Nu știu dacă USR cere condamnarea comunismului ca doctrină sau doar condamnarea celor care au comis abuzuri în numele lui.
Titlul sugerează una, discursul pare să indice alta. Și aici nu vorbim de o nuanță, ci de o diferență fundamentală.
Pentru că una este să condamni o idee, o doctrină, un set de principii teoretice, și cu totul altceva este să condamni oamenii care au deturnat acele principii în interes personal, transformându-le într-un sistem represiv.
Ideile nu bat, nu arestează, nu torturează. Oamenii o fac.
Iar oamenii care au făcut asta, în marea lor majoritate, se află într-un loc unde USR nu mai poate aplica nici condamnări morale, nici juridice.
Așa că, inevitabil, discuția se mută de la „cine” la „ce”.
Ce condamnăm, mai exact?
1. Comunismul teoretic vs. comunismul real
Când vorbim despre comunism, ar trebui să fim onești intelectual și să precizăm: comunismul teoretic, nu cel „real”, care a fost mai degrabă un amestec de autoritarism, oportunism și birocrație brutală.
Comunismul teoretic pune accent pe egalitatea de șanse, pe eliminarea privilegiilor de clasă, pe acces egal la resurse.
USR ce spune? Egalitate de șanse prin educație, justiție funcțională, eliminarea pilelor, nepotismului și clientelismului.
Dincolo de diferențele de ambalaj ideologic, ambele discursuri spun cam același lucru: vrem o societate în care nașterea într-o familie „bună” să nu fie principalul avantaj competitiv.
Diferența apare, ca de obicei, în practică: și unii, și alții vor egalitate, dar parcă „ai noștri” ar trebui să fie puțin mai egali decât ceilalți.
2. Capitalul și elitele
Comunismul critică concentrarea capitalului în mâinile unei elite restrânse.
USR critică „băieții deștepți”, capturarea statului, contractele cu dedicație, combinațiile dintre politică și afaceri.
Schimbăm termenii, dar problema rămâne aceeași: o minoritate care trăiește bine din relația privilegiată cu statul, în timp ce majoritatea se descurcă „cum poate”. Diferența este că unii spun „burghezie”, alții spun „clientelă politică”.
3. Rolul statului
Comunismul vede statul ca instrument principal de redistribuire.
USR vede statul ca arbitru corect: educație, sănătate, justiție, reguli egale pentru toți.
Nu e chiar aceeași filozofie, dar nici opuse nu sunt. Statul nu dispare din peisaj, doar i se schimbă rolul din „stăpân” în „arbitru”. În ambele cazuri, însă, statul rămâne cheia.
4. Colectivul și interesul public
Comunismul pune colectivul înaintea individului.
USR vorbește constant despre „interes public”, „bine comun”, „societate funcțională”.
Individul absolut liber, care face ce vrea fără să-l intereseze nimic în jur, nu e idealul niciuneia dintre părți. Diferența este mai degrabă de dozaj decât de principiu.
5. „Sistemul”
Comunismul teoretic urmărește distrugerea ierarhiilor exploatatoare.
USR luptă cu „sistemul”: baroni locali, rețele informale de putere, clici politice.
Din nou, vocabular diferit, țintă similară.
Privind lucrurile așa, apar inevitabil niște întrebări incomode.
Dacă există atâtea asemănări între valorile clamate ale USR și cele ale comunismului teoretic, ce anume se condamnă de fapt?
Ideea sau eșecul ei istoric? Doctrina sau oamenii care au transformat-o într-o caricatură violentă?
Și, mai ales, dacă USR chiar vrea să elimine nostalgia comunistă, poate ar trebui să înceapă prin a înțelege de ce există această nostalgie.
Este ea pur și simplu rezultatul senilității colective? Sau are cauze reale?
Poate lipsa locuințelor decente.
Poate un sistem de sănătate în care supraviețuirea depinde de noroc și relații.
