Revista presei cu Anton Kovacs – 12.05.2025

Știrea pare desprinsă dintr-un film absurd: noul regim din Siria le ordonă femeilor – inclusiv turistelor străine – să poarte burkini pe plajă.
Așa-numita „modestie islamică” devine politică de stat, iar excepțiile – probabil doar pentru elitele cu pașaport diplomatic – nu fac decât să adâncească prăpastia dintre conducători și populație.
Încă o dată, corpul femeii devine terenul preferat al autoritarismului pentru a-și exersa puterea.

Nimeni n-ar trebui să fie prea surprins.
Ceea ce se întâmplă acum este consecința directă a „politicii civilizatoare” duse de Vest în Orientul Mijlociu.
Siria nu a fost distrusă doar de dictaturile locale, ci și de combinația toxică dintre geopolitică, ipocrizie internațională și armament livrat pe canale „strategice”.

Uitați-vă la poza de sus în care vedem lideri europeni care se grăbeau să felicite reprezentanții actualului regim din Siria.
Astea sunt valorile pe care le susțin cei care ne conduc.

Cine a uitat cum a început?
Sub pretextul combaterii comunismului, SUA și aliații au sprijinit în trecut grupări radicale, înarmați fiind cu intenția de a-i „opri pe ruși”. Rezultatul? O generație de fanatici islamiști în Afganistan, care s-au transformat apoi în talibani.
A urmat Irakul, Libia, și – cum era de așteptat – Siria.

Fiecare intervenție a fost vândută publicului ca o cruciadă pentru democrație și libertate.
În realitate, au fost jocuri de putere, control energetic și interese militare.
Iar când totul s-a prăbușit, când țările au rămas în ruină și populațiile – traumatizate, mulți dintre acești „eliberatori” și-au întors spatele.
Au lăsat în urmă haos, regimuri autoritare reinventate și fundamentalism religios scăpat de sub control.

Cei care au pus umărul la prăbușirea acestor societăți, alimentând indirect radicalismul, sunt adesea aceiași care – prin cercurile lor pioase de influență – rostesc solemn, la „mic dejunuri cu rugăciune”, că o teocrație ar fi întotdeauna mai bună decât o democrație.
Acesta e rodul teocrației: interdicții, frică, regres.
A impune „voia Domnului” prin lege devine, iată, un instrument universal de asuprire, indiferent că vine în numele lui Allah sau al oricărui alt zeu.

Obligativitatea burkini-ului nu e o simplă regulă de îmbrăcăminte.
Este un simptom.
Un semnal că femeia a devenit din nou un simbol: nu al libertății, ci al controlului.
Și, mai ales, că Siria a intrat în aceeași spirală a regresului în care au căzut și altele după „intervenția pentru binele poporului”.

Este o lecție repetată: democrația nu poate fi livrată cu bombardiere și cu teroriști.
Iar o societate nu poate evolua cu forța, dacă în urma ei rămân doar ruine, refugiați și o populație care, în lipsa oricărei alternative, alege regresul învelit în religie – cu binecuvântarea celor care jură pe Biblie că libertatea înseamnă ascultare.

*

Administrația Trump propune trimiterea a 100 de români la Guantanamo.
Cei care mă citesc constant știu bine că ideea îmi aparține.
Din păcate, se pare că o traducere grăbită – sau poate doar entuziasmul specific domnului Trump – a distorsionat puțin planul original.

Să ne înțelegem: nu era vorba de românii lor – muncitorii care spală vase prin restaurantele din Queens sau instalează rigips în Las Vegas – ci de românii noștri, din grădina proprie.
Mai exact, din curtea instituțiilor publice, a studiourilor TV și a partidelor politice. Unii chiar și din Parlament, unde ar fi de dorit o mutare temporară în Cuba, la aer sărat și izolare strategică.

Propusesem, de fapt, o soluție elegantă la criza morală și administrativă internă: un Guantanamo educativ, un fel de retreat cu iz de detenție, unde să le explici băieților (și fetelor) diferența dintre funcție publică și feudă personală.

Dar iată că, printr-un nefericit joc de cuvinte, Casa Albă a înțeles exact pe dos și riscă acum să deporteze români care chiar muncesc.
Poate că ar trebui să retrimit ideea, de data asta în engleză simplificată: „We meant our crooks, not your workers.”

*

Povestea cu difuzoarele oprite de sud-coreeni mi-a amintit de o altă întâmplare, petrecută tot pe acolo:

Suntem în 18 august 1976, în Panmunjom, o enclavă din Zona Demilitarizată (DMZ) care separă Coreea de Sud și Coreea de Nord.
Această zonă este un fel de „curte comună” între două țări care, tehnic, încă sunt în război (armistițiul a fost semnat în 1953, dar pacea oficială – niciodată).

În acea zi, câțiva soldați americani și sud-coreeni din cadrul Comandamentului Națiunilor Unite se aflau într-o misiune banală: să taie un copac.
Nu pentru că era urât sau uscat, ci pentru că bloca vederea dintre un post de observație ONU și un alt punct strategic din zonă.
Adică, literalmente, nu se mai vedea ce fac nord-coreenii în partea lor. Așa că s-a decis să fie tăiat.

Doar că nord-coreenii n-au fost de acord.

Un grup de soldați nord-coreeni a apărut și le-a spus ferm sudicilor că nu pot tăia acel copac, pentru că – spun ei – a fost plantat de însuși Kim Il-sung, conducătorul suprem.
Deci, simbol național. Sfânt aproape. Copac sacru.

Sud-coreenii și americanii au continuat să-l taie.

