În unele orașe din Japonia nu este suficient să ai bani ca să-ți cumperi o mașină. Trebuie să poți demonstra și că ai unde s-o ții.
Mi-ar plăcea foarte mult ca Primăria și Consiliul Local Timișoara să încerce măcar să se apropie de această filozofie.
Pentru că noi am inventat un sistem mult mai interesant: omul își cumpără mașina, iar după aceea întreabă societatea unde să și-o pună.
— Păi n-am loc de parcare! Preimăria nu-mi face loc de parcare
Așa, și?
Dacă eu îmi cumpăr un cal, Primăria trebuie să-mi construiască grajd? Dacă îmi cumpăr un iaht, Consiliul Local este obligat să-mi sape un mic port în fața blocului?
Mașina este proprietate privată. Spațiul public este proprietatea tuturor.
Numai că, printr-un mecanism pe care nimeni nu pare dispus să-l pună serios în discuție, am ajuns să considerăm absolut normal ca proprietatea tuturor să fie folosită aproape gratuit pentru depozitarea proprietății private a unora.
Mai mult, după ce omul și-a cumpărat două mașini, eventual trei, apare la televizor revoltat că Primăria „desființează locurile de parcare” ca să facă un trotuar, o pistă de biciclete sau o bandă pentru autobuz.
Adică Primăria îi ia ceva ce, de fapt, nu i-a aparținut niciodată.
Sigur, nu poți copia mecanic Japonia și să-l transplantezi mâine dimineață în Timișoara. Orașele, legislația și obiceiurile sunt diferite. Dar principiul mi se pare extraordinar de sănătos: înainte de a cumpăra un obiect de o tonă și jumătate, lung de patru-cinci metri, întreabă-te unde îl vei păstra.
Nu cumpăra mașina și după aceea cere orașului să sacrifice un petic din spațiul public pentru ea.
Poate că, dacă am porni de la această idee simplă, am descoperi că problema parcărilor nu se rezolvă construind la infinit parcări.
Pentru că, indiferent câte construiești, dacă numărul mașinilor poate crește la infinit, peste câțiva ani vor fi din nou insuficiente.
*
Un profesor universitar din Basarabia ne povestește că în istoriografia sovietică România era prezentată drept aliată a fasciștilor în cel de-al Doilea Război Mondial și drept un stat „burghezo-moșieresc”.
Și de aici concluzia: rușii începuseră încă de atunci războiul hibrid împotriva României.
Numai că aici apare o mică problemă.
Propaganda are prostul obicei de a deveni mult mai greu de demontat atunci când, printre minciuni, introduce și niște adevăruri.
România chiar a fost aliata Germaniei naziste.
Nu este o invenție a istoriografiei sovietice. România lui Ion Antonescu a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, trupele române au trecut Nistrul, au ajuns până la Stalingrad, iar regimul antonescian a fost responsabil și pentru crime împotriva oamenilor de acolo.
La fel de interesantă este formula „stat burghezo-moșieresc”, de care astăzi râdem pentru că miroase de la o poștă a manualelor de materialism dialectic.
Numai că și aici merită să ne întrebăm dacă propaganda sovietică inventase fenomenul sau doar îl împacheta în limbaj marxist.
România interbelică avea mari proprietari funciari, avea o burghezie economică influentă, avea o societate profund inegală și o lume politică în care averea, relațiile și influența economică aveau o importanță enormă.
Sigur că realitatea era mult mai complicată decât formula stupid de simplă „burghezo-moșieresc”.
Sigur, propaganda sovietică a existat, desigur. Exact cum există propaganda americană, sau britanică, sau altele.
A falsificat, a selectat, a exagerat și a reinterpretat istoria în interesul regimului sovietic.
Dar gândirea critică presupune tocmai să desfaci propaganda bucată cu bucată.
Să vezi ce este minciună, ce este exagerare și ce este un adevăr folosit propagandistic.
Altfel riscăm să combatem propaganda sovietică exact prin metoda propagandei sovietice. înlocuind o poveste convenabilă cu alta.
*
Să nu ne facem iluzii.
Importurile din China nu dispar pentru că Uniunea Europeană pune o taxă pe coletele ieftine.