Poate un sistem de educație atât de slab încât permite oricărui dobitoc să-l parcurgă, după care dobitocul ajunge să propună legi pentru restul populației.
Dacă aceste cauze sunt reale – și sunt – atunci problema nu se rezolvă prin condamnări simbolice și rezoluții parlamentare.
Se rezolvă prin politici publice coerente, funcționale, aplicate consecvent.
Iar dacă aceste probleme vor fi rezolvate, nostalgia comunistă va dispărea de la sine.
Nu pentru că a fost condamnată, ci pentru că nu va mai avea de ce să existe.
*
Bineînțeles că nu a existat niciodată o „Securitate patriotică”, așa cum nu a existat și nu există nici o CIA patriotică sau un MI5 patriotic.
Serviciile secrete nu sunt patriotice prin definiție, ele sunt loiale puterii.
Patriotismul e o poveste bună pentru afișe, nu pentru fișa postului.
În Securitate ajungeau tot felul de oportuniști.
Unii terminați de prin școli absolut respectabile – chimie, îmbunătățiri funciare, mecanică – dar fără nicio vocație reală pentru meseria lor.
În schimb, aveau o vocație clară pentru statut, pentru privilegiu, pentru a fi „cineva”.
Securitatea nu era un templu al inteligenței sau al patriotismului, ci un ascensor social rapid pentru cei dispuși să înghită orice doctrină și să execute orice ordin.
Iar peste acest amestec de oportunism se turna îndoctrinarea.
Multă.
Brutală.
Sistematică.
La 20 de ani eram exact genul de material uman pe care statul îl considera suspect. Bluejeans, hanorac rupt și peticit, părul până pe umeri, barba până la piept. Straiță ciobănească, ie, Europa Liberă, Pink Floyd, Emerson Lake & Palmer.
Nu beam, nu furam, nu făceam scandal. Dar eram neorganizat, nesupus, greu de pus în coloană. Adică periculos.
Apoi a venit armata. 2 octombrie 1978. Mă tunsesem și mă bărbierisem preventiv, din zvonuri. Și bine am făcut.
Ce a urmat a fost un manual de dezintegrare a individului. Tuns zero, hainele civile stropite cu DDT, somn întrerupt de trei ori pe noapte pentru apeluri inutile, doar ca să ți se transmită un mesaj simplu: nu mai ești tu.
A doua zi: pas de defilare, cântece patriotarde, urlete obscene ale comandantului, obsesia pentru bocanci lustruiți și cearceaf întins „ca la armată, nu ca la civili”.
Nu era educație. Era dresaj.
Și dresajul a funcționat. După nouă luni, când am ieșit în oraș, în Tulcea, m-am uitat la oamenii normali de pe stradă – blugi, adidași, păr peste urechi – și primul meu impuls a fost:
„Mamă, ce i-aș mai disciplina eu pe ăștia…”
Armata nu m-a învățat să iubesc oamenii. M-a învățat să iubesc armata. Ceea ce e cu totul altceva.
Nu iubirea de patrie, ci iubirea de instituție. De uniformă. De ordine.
Acum imaginați-vă ce se întâmpla în capul celor pentru care acest tip de îndoctrinare nu dura 9 luni, ci o viață întreagă, aplicată de profesioniști, rafinată, completată cu privilegii, frică și putere asupra altora.
Și totuși, nici asta nu-i făcea patrioți.
Pentru că dacă securiștii ar fi fost patrioți, ar fi trăit ca poporul pe care pretindeau că-l apără.
Ar fi purtat adidași din vinilin de la magazinul Bega, nu Adidas „original” sau Otter obținuți pe sub mână din fabrici care lucrau în lohn – da, lohn exista și atunci.
Ar fi stat la coadă la alimentara din colț, nu ar fi primit marfa „din spate”, gratis sau pe sub tejghea, de frica lor.
