Raționament și divertisment: Leo Taxil, Biblia Hazlie – 2

― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi ase­mănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre mai­muţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, pro­babil, dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că dum­nezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întot­deauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţio­naţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnă­tate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, dumnezeu l-a pro­clamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus dumne­zeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigri­lor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimen­taţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese ter­minat sau aproape terminat, dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit dumnezeu în ziua a şap­tea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese lim­pede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste flu­vii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl nu­meşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în re­giunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoa­rele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teri­toriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta în­seamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defi­lat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospita­litate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie pre­cisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei să­rate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din feri­cire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excep­ţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această pa­radă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adu­nat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în gră­dina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afuri­siţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, ne­vertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sfo­răit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi fe­meia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desă­vîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină ne­vinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atro­cităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcă­mintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase um­blau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

Citește și: Raționament și divertisment: Leo Taxil, Biblia Hazlie – 1