Aproape că îmi pare rău s-o spun, dar, de data aceasta, nu pot decât să fiu de acord cu PSD: statul nu ar trebui să-și vândă nici companiile profitabile, nici întreprinderile care au un rol strategic pentru economia țării.
Este o idee de bun-simț, pe care ar fi trebuit s-o înțelegem cu mult timp în urmă.
Și nu pentru că a venit PSD cu ea, nici pentru că partidul respectiv ar fi descoperit brusc tainele economiei naționale, ci pentru că, indiferent cine o spune, o idee bună rămâne o idee bună.
Chiar și atunci când vine de la un partid care, în alte împrejurări, pare să fi confundat interesul public cu interesul propriei clientele politice.
Să explicăm lucrurile pe înțelesul tuturor, fără să apelăm la teorii economice sofisticate, grafice colorate și consultanți care facturează într-o zi cât câștigă un muncitor într-o lună.
Să presupunem că un meseriaș are o mașină de găurit cu care își câștigă existența. Mașina funcționează bine, îi aduce bani și îl ajută să-și întrețină familia.
Ce face omul? O vinde ca să aibă bani de o terasă cu prietenii?
Ar fi o decizie cam prostească. Dacă nu cumva intenționează să-și schimbe meseria cu aceea de consumator de bere.
Sigur, există situații în care vânzarea ar avea sens: dacă mașina este depășită și urmează să fie înlocuită cu una mai performantă, dacă nu mai este rentabilă sau dacă banii obținuți sunt investiți într-o activitate mai profitabilă.
Dar să vinzi o unealtă care produce bani, doar pentru a obține o sumă frumușică pe care s-o cheltuiești, nu este o dovadă de inteligență economică. Este, mai degrabă, o metodă sigură de a descoperi, ceva mai târziu, că ai rămas și fără unealtă, și fără bani.
Ei bine, statul ar trebui să procedeze la fel.
O companie de stat profitabilă nu este doar o clădire, un teren, niște utilaje și o listă de angajați.
Este un mecanism economic care produce bunuri, oferă locuri de muncă, plătește salarii și impozite și, dacă este administrat competent, aduce venituri proprietarului său: statul. Adică noi toți.
Dacă întreprinderea produce energie, medicamente, echipamente, materiale industriale sau alte bunuri de care țara are nevoie, valoarea ei nu se rezumă la profitul din bilanț.
Ea poate reprezenta și o garanție a aprovizionării, o capacitate de producție care nu trebuie reconstruită în caz de criză și o rezervă de competență tehnică pe care nu o poți cumpăra de pe o zi pe alta.
Iar dacă întreprinderea produce și profit, cu atât mai bine. Statul poate încasa dividende, pe care să le folosească pentru investiții în alte capacități de producție, în infrastructură, în spitale și școli, în cercetare sau în modernizarea serviciilor publice.
Poate contribui la finanțarea salariilor medicilor, profesorilor și polițiștilor ori la susținerea sistemului de pensii.
Desigur, nu toate aceste cheltuieli pot fi acoperite automat din profitul unei singure companii, iar veniturile trebuie administrate responsabil.
Dar principiul rămâne: un activ care produce venituri poate susține alte investiții și servicii publice, an după an.
În schimb, dacă vinzi compania, încasezi o sumă o singură dată.
Banii se termină.
Compania, dacă a fost vândută cu totul, nu-ți mai aparține. Iar dividendele viitoare ajung la noul proprietar.
Cu alte cuvinte, schimbi o sursă potențial permanentă de venit cu o sumă temporară de bani. Poate fi o afacere bună în anumite condiții, dar nu devine o afacere bună doar pentru că cineva rostește cu gravitate cuvintele „eficientizare”, „reformă” și „atragerea capitalului privat”.
Mai ales când banii obținuți din vânzare se duc pe cheltuieli curente, în loc să fie investiți în active care să le înlocuiască pe cele pierdute. Atunci, după ce ai cheltuit încasarea, rămâi cu aceeași problemă bugetară, dar cu un bun în minus. Felicitări! Ai rezolvat temporar o problemă, sacrificând o parte din soluțiile pe care le-ai fi putut avea în viitor.