Brusc, soldații nord-coreeni s-au năpustit asupra lor.
Fără focuri de armă – doar cu răngi, lopeți, topoare și o furie demnă de filmele cu gladiatori. În urma atacului, doi ofițeri americani au fost omorâți: căpitanul Arthur Bonifas și locotenentul Mark Barrett.

Incidentul a fost șocant: un simplu gest de întreținere pe o zonă neutră s-a transformat într-o execuție publică.
Și asta în fața restului soldaților care n-au putut riposta din cauza regulilor stricte din zonă.

Reacția americanilor: Operațiunea „Paul Bunyan”
Trei zile mai târziu, SUA a revenit… cu spectacol.
A lansat „Operațiunea Paul Bunyan”, numită după legendarul tăietor de lemne din mitologia americană.

23 de vehicule militare, inclusiv buldozere și camioane, au pătruns în zonă.
64 de soldați americani și sud-coreeni, înarmați până-n dinți, au tăiat copacul în mai puțin de 42 de minute.
Deasupra, zburau elicoptere de atac Cobra, avioane F-4 Phantom și bombardiere B-52 care veneau dinspre Japonia.

Trupele nord-coreene priveau înmărmurite, dar n-au îndrăznit să intervină.

Era un fel de „uite că-l tăiem și nu faci nimic” – o demonstrație de forță totală.

Ce a urmat
Pentru prima dată, regimul nord-coreean a recunoscut indirect responsabilitatea și a transmis regretul pentru moartea soldaților americani.
Kim Il-sung chiar a spus că „incidentul este regretabil” – un gest extrem de rar.

Copacul a fost tăiat. Criza s-a calmat. Dar rămâne în istorie drept unul dintre cele mai absurde și tensionate momente ale Războiului Rece.

Au urmat baloane cu gunoaie și boxe ce recită versuri de democrație – iar acum sunt oprite pentru a „restabili încrederea”

*

Nu înțeleg de ce unii parlamentari au această pornire compulsivă de a produce legi inutile, aberante sau direct periculoase.
Poate că e un soi de reflex de conservare politică: dacă stai cuminte și nu faci nimic, s-ar putea ca lumea să-și amintească brusc că existai, dar n-aveai niciun rost.
Iar dacă lumea își amintește că n-ai niciun rost, s-ar putea să te trimită la muncă adevărată — nu în sens metaforic, ci chiar fizic: într-o fabrică, pe un șantier sau, vai!, la cules de roșii.

Așa se face că, alaltăieri, niște doamne onorabile din Parlament s-au gândit să inventeze un nou tip penal de omor: femicidul.
În esență, dacă un bărbat omoară o femeie, e mai grav decât dacă o femeie omoară un bărbat.
Asta în numele „egalității”, probabil.
Nu contează mobilul, fapta sau contextul – doar sexul victimei și al făptuitorului.
Ne îndreptăm, pas cu pas, spre justiția cu balanță feministă: o fi o crimă, dar cine a murit contează mai mult decât cine a făcut-o.

Astăzi, avem două perle legislative:

– O lege nouă privind antisemitismul – vag formulată, imprecisă, și cu potențial de a amuți mai degrabă orice critică la adresa oricui, decât de a preveni ura reală.

– Interzicerea accesului la internet pentru copiii sub 16 ani – probabil concepută de cineva care crede că internetul este un fel de abator digital în care minorii sunt tocați zilnic de TikTok și GTA. Macron, vrea și el ceva asemănător, ceea ce dovedește că și dacă e francez e tot atât de dobitoc ca și parlamentarii noștri.

Aștia nu știu cu cine se pun
În realitate, puștii de 12-14 ani sunt adesea mai pricepuți informatic decât toți membrii comisiilor parlamentare la un loc.
Într-o zi bună, un elev de clasa a VII-a îți intră în router, îți schimbă parola de e-mail, îți fură declarația de avere și ți-o corectează în PDF.
Nici nu te-ai ridicat de pe scaun că deja ți-a vândut crypto pe bursa din Singapore.

Dar nu, tu, distins parlamentar, crezi că poți „opri internetul” ca pe un robinet.
Să interzici accesul la internet înseamnă interzici școala online, să interzici accesul la bibliotecile din cloud, să condamni o întreagă generație la ignoranță digitală, la lipsă de informație, la marginalizare.
Adică exact ce pare că îți dorești, dacă e să judecăm după nivelul dezbaterilor legislative.

Dar nu mă miră, toate astea vin de la un Parlament care a votat și interzicerea cărnii artificiale, de parcă aceasta ar fi Diavolul în farfurie, și nu o posibilă soluție la crizele alimentare.
În logica lor, viitorul trebuie să semene cu trecutul, dar fără bibliotecă și cu opincile din piele naturală.

*

Că tot se vorbește astăzi și despre gândirea critică.
Dintr-o știre publicată într-o mulțime de ziare aflăm că unul din plopii care l-au inspirat pe Eminescu s-ar fi prăbușit din cauza vântului.

Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără soț” în jurul anului 1883.
Asta înseamnă că plopii existenți atunci ar avea azi circa 140–150 de ani dacă ar fi supraviețuit.

Din păcate plopii plantați în orașe trăiesc cam 30, în cazuri excepționale 80 de ani.

Este foarte puțin probabil ca unul dintre plopii care l-au inspirat pe Eminescu să fi supraviețuit până astăzi, din motive biologice și istorice.

Chiar dacă astăzi la Iași există o Aleea Plopilor fără Soț și se vorbește cu emoție despre copacii care „l-au inspirat” pe Eminescu, cei actuali sunt, cel mai probabil, replantați de 1-2 ori, nu exemplarele originale din secolul XIX.

***