile, atunci obligatoriu intrarea în colectiv era cu testare astfel încât să fie lumea liniștită și să avem avem certitudinea că colegul nu s-a întors din concediu cu virusul Corona. Însă nu am avut asemenea probleme pentru că trebuie să spun că noi am beneficiat de echipamente de la început, fără să existe restricții, nu folosiți decât – ce am auzit de la alți colegi – un halat la nu știu cât, nu. La noi fiecare folosea cât era necesar, nu s-a impus utilizare un timp îndelungat.

– A fost vreodata vreun moment în care un coleg care avea pacienți Covid să urle la dumneavoastră că-i mor oamenii pentru că nu puteți testa mai mult, sau din alte motive care să se lege de laborator?

– Nu, nu am avut reclamații de genul acesta. Noi am încercat, v-am spus, chiar dacă programul s-a întins și pe a doua zi, adică 3 noaptea, noi am încercat să deservim toate cererile care au fost adresate laboratorului în ceea ce privește PCR-ul. Pentru că laboratorul v-am spus că funcționa doar până la ora 20.00.

– Satisfacția cea mai mare, aici, între cei 21 de colegi?

– Satisfacția cea mai mare e că reușim să facem față tuturor solicitărilor, satisfacția că ajutăm oamenii, trebuie să recunosc, și satisfacția că am fost primii din Timișoara care am făcut testare pe PCR și că spitalul nostru a fost, pot să spun, pe primul plan în lupta cu virusul acesta ucigaș, de care sper să reușim să scăpăm, dacă lumea va conștientiza că vaccinarea este singurul lucru foarte bun, nu numai pentru coronavirusuri dar și pentru alte boli, și a dus chiar la eradicarea acelor boli.

– După ce un om lucrează cu virusul ăsta, zi de zi, și stă atâtea ore într-un spital, și se intersectează cu sicrie și cu pacienți, mai aveți răbdare, când în drumul spre casă, poate la alimentară, poate unde faceți alte cumpărături, acolo unde dați de oameni care nu fac ce faceți dumneavoastră, și îi auziți vorbind, mai aveți răbdare să auziți că nu există boala sau că vaccinarea nu ajută, și să le explicați?

– Nu. Nu am răbdarea asta, vă rog să mă credeți. Nu. Mă irită, mă deranjează foarte tare. Celor apropiați, cu care pot să vorbesc și pe care îi cunosc cât de cât, le și explic de ce. Le și explic ce importantă e vaccinarea. Eu militez pentru vaccinare și sunt pro vaccinare, Deci, nu, din păcate nu pot să ascult asemenea lucruri. Ăsta este și unul dintre motivele pentru care destul de rar mă uit la televizor, destul de rar ascult emisiuni radio, pentru că mă deranjează, deja e prea mult. Fiind aici zi de zi, chiar dacă suntem în laborator și nu avem contactul direct cu pacientul cu Covid, tot timpul vedem evoluția pacientului, pentru că atâta timp cât pacientul este internat, analizele se repetă, și atunci sigur că numele le vedem. Sigur că ne afectează și pe noi emoțional când știm că am făcut analize unui pacient, astăzi, și mâine îl vedem în sistem ca decedat, și vedem vai ce evoluție rapidă, pacient tânăr, mai întrebăm colegii clinicieni dacă a avut comorbidități, sau n-a avut, și uneori chiar n-a avut. Ar trebui ca populația să conștientizeze, poate că ar trebui să ne implicăm mai mult, corpul medical, să facem mai multă popularizare a bolii, a efectelor negative, a ratei de deces, a complicațiilor, a prognosticului bolii și chiar a vieții pe care o persoană infectată Covid trebuie să o ducă după aceea, cu afectările care rămân, și cu complicații.

– Sunteți și conferențiar UMF. Aveți ca manager pe doctorul Cristian Oancea, care este prorector responsabil cu cercetarea. Zona de cercetare care se întâmplă în spital ar trebui, firesc, să aibă un cap de pod și în laboratorul dumneavoastră. Ce studii aveți pe rol? Nu aș vrea numele sofisticate, ci ramuri. Pe ce se lucrează?