Continuăm ideea: nu este suficient să păstrezi fabricile profitabile.
O țară care gândește strategic nu își tratează nici resursele naturale ca pe niște produse oarecare, pe care le scoate din pământ și le trimite în străinătate, mulțumindu-se cu valoarea lor cea mai mică.
Nu vinzi lemn brut dacă ai posibilitatea să produci mobilă.
Nu te mulțumești să exporți țiței dacă poți să-l rafinezi și să vinzi produse petroliere cu valoare adăugată mai mare.
Nu expediezi minereuri și concentrate metalifere fără să te întrebi dacă nu cumva ai putea dezvolta, în țară, capacități de prelucrare, cercetare și producție.
Iar exemplul pământurilor rare este deosebit de relevant. China a înțeles că adevărata putere economică nu constă numai în a deține resursele, ci și în a controla etapele de prelucrare și de fabricație.
În cazul magneților permanenți, de pildă, competențele de separare și rafinare a pământurilor rare, de producere a materialelor și de fabricare a magneților din neodim sunt verigi esențiale ale unui lanț industrial.
China a investit masiv în aceste capacități și a ajuns să ocupe o poziție dominantă în mai multe dintre ele.
Un minereu poate fi doar o marfă.
Un material prelucrat poate deveni o componentă industrială. Iar acea componentă poate ajunge într-un automobil electric, într-o turbină eoliană, într-un echipament medical sau într-un sistem electronic.
La fiecare etapă se adaugă cunoaștere, tehnologie, muncă calificată și valoare economică.
Firește, nu orice țară trebuie să producă absolut totul.
Uneori, investițiile nu se justifică, tehnologia lipsește sau costurile sunt prea mari. Dar este o diferență enormă între a decide, după un calcul serios, că o anumită activitate nu este rentabilă și a renunța din principiu la prelucrare, preferând să rămâi furnizor de materii prime pentru industriile altora.
Prima variantă este o decizie economică. A doua riscă să devină o condamnare la dependență.
Din păcate, la noi, prea puțini au înțeles acest lucru. Și, după cum ne arată istoria ultimelor decenii, nici măcar PSD-iștii nu au reușit să-l transforme într-un principiu consecvent de guvernare.
Poate că acum l-au înțeles. Dar, până când îl vor dovedi prin fapte, eu unul îmi păstrez dreptul la un optimism prudent. La urma urmei, experiența ne-a învățat că între a descoperi o idee bună și a avea intenția de a o aplica există, în politica românească, o diferență la fel de mare ca aceea dintre a avea o fabrică și a avea o fotografie cu ea.
*
Vechiul spital de oncologie a devenit istorie. Clădirea a fost demolată, iar odată cu ea a dispărut și ultimul vestigiu material al unei povești care ar merita spusă până la capăt.
Dacă ne întoarcem puțin în timp, descoperim un amănunt interesant: clădirea aceea nici măcar nu fusese construită inițial pentru a fi spital de oncologie.
Planul era să devină noul spital municipal.
Așadar, înainte de a deveni un spital de oncologie care nu prea a mai apucat să fie spital, fusese un spital municipal care nu a mai apucat să devină spital.
Un fel de instituție medicală virtuală, dar cu beton, cărămidă și bani publici cât se poate de reali.
Să ne amintim povestea.
Construcția a fost ridicată până la stadiul cunoscut în limbajul șantierelor drept „la roșu”.
Urmau finisajele, montarea ferestrelor și a ușilor, adică lucrurile care transformă o clădire într-un spațiu utilizabil.
Și tocmai atunci a apărut surpriza: tâmplăria din PVC, necesară pentru închiderea clădirii, nu mai putea fi găsită.
Nu vorbim despre o clanță, două balamale sau o ușă pe care cineva ar fi putut s-o pună pe portbagajul mașinii și s-o ducă acasă, eventual cu conștiința împăcată că a făcut rost de materiale pentru renovarea apartamentului.
Vorbim despre mii, poate chiar zeci de mii de metri pătrați de ferestre și uși, o cantitate impresionantă de materiale care, la vremea respectivă, valora o avere.