Ca importurile să scadă cu adevărat există o soluție mult mai complicată, despre care politicienilor le place mai puțin să vorbească: să produci tu lucrurile pe care oamenii vor să le cumpere.
Și nu numai să le produci, ci să le produci la un preț, la o calitate și într-o cantitate care să poată concura cu produsele chinezești.
Dacă omul are nevoie de un încărcător, de un cablu USB, de o husă pentru telefon, de niște beculețe, de o jucărie, de o unealtă sau de o mie de alte mărunțișuri, faptul că îi faci coletul chinezesc mai scump nu înseamnă că ai construit peste noapte o fabrică europeană care produce acel obiect.
Înseamnă doar că omul îl va cumpăra mai scump.
Și aici apare partea frumoasă.
Dacă eu comand direct din China un obiect de cinci euro sunt consumator care trebuie descurajat, pentru că distrug industria europeană.
Dacă un mare comerciant aduce din China un container cu 100.000 de asemenea obiecte și mi-l vinde mie cu 15 euro bucata, situația devine brusc mult mai respectabilă.
Produsul este tot chinezesc.
Fabrica este tot în China.
Muncitorul care l-a produs este tot chinez.
Europa tot nu l-a fabricat.
Doar că între fabrica din China și buzunarul meu a mai apărut un intermediar european care trebuie și el să câștige ceva.
Si asta nu se întâmplă numai în cazul mărunțișurilor de pe Temu. Se întâmplă și în alte situații, de exemplu cu energia.
Europenii nu mai vor să cumpere gaze de la ruși. Așa că, rușii nu mai vând gaze în UE, dar le vând indienilor.
Indienii le vând americanilor care le bagă în termosurile acelea imense de pe vapoare și ni le vând nouă.
Rezultatul este că folosim exact aceleași gaze care înainte ne veneau pe o conductă, deci erau mult mai ieftine, doar că acum le plătim mult mai scump.
Iar niște băieți deștepți susținuți de cei care conduc UE se îmbogățesc și mai mult.
Eu ajunsesem alaltăieri la concluzia că am nevoie de o cutie din lemn care să arate bine dacă e așezată pe un raft al bibliotecii.
Am găsit-o pe Temu, costa vreo 50 de lei.
Din comoditate, pentru că o doream imediat, nu după o săptămână, am cumpărat-o de la o firmă din România. Exact aceeași cutie, doar că la prețul de 170 de lei.
Asta este problema pe care ar trebui s-o discutăm atunci când ni se spune că asemenea taxe „protejează economia europeană”.
Care economie europeană?
Dacă vrei cu adevărat să reduci dependența de China, construiești fabrici. Investești în automatizare, energie ieftină, cercetare, infrastructură și pregătirea oamenilor. Creezi condiții în care unui întreprinzător să-i convină să producă un obiect în Timișoara, Brno sau Lyon în loc să-l importe din Shenzhen.
Asta înseamnă politică industrială.
Să pui o taxă pe colet este mult mai simplu.
Nu trebuie să construiești nimic. Nu trebuie să inventezi nimic. Nu trebuie să pregătești muncitori, să finanțezi cercetarea sau să te întrebi de ce producția europeană a devenit atât de scumpă.
Pui o taxă și anunți că ai salvat Europa.
Iar România, când apare posibilitatea de a mai pune o taxă, rareori rămâne în urmă.
Ba, uneori, reușim performanța de a transforma protecționismul european într-un fel de concurs național: dacă Bruxelles-ul găsește o modalitate de a lua trei euro, poate găsim și noi încă douăzeci de lei.
Nu poți combate dependența de China taxând consumatorul european.
O combați făcând din nou Europa capabilă să producă.
Altfel nu ai eliminat produsul chinezesc, ai eliminat doar posibilitatea omului sărac de a-l cumpăra ieftin.
Iar produsul va continua foarte probabil să vină din aceeași fabrică din China, numai că va face un mic ocol prin depozitul unui comerciant și va ajunge la același cumpărător cu un preț mai mare.
Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o metodă extraordinară de „reindustrializare”:
fabrica rămâne în China, iar industria care prosperă în Europa este cea a intermediarilor protejați de politicieni.
***
Țara în care nu poți cumpăra o mașină fără loc de parcare.
Regula vizează în special zonele urbane cu densitate mare a populației, unde obținerea unui loc de parcare este esențială, potrivit Virgilio Motori.