– Există studii ale clinicienilor, în care suntem implicați și noi, ca laborator. În ceea ce privește eficiența și siguranța tratamentului care se aplică pacienților infectați cu virusul Corona. Există și studii în ce privește eficiența utilizării protocoalelor de tratament la pacienții infectați cu bacilul tuberculos, sau pacienții infectați cu virusul imunodeficienței, pacienții cu virusurile hepatitice B, C, studii care sperăm să ajute la cunoașterea mai bună a ceea ce se întâmplă în momentul de față, în ceea ce privește evoluția bolilor, prognostic, tratamenul care se aplică sau noile tratamente care vor fi introduse în protocoale.

*

E bine să rămână ceva despre cum au trăit oamenii din laboratoare panica apropierii de noul virus, dar cum tot ei au găsit căi de muncă și, până la urmă, au fost cei care au decis – bolnav, sănătos, merge acasă, rămâne la spital, are nevoie de tratament sau nu. Ei sunt cei care au stat și stau la baza luptei cu coronavirusul, chiar dacă asta înseamnă, desigur, că au fost printre cei înjurați și judecați greșit de mulți.

Am vorbit și cu managerul „spitalului cel mai greu din oraș”, prof Cristian Oancea, despre cum a fost munca celor din laborator. Cu aceeași deschidere pe care a oferit-o de fiecare dată, ne-a povestit despre această relație.

– Cât de mulțumit e un manager de „spital roșu, Covid”, de activitatea laboratorului? Spitalul ăsta a trecut prin momente în care se învăța despre Covid, în care nu exista capacitate de testare câtă ar fi fost nevoie. Cum au curs toate valurile astea, legat de laborator?

– Am început, cum ai spus, prin a învăța, și am terminat, sau suntem în punctul de a învăța și noi, la rândul nostru, pe alții. La început nici nu știam de unde să cumpărăm reactivii, în acele momente. Nici ce aparate, nici ce metode să folosim. Dar, pe parcurs, și pe un parcurs foarte rapid, ne-am pus la punct, și am devenit un fel de gold standard în testare, cel puțin pe zona noastră. Ținând cont că în România, în acel moment, în afară de Matei Balș, al doilea pacient l-am avut noi, în Timișoara. Deci practic am fost al doilea laborator din țară care a început prelucrarea acestor date, și am deservit toată zona, foarte multe luni de zile.

Într-adevăr, de colegii mei din laborator, că sunt medici, că sunt chimiști, că sunt biologi, că sunt laboranți, că sunt asistenți, am numai cuvinte de laudă, și, din nefericire, este o meserie și o specialitate care cam trece în umbra clinicii și clinicienilor. Dar să știi că, pe cât am putut, noi i-am scos în față, le-am arătat munca la televiziunile naționale, și peste tot, și sunt niște colegi minunați, care sunt dedicați oamenilor.

Într-adevăr pacientul are interacțiune cu clinicianul, cu asistentul clinic, cu infirmierul, cu brancardierul, mai puțin cu laboratorul, cu medicii, cu oamenii de acolo, și tocmai de asta am zis că în spatele fiecărui pacient tratat sunt cel puțin 15 – 20 de oameni. Ei, acei oameni, pe lângă ambulanțierii care îi aduc, sau medicii de ambulanță, sunt clinicienii, sunt medicii de laborator, sunt personalul de radioimagistică, sunt persoanele de terapie, sunt atât de mulți – o infrastructură întreagă e în spatele unui om. Deci să nu credem că un pacient este deservit doar de un om, sau de doi oameni. În spatele fiecărui act medical, ca să fiu înțeles – vorbim de analize uzuale, îți trebuie o leucogramă, niște markeri de inflamație – și acești oameni au renunțat la sâmbete, la duminici, la sărbători, ca să stea alături de noi, au trecut de la o tură la două ture, și acuma, împreună cu ei, vrem să facem linie de gardă.