Și atunci au început explicațiile.
O primă variantă susținea că tâmplăria s-ar afla chiar în subsolul clădirii, în spații ale căror uși fuseseră zidite tocmai pentru a împiedica furtul materialelor.
O poveste care, dacă era adevărată, ar fi demonstrat o formă cu totul specială de grijă față de patrimoniul public: ca să nu fure cineva ferestrele, le-am fi ascuns atât de bine, încât n-am mai putut da de ele nici noi.
A doua variantă era mai simplă și mai apropiată de explicațiile pe care le întâlnim frecvent în asemenea împrejurări: tâmplăria fusese furată.
Numai că dimensiunea presupusului furt ridică o întrebare de bun-simț. Cum dispar cantități atât de mari de materiale dintr-un obiectiv de construcții fără ca cineva să observe, să consemneze, să întrebe, să verifice?
Nu vorbim despre un hoț care pleacă pe furiș cu o sacoșă.
Vorbim despre transporturi, depozitare, evidențe, documente și, presupunând că materialele fuseseră într-adevăr livrate, despre oameni care ar fi trebuit să știe unde au ajuns.
Cea de-a treia variantă era și mai interesantă: poate că ușile și ferestrele nici nu fuseseră livrate vreodată.
Iată trei explicații radical diferite pentru aceeași situație. Într-una, materialele erau ascunse în clădire. În alta, fuseseră furate. În a treia, nu ajunseseră niciodată acolo.
Observați că avem de-a face cu trei povești, dar cu o singură problemă concretă: o clădire publică neterminată, pentru care trebuiau să existe documente și responsabilități.
Și aici începe partea cu adevărat interesantă.
Pentru că, indiferent care dintre variante era adevărată, exista o cale relativ simplă de a afla ce se întâmplase.
Dacă tâmplăria fusese cumpărată, trebuiau să existe contracte, facturi, documente de livrare, procese-verbale de recepție și înregistrări contabile. Dacă fusese livrată, trebuia să existe o urmă documentară a intrării ei în gestiune. Dacă fusese montată, trebuia să existe o evidență a lucrărilor executate. Dacă dispăruse, trebuia lămurit cine răspundea de ea și în ce împrejurări dispăruse.
Dacă nu fusese livrată, întrebările erau altele: cine plătise, pentru ce anume se făcuse plata, cine certificase executarea obligațiilor contractuale și de ce nu se luaseră măsurile necesare pentru recuperarea banilor, dacă aceștia fuseseră încasați fără ca livrarea să aibă loc?
Nu era nevoie de Sherlock Holmes, de tehnici criminalistice sofisticate sau de o echipă de investigatori adusă din străinătate. Nici măcar de un procuror.
Pentru a stabili mai întâi ce se întâmplase din punct de vedere administrativ și financiar, era nevoie de documente, de verificări și de oameni dispuși să-și facă treaba. Dacă apăreau indicii de infracțiune, urma, firește, cercetarea organelor competente.
Cu alte cuvinte, era o situație care putea și trebuia să fie clarificată.
Dar ce s-a întâmplat mai departe?
La un moment dat, s-a decis ca imobilul să fie transferat către Ministerul Sănătății, pentru a deveni spital de oncologie.
Numai că transferul nu s-a putut realiza, potrivit relatării de atunci, tocmai din cauza lipsei tâmplăriei.
O problemă care ar fi trebuit lămurită înainte de predare a devenit un obstacol care a blocat întregul proces.
Și astfel, ceea ce trebuia să fie un spital municipal a ajuns să fie proiectul unui spital de oncologie care nu a reușit să-și îndeplinească menirea.
Între timp, au trecut anii. O clădire ridicată cu bani publici a rămas fără destinația pentru care fusese construită.
O investiție care ar fi trebuit să răspundă unor nevoi medicale a devenit o problemă administrativă, apoi o povară și, în cele din urmă, o construcție demolată.
Nu cunosc rezultatul unei anchete care să fi stabilit ce s-a întâmplat cu tâmplăria și cine a fost responsabil.
