Într-o seară rece din iarna anului 1808, la Viena, într-o sală plină de iubitori de muzică, publicul avea să asculte pentru prima dată o lucrare care avea să schimbe pentru totdeauna lumea muzicii. Ludwig van Beethoven, îmbrăcat sobru, a urcat pe scenă pentru a dirija premiera unei noi simfonii: Simfonia a V-a în Do minor. Nu avea să fie o simplă simfonie – avea să fie o declarație de forță, de luptă, de destin.
Simfonia a V-a a lui Beethoven este una dintre acele opere care îți dă fiori din primul moment.
O știi probabil foarte bine chiar și dacă nu ai ascultat-o în întregime – acele prime note sunt inconfundabile. „Ta-ta-ta-taaaa!” – o temă de doar patru sunete, scurtă și simplă, dar extrem de puternică, care pare să reprezinte însăși chemarea destinului.
E atât de cunoscută încât în copilărie, pe când aveam vreo 12 ani, fluieram aceste 4 note pentru a-l chema pe prietenul Vali să iasă.
Aceasta a devenit una dintre cele mai cunoscute și analizate teme muzicale din istoria muzicii. Dar ce ascunde această simfonie? Ce a vrut Beethoven să transmită prin ea?
Pentru mulți critici, Simfonia a V-a simbolizează lupta dintre întuneric și lumină, dintre suferință și triumf. Beethoven însuși era într-o perioadă de criză atunci când a compus-o. Sănătatea i se deteriora, pierzându-și treptat auzul, iar viitorul părea nesigur. În astfel de condiții, cum ar fi putut un muzician să mai creeze? Și, mai mult decât atât, cum să transmită o asemenea forță?
Simfonia este structurată în patru părți, fiecare cu rolul ei în povestea grandioasă pe care Beethoven a construit-o. Primul segment, Allegro con brio, este poate cel mai dramatic, cu acea temă fermecătoare a destinului care se repetă obsesiv, ca un marș incontrolabil care îl bântuie pe compozitor. Totul este marcat de acea „fatalitate” implacabilă, o forță de neevitat.
Ceea ce este cu adevărat fascinant la această simfonie este că ea reprezintă însăși personalitatea zbuciumată a lui Beethoven. Departe de a fi o compoziție „frumoasă” în sensul clasic al cuvântului, ea este mai degrabă o formă de manifestare a furiei și a luptei interioare. Beethoven părea să sfideze convențiile timpului, punându-și în joc toată energia și creativitatea pentru a crea o simfonie care nu doar să fie ascultată, ci și trăită intens de cei ce o aud.
Fără îndoială, al treilea segment, Scherzo, surprinde tensiunea unei bătălii. Ritmul devine jucăuș, dar nu mai puțin încordat. Aici, lupta continuă, dar parcă cu o briză de speranță. Iar trecerea aproape insesizabilă la finalul triumfător este copleșitoare – un crescendo de lumină, forță și speranță.
În ultimul act, Beethoven face o trecere neașteptată de la tonalitatea minoră la cea majoră, ca o eliberare. Tot ceea ce fusese întunecat, dureros, neliniștit în primele părți se dizolvă într-o explozie de bucurie și victorie. Aceasta este marea lecție a Simfoniei a V-a: destinul poate fi greu, poate fi apăsător, dar cu o voință nestrămutată, poți să-l înfrunți și să-l învingi.