Dovada se face printr-un document numit shako shomeisho, un certificat care atestă existența unui loc de parcare. Nu este o reglementare nouă, ci una aplicată de mult timp în anumite zone ale țării. Scopul ei este reducerea traficului și îmbunătățirea gestionării spațiilor publice.
Regulile nu sunt identice în toată Japonia. Obligativitatea documentului depinde de zona în care locuiește cumpărătorul, nu este valabilă la nivel național.
Un locuitor al unui cartier central din Tokyo, de exemplu, nu poate cumpăra o mașină fără să prezinte acest certificat.
Primele efecte după introducerea taxei europene pe coletele mici.
Introducerea unei taxe europene pentru coletele mici, în special cele provenite din China, de la 1 iulie 2026, a dus la o scădere cu 30% până la 40% a importurilor în Uniunea Europeană, a anunţat joi ministrul francez al Economiei şi Finanţelor, Roland Lescure, citând datele furnizate de administraţia vamală franceză, informează AFP.
A murit Ratko Mladic.
Ratko Mladić ispășea o condamnare pe viață pentru rolul său în războiul din Bosnia din perioada 1992-1995 și era deținut în unitatea ONU de la Haga.
Cu numai o săptămână înainte de anunțarea morții sale, președinta Mecanismului Internațional Rezidual pentru Tribunalele Penale, judecătoarea Graciela Gatti Santana, îi respinsese o nouă cerere de eliberare anticipată din motive umanitare.
Nicușor Dan critică materialul Recorder despre Pahonțu: „Titlul nu este justificat de conținut.
Întrebat, într-o conferință de presă susținută la Chișinău, când intenționează să schimbe șefii serviciilor, în contextul controversei privind trecutul lui Lucian Pahonțu, Nicușor Dan a ținut mai întâi să precizeze că SPP nu este un serviciu secret.
Ce preferă generalul Pahonțu: merdenele sau croasant?
De peste 20 de ani votăm președinți „ai schimbării” ca să rămână Pahonțu la putere.
Președintele Nicușor Dan, editorial în Fox News: „România nu cere Americii mai mult.
Președintele Nicușor Dan avertizează, într-un editorial publicat de Fox News, că Rusia devine o amenințare tot mai serioasă pentru securitatea euro-atlantică și susține că România este pregătită să își asume un rol mai important în cadrul NATO și al parteneriatului strategic cu Statele Unite.
Rețeaua de la Viena.
De mai bine de un an, Ambasada României la Viena este condusă de Andrea Amza-Andraș. Din decembrie 2024, după plecarea lui Emil Hurezeanu la Ministerul Afacerilor Externe, postul de ambasador a rămas vacant, iar însărcinata cu afaceri a preluat conducerea reprezentanței.
Pacientă cu cancer din România cumpără din Germania medicamentele care-i salvează viața: „Plătim 256 de euro pe fiolă”
În timp ce autoritățile se contrazic pe tema stocurilor, bolnavii de cancer din România sunt lăsați să se descurce singuri. Elena, o pacientă diagnosticată cu cancer la vezică, a recunoscut pentru Libertatea că este nevoită să-și aducă citostaticele din străinătate, prin intermediul unor firme private, pentru că în țară nu sunt. Alin Bujan, director executiv al Federației Asociațiilor Bolnavilor de Cancer (FABC) și pacient cronic, a atras atenția că: „Guvernul e obligat prin Constituție să fie proactiv. Frica de a nu avea medicamentul luna viitoare ne dărâmă pe toți”.
800 de medicamente vitale, greu sau imposibil de găsit
„Fantoma” citostaticelor. Sute de cutii în statisticile Ministerului Sănătății, zero barat în farmacii și spitale
DRAGOȘ VICOL, profesor universitar basarabean: „În istoriografia sovietică se spunea că România e un stat burghezo-moșieresc, că a fost aliata fasciștilor în cel de-al Doilea Război Mondial și că Operațiunea Iași-Chișinău a fost îndreptată împotriva noastră, ca cetățeni sovietici”
Zimbrii noștri AUR poartă, noi visăm la tablă moartă
Programul de lucrări al SDM în ziua de 28 august 2026
Ce facem astăzi, 28 august 2026, în Timișoara?