S-ar fi îmbrăcat cu geci de stofă de la Drăgășani, nu cu geci de piele de la IRP sau Fabrica de Mănuși.
Dar nu au făcut asta. Pentru că nu erau patrioți.
Erau funcționari ai fricii, administratori ai privilegiului, oameni care confundau statul cu propriul confort.
Și aici e marea minciună care încă circulă: că Securitatea ar fi fost „patriotică”, dar „a greșit”.
Nu. N-a greșit. A funcționat exact așa cum a fost concepută: să apere puterea, nu țara; sistemul, nu oamenii; privilegiul, nu egalitatea.
Restul e mitologie pentru nostalgici și scuze pentru cei care ar vrea să rescrie trecutul cu pantofi Adidas în picioare.
*
Bineînțeles că Radu Gyr a colaborat cu Securitatea.
Ca să negi asta trebuie să fii de o naivitate vecină cu prostia sau să nu fi înțeles absolut nimic din mecanismele României comuniste.
Oricine scria într-un ziar românesc din acea perioadă – Glasul Patriei, Tribuna României sau orice altă publicație cu impact – și, mai ales, oricine avea capacitatea de a influența publicul, nu putea face asta fără o formă de colaborare, explicită sau implicită, cu Securitatea. Nu exista „spațiu neutru”.
Colaborarea nu venea niciodată cu formulări brutale de tipul „toarnă-ți vecinii că ascultă Europa Liberă”. Asta e imaginea de film prost.
În realitate, ți se vorbea despre „interesul național”, „dragostea de patrie”, „binele poporului”, „responsabilitatea intelectualului”.
Și în fața unei asemenea formulări, cine putea spune „nu”?
Cine putea declara oficial că nu vrea să servească patria și poporul?
Refuzul nu ar fi fost interpretat ca neutralitate, ci ca ostilitate.
Mai ales în cazul scriitorilor și poeților, presiunea era dublă: pe de o parte frica, pe de altă parte orgoliul.
Li se spunea că sunt importanți, că vocea lor contează, că au un rol istoric.
Și mulți au acceptat nu doar din teamă, ci și dintr-o anumită vanitate.
Aici intervine o altă problemă: percepția noastră profund idealizată despre scriitori și poeți.
Noi îi vedem ca pe niște ființe eterice, un fel de Eminescu etern tânăr, plimbându-se pe sub tei, muritori de foame, îndrăgostiți, neînțeleși, cu manuscrisul sub braț.
O imagine romantică, comodă și complet falsă.
Realitatea e mult mai prozaică.
Eminescu, de pildă, nu a fost un poet vagabond care trăia exclusiv din inspirație.
A fost director al Bibliotecii Centrale din Iași, revizor școlar în județele Iași și Vaslui, ziarist profesionist.
Avea funcții, salariu, responsabilități administrative.
Nu era un visător rupt de lume, ci un intelectual integrat într-un sistem instituțional.
Și nu e o excepție.
Din textul lui Marian Nazat aflăm că nici Rebreanu nu era tocmai idealistul pur din manuale.
Sadoveanu, Marin Preda și mulți alții nu erau niște idealiști rupți în cur ci au avut relații foarte concrete cu puterea – fie în perioada interbelică, fie în comunism, fie chiar în prezent.
Majoritatea scriitorilor nu au trăit și nu trăiesc din vânzarea cărților.
Trăiesc din funcții, din sinecuri culturale, din poziții administrative, din reviste, uniuni de creație, institute, comitete, consilii.
Scriitorul „liber”, complet independent, este o raritate, nu o regulă.
De aici și ipocrizia discuției despre colaborare.
Ne place să judecăm retrospectiv, din fotoliul confortabil al prezentului, oameni care au trăit într-un sistem în care tăcerea era deja o formă de suspiciune.
Nu toți au fost eroi. Majoritatea au fost adaptabili.
Unii oportuniști.
Puțini curajoși până la capăt.