Spitalul nostru se întinde, și vrem o unitate profesionistă și închegată, și vrem să creștem și să ajutăm oamenii. Și ai observat că structurile medicale, sau sistemul medical e un sistem mai rigid, inclusiv reforma… se vede ce greu se face în sistemul medical. Noi ne putem mândri, cu spitalul nostru, că suntem un spital flexibil, poate și prin natura patologiei pe care o deservim, de infeco-contagioase. Noi ne-am mulat întotdeauna pe nevoile comunității. Dacă comunitatea a avut nevoie cazuri de rujeolă sau de altă epidemie, imediat ne-am mulat structura internă – și aveam perioade în care aveam peste 200 de copii mici, pediatrici, cu rujeolă.

– Ce a adus conducerea nouă? Poți spune că se simt schimbările?

– Da, suntem o echipă tânără. Vorbim de la șef de secție la brancardier. Avem o viziune fresh, adică vrem să ducem lucrurile mai departe, nu vrem să ne oprim. În medicină, dacă te oprești, stagnarea nu înseamnă stagnare, înseamnă declin. În medicină, dacă te oprești să-ți tragi sulful, înseamnă declin. De ce? Pentru că, în medicină, în fiecare zi apar lucruri noi, în fiecare zi apar articole, și terapii noi. Și atunci trebuie să fim tot timpul conectați la literatura de specialitate, la la metodele care sunt – până la urmă, asta e fișa postului, și asta ne ajută să salvăm vieți. Suntem deschiși cu presa. N-am avut nici o temere, că e zonă roșie, că e zonă verde, și pe cei care ne-au certat și pe cei care ne-au lăudat i-am primit. Și le mulțumim și pe această cale, pentru că știm că și presa a fost, în egală măsură, hulită, cum am fost și noi huliți.

– Ești prorector responsabil cu cercetarea, se poate face și cercetare în spitalul ăsta?

-Da, facem cercetare, avem două proiecte, unul din ele în fenotipizarea și în genotiparea Sarscov 2 cu colegii noștri de la Suceava, și rezultatele sunt foarte promițătoare. Și al doilea e tot în zona de Covid, dar pe o parte clinică, să spunem. Genotipăm secvențele mutagene ale acestui virus.

În fapt, partea cu dacă se simt schimbările, cu conducerea nouă a spitalului, este doar o invitație, pentru manager, de a vorbi despre viziunea lui. Pentru că știu spitalul de ani de zile, am mai scris, aici, despre lucruri care erau neașezate, și ascunse sub preș, și care, acum, sau și-au găsit o cale, sau se poate vorbi deschis despre ce mai trebuie să se întâmple, legat de ele. Aici, acum niște ani, mă fugăreau gărzile, pe coridoare, după ce scrisesem despre niște nereguli. Acum, în această zodie, nu doar că nu s-a întâmplat așa, ci am fost invitată să intru în pinguin (costumul alb de protecție) și în zona roșie, să văd, să primesc explicații și să scriu exact despre ce văd, despre cum este cu boala asta, atunci când multă lume încă nu credea că există.

Energia și deschiderea managerului, pe care le știu de ani de zile, sunt de bun augur pentru ce se întâmplă în acest spital. Mult timp, pentru mine Spitalul de Boli Infecțioase a fost cel mai grețos loc unde mă putea trimite vreun șef, să scriu, din cauza oamenilor din conducere și a problemelor care existau aici. Dar timpul trece, tinerii din noi mai îmbătrânesc, ne regăsim, cu Cristian Oancea, în poziții noi, și iată că am ajuns, în ciuda Coronavirusului, să intru cu bucurie în acest spital. Nu pentru că aici nu se moare sau nu se suferă, ci pentru că am, acum, încrederea că aici sunt oameni care găsesc căi să se dea mai mult pacienților, față de cum era mai demult. O dovadă că omul sfințește locul. Uneori, și printr-o eprubetă de laborator.

Ramona Băluțescu

 

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*