Nu pot afirma că nu a existat nicio anchetă, după cum nu pot afirma că a existat un furt sau că cineva a încasat bani pentru materiale nelivrate.
Aceste lucruri trebuie demonstrate prin documente și probe, nu deduse doar din gravitatea situației.
Dar tocmai aici se află întrebarea esențială: ce s-a stabilit, oficial, despre dispariția tâmplăriei și despre responsabilitatea pentru blocarea proiectului?
Cine a verificat documentele?
Cine a răspuns pentru administrarea materialelor?
Au fost recuperate eventualele prejudicii?
Dacă s-au constatat nereguli, au fost trași la răspundere cei vinovați?
Iar dacă nu s-a stabilit nimic, de ce nu s-a putut lămuri o problemă care, cel puțin în aparență, părea verificabilă prin documente contabile și tehnice?
Ceea ce știm din povestea relatată este că proiectul nu și-a îndeplinit scopul inițial, că transformarea clădirii într-un spital de oncologie nu s-a concretizat atunci și că imobilul a ajuns, în cele din urmă, să fie demolat.
Iar dacă aceste explicații există, ele ar trebui făcute publice. Dacă nu există, ar trebui să aflăm de ce.
Demolarea clădirii nu ar trebui să însemne și demolarea răspunderii
Acum, vechiul spital de oncologie este istorie. Betonul a dispărut, zidurile nu mai sunt, iar ferestrele care au provocat atâtea întrebări nu mai pot fi montate în clădirea care le aștepta.
Dar dispariția construcției nu ar trebui să însemne și dispariția obligației de a lămuri ce s-a întâmplat.
Documentele nu au fost demolate odată cu pereții. Contractele, facturile, recepțiile, plățile și eventualele rapoarte de control ar trebui să poată spune ce s-a cumpărat, ce s-a livrat, ce s-a plătit și cine a avut responsabilitatea administrării lucrărilor. Dacă arhivele sunt incomplete sau documentele nu mai pot fi găsite, și acest lucru trebuie explicat.
De aceea, cred că ar fi util ca autoritățile competente să prezinte public cronologia proiectului, situația cheltuielilor, rezultatele controalelor și concluziile oricăror verificări privind lipsa tâmplăriei. Dacă s-a stabilit cine a greșit, să aflăm ce măsuri s-au luat. Dacă nu s-a stabilit, să ni se explice de ce.
Nu pentru răzbunare și nici pentru a condamna oameni pe baza zvonurilor, ci pentru ca asemenea lucruri să nu mai fie posibile fără consecințe.
***
Putin: Crearea unei zone de securitate la frontiera ruso-ucraineană nu va face obiectul negocierilor
Crearea unei zone de securitate la frontiera ruso-ucraineană nu va face obiectul negocierilor, a declarat președintele Vladimir Putin în timpul unei vizite la postul de comandă auxiliar al Grupului Comun de Forțe, relatează TASS. „Această sarcină este îndeplinită cu succes. Scopul nostru este de a asigura securitatea absolută în teritoriile de frontieră ale Rusiei.
După ce a dat 90 miliarde de euro Ucrainei, Leyen spune că mai trebuie dați 70
Împrumutul de 90 de miliarde de euro acordat Ucrainei de Uniunea Europeană pentru perioada 2026-2027 nu acoperă toate nevoile Kievului, lăsând un deficit de 70 de miliarde de euro în 2027, a declarat președinta Comisiei Europene (CE), Ursula von der Leyen. „Vă amintiți că am aprobat un împrumut de sprijin de 90 de miliarde de […]
Germania a aprobat o reformă prin care copiii vor primi 10 euro lunar pentru viitoarea pensie.
Reforma a fost adoptată de Bundestag cu voturile partidelor din coaliția de guvernare, CDU/CSU și SPD. Verzii și Die Linke au votat împotrivă, iar AfD s-a abținut, relatează Tagesschau.
Banii nu vor fi acordați direct familiilor, ci vor fi investiți pe piețele financiare, pentru a constitui economii destinate viitoarei pensii.
Elon Musk și-a prezentat noul Tesla Roadster, în Texas, într-un spectacol în care mașina a zburat literalmente, pentru a ilustra faptul că este îmbunătățită cu tehnologie SpaceX.