Asta nu înseamnă că trebuie să-i absolvăm moral sau să-i condamnăm în bloc.
Înseamnă doar să renunțăm la mituri.
Scriitorii nu sunt sfinți, Securitatea nu era patriotică, iar „colaborarea” nu arăta nici pe departe așa cum ne place să ne imaginăm.
A fost, de cele mai multe ori, o tranzacție: tu ne ajuți să spunem ce trebuie spus, noi îți permitem să exiști public.
Restul e literatură.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro prin Patreon. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
***
Premieră în aviație: un avion a aterizat singur după ce pilotului i s-a făcut rău
O aeronavă de tip Beechcraft King Air B200, echipată cu sistemul Garmin Autoland, a efectuat o aterizare complet autonomă pe aeroportul „Mountain Metropolitan” din Colorado, după ce pilotul a devenit incapabil să mai controleze avionul.
Chris Rea, cântăreț și compozitor de rock și blues, a murit la vârsta de 74 de ani
Chris Rea, născut în Middlesbrough, a avut succes cu piesele Driving Home for Christmas, On the Beach și The Road to Hell.
Artistul a murit „în pace, în spital… după o scurtă boală”.
Daniel David și-a dat demisia din fruntea Ministerului Educației
Ministrul Educației, Daniel David, și-a dat demisia. Acesta a demisionat chiar înainte de Crăciun, potrivit Antena 3 CNN. Primele informații arată că David era nemulțumit de buget și de faptul că ar fi trebuit să mai renunțe la fonduri pentru universități. Daniel David este ministrul Educației și Cercetării din România din 23 decembrie 2024, în […]
Emilia Șercan, după ce Marilen Pirtea a fost vehiculat pentru șefia ministerului Educației: „Poate Bolojan l-a luat în calcul pentru că nu a știut despre plagiatele sale”
Jurnalista de investigație Emilia Șercan a transmis luni seară că nu crede că premierul Ilie Bolojan îl va nominaliza pe deputatul PNL Marilen Pirtea pentru funcția de ministru al Educației, ca urmare a demisiei lui…
Ordonanța Trenuleț – DOCUMENT / S-a complicat rău situația privitoare la colectarea de TVA: ANAF nu poate analiza muntele de date
La Guvern se pregătește celebra OUG Trenuleț, Ordonanța care fixează măsurile pentru anul 2026. Conform draftului intrat în posesia STIRIPESURSE.RO, o problemă remarcată de Guvern este la implementarea RO e-TVA, acolo unde ANAF-ul nu are capacitatea și resursele de a analiza volumul uriaș de date ”într-un termen rezonabil”. În acest context, Guvernul a decis să abroge mai multe articole din OUG care stabilea implementarea RO e-TVA.
Tupeu de procuror, la discuțiile cu Nicușor Dan: „Nu m-am pensionat la 48 de ani, ci la 51.
Scandalul pensiilor speciale revine în prim-plan, de data aceasta în contextul audierilor lui Nicușor Dan cu magistrații. Tensiunea a depășit zona politică și a ajuns direct în Justiție, unde un procuror pensionat a avut o reacție ieșită din comun, după ce a fost din nou pus în aceeași categorie a „privilegiaților”. Magistratul a respins ferm informațiile din spațiul public.
Opt din nouă membri ai secției de judecători din CSM nu știu ce se întâmplă în instanțe, deși sunt de doi ani în funcții.
membri ai secției de judecători din CSM nu știu ce se întâmplă în instanțe, deși sunt de 2 ani în funcții Sincer, de ce i-am mai tolera pe cei 8 acolo? Nu fac nimic pentru justiție, dar pare că fac totul pentru injustiție.
USR cere condamnarea comunismului prin lege.
Uniunea Salvați România a prezentat luni, printr-un comunicat de presă, o inițiativă legislativă prin care cere trecerea de la condamnarea morală a comunismului la răspunderea juridică.
Proiectul de lege depus de parlamentarii USR propune interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter comunist, dar și sancționarea promovării persoanelor responsabile de crime împotriva umanității și de încălcări grave ale drepturilor omului.
Nu a existat niciodată o Securitate patriotică
Aceasta este o minciună sfruntată. Din chiar clipa înfiinţării ei, în 1948, sub numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, până când a fost, pasămite, desfiinţată în decembrie 1989, Securitatea a avut un singur scop: represiunea. De la Teohari…
Cum și-a ucis părinții din Timișoara și din București cel mai iubit fiu al poporului
„Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu!“, sînt de părere tineri care n-au avut parte de binele ceaușismului și bătrîni din categoria celor care atunci o duceau mai bine decît restul populației. Cei ce zic asta, dacă au citit stenograma ședinței pe care a făcut-o Ceaușescu N. cu cepexiștii la 17 decembrie 1989, și-or fi dat seama că „cel mai iubit fiu al poporului“ voia să-și omoare părinții din Timișoara și apoi pe cei din București sau cel puțin să-i vadă băgați în pușcărie fiindcă îndrăzniseră să iasă în stradă ca să protesteze?
Cine a tras în noi după 22: Securitatea, Direcția a V-a, USLA – INTERVIU cu Andrei Ursu
Andrei Ursu, autor al volumelor „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” (2019, Polirom), „Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989” (2022, Polirom), o spune deschis: Securitatea este cea care a tras, după un plan bine stabilit, în civilii care manifestau pe străzi după data de 22 decembrie.
Marian Nazat: Liviu Rebreanu și „sfânta pilă” românească
La începutul anului 1941, Liviu Rebreanu[1] primește, după câteva fandări narcisiste, să devină directorul Teatrului Național din București și nu numai, discuția dintre scriitor și ministrul Radu Rosetti fiind fascinantă, un spectacol de curtoazie excesivă și firească ipocrizie, dar convingeți-vă și singuri: „Generalul Rosetti îmi spuse întâi că vrea să se consulte cu mine asupra afacerilor artistice de la ministerul lui de care el e străin şi în care eu sunt specialist unanim recunoscut.
Poetul legionar Radu Gyr a colaborat cu Securitatea comunistă – istoric
Radu Gyr, poetul oficial al Mișcării Legionare, a devenit, ulterior, un colaborator zelos al Securității comuniste. Este ceea ce susține istoricul Mihai Demetriade, într-o postare pe contul personal de Facebook. Demetriade, care este angajat al CNSAS, publică și o serie de documente care dovedesc că Gyr a colaborat cu Securitatea, cel puțin din 1958, până la moartea sa, în 1975.
Povestea de dragoste a lui Mircea Cărtărescu cu Ion Iliescu și Petre Roman
Ce scria poetul Mircea Cărtărescu in ianuarie 1990 despre liderii de atunci ai României Ion Iliescu si Petre Roman in revista Contrapunct. Citat preluat de pe Facebook de la Alexandru Petria. „În ultimul timp mă cam deprimă unele supoziţii ale Europei libere, apelurile Doinei Cornea şi, fireşte, în alt plan, comentariile agramate ale câte unui […]
S-a deschis circulația prin pasajul Solventul
Traficul rutier a fost deschis, începând de astăzi, prin Pasajul Solventul, care asigură legătura dintre Calea Bogdăneștilor și strada Gării, pe sub liniile de cale ferată.
Deși circulația se desfășoară încă în condiții de șantier, punerea în funcțiune a pasajului reprezintă un moment important într-un proiect strategic de infrastructură al orașului.
Până acum, cartierele Ronaț, Blașcovici și Iosefin erau conectate rutier printr-un singur punct de traversare, Pasajul Jiul. Noul pasaj vine ca o alternativă necesară, menită să fluidizeze traficul și să reducă aglomerația din zonă.
Ce facem astăzi, 23 decembrie 2025, în Timișoara?