Elon Musk a făcut un show spectaculos, în care noua mașină a zburat efectiv. Noul Roadster, are propulsoare dezvoltate împreună cu SpaceX, despre care Musk a glumit că ar putea să nu fie tocmai legale în toate țările. Ea poate ajunge de la 0-100km/h în mai puțin de o secundă și, deși un preț încă nu a fost anunțat, se presupune că acesta va fi de mai multe sute de mii de euro. Modelul, amânat ani la rând, ar urma să intre pe piață din 2028.
Dragoş Damian, CEO Terapia: Luca Nicolescu, ai văzut lansarea de joi a noului Tesla Roadster? Epic! Sunt planuri să intre în fabricaţie în 2028, este timp până atunci să construim în România o fabrică pentru Tesla Roadster.
PSD respinge vânzarea companiilor de stat profitabile și din domeniile strategice : „Nu vindem active strategice”
Partidul Social Democrat (PSD) a transmis vineri că își menține poziția potrivit căreia companiile de stat profitabile și cele din domenii strategice, precum energia, apărarea și sectorul bancar, nu trebuie vândute.
Formațiunea susține că această poziție va fi păstrată și în cadrul Guvernului Niculescu, afirmând că nu se opune atragerii de investitori în companiile de stat care se confruntă cu dificultăți.
România rămâne țara cu cea mai mare inflație din UE.
România continuă să aibă cea mai mare rată anuală a inflației din Uniunea Europeană. În septembrie, prețurile de consum au fost, în medie, cu 6,5% mai mari decât în aceeași lună a anului trecut, în timp ce inflația medie la nivelul UE a fost de 3,8%. Asta înseamnă că prețurile cresc în România de aproape două ori mai repede decât media europeană, potrivit datelor publicate vineri de Eurostat.
Situația s-a înrăutățit față de august, când inflația anuală din România era de 6,3%. Și la nivelul Uniunii Europene s-a înregistrat o accelerare a creșterii prețurilor, de la 3,2% în august la 3,8% în septembrie.
Autosabotajul energetic al României și modelul războiului hibrid
Cea mai eficientă operațiune de demoralizare a unei populații rămâne atacul sistematic asupra infrastructurii energetice. Lecția primei ierni de război din Ucraina s-a transformat, în ultimii ani, într-o doctrină executată cu precizie chirurgicală.
Barjele de milioane de lei scufundate în Dunăre au dat rezultate slabe.
Patru barje au fost scufundate în Dunăre, în august, pentru a ajuta la asigurarea apei necesare răcirii reactoarelor nucleare de la Cernavodă. Autoritățile anunțau atunci rezultate încurajatoare, însă un raport guvernamental întocmit după mai bine de două luni arată că intervenția a avut o eficiență redusă, iar efectele obținute au fost anulate ulterior de scăderea debitului fluviului.
Traseele vaporetto pe Bega, modificate temporar.
Societatea de Transport Public Timișoara anunță introducerea temporară a unor modificări în traseul transportului public cu vaporetto, pe Bega. Trei stații vor fi suspendate, timp de două zile, azi și mâine, ca urmare a desfășurării lucrărilor de demolare a pasarelei pietonale de la Parcul Copiilor – Pestalozzi. Modificările intră în vigoare astăzi, la ora 12,…
Primăria Timișoara vrea cumpărarea clădirilor existente în Piața Aurora și transformarea acesteia în parcare
Municipalitatea timișoreană propune Consiliului Local demararea negocierilor cu firma care operează Piața Aurora, în vederea achiziționării clădirilor existente acolo. Primăria deține terenul de 1,4 hectare, dar acesta este concesionat firmei, pe durata existenței clădirilor. Intenția este de a realiza acolo o parcare de mari dimensiuni. Vizate sunt patru clădiri din Piața Aurora, acolo municipalitatea intenționează…
Vechiul spital de oncologie e istorie.
Investiția de peste 320 de milioane de euro intră în etapa de construcție
Ce facem astăzi, 17 octombrie 2026, în Timișoara?
