Comentariu:
Ce idilic pare.
Ce cosmar.
Daca nimeni n o sa mai lucreze, de unde o sa avem bani sa cumparam produsele fabricate de roboti? Cum vor avea statele bani sa plateasca pensii?
Ajungem curand la o societate super controlata prin tehnologie, unde cetateanul model duce o viata super reglementata, dar primeste un venit lunar minim…poate nici hainele de pe el nu mai sunt ale lui.
China incearca de multi ani sa creeze o societate ca asta. E bine sa mai citim despre ce se intampla acolo si sa ne gandim cum ne ar place.
Societati utopice au imaginat destui ganditori.
O sa facem ce? Sa pictam ca Rembrandt? Sa compunem simfonii?
Fiintele cele mai primitive, care traiesc in grupuri, fac fiecare cate ceva pt grup. De la prima diviziune a muncii in grupurile umane, fiecare individ a indeplinit un rol sau o activitate in grup. Pana am ajuns la sofisticarea comunitatilor de azi. Toate astea se vor sterge, fiindca devin inutile. Pacat, daca asta ne asteapta
Anton Kovacs
Nu cu multă vreme în urmă, în copilăria și adolescența mea, erai cineva dacă aveai un telefon public în colțul străzii.
Unul dintre personajele din Roțile, scrisă de Arthur Hailey, avea la mașină un telefon – probabil ceva de genul unui telefon DECT, un lucru care aproape că nu mai există azi în casele românilor – cu ajutorul căruia, când se apropia de casă și avea semnal, putea să-și anunțe soția să pună ciorba la încălzit.
Nu îmi imaginam că voi vedea vreodată așa ceva, pentru că, în primul rând, nu credeam că voi ajunge vreodată în America și, chiar dacă prin minune aș fi ajuns acolo, oricum nu credeam că voi deveni directorul unei mari firme de automobile, ca să-mi permit telefoane portabile în mașină.
Într-o altă carte, una din seria Fundației a lui Isaac Asimov, Hari Seldon merge la bibliotecă, scoate ceva ca o cartelă dintr-un raft și o bagă în micul dispozitiv de citit cărți din dotarea bibliotecii.
Citeam asta într-o perioadă în care oamenii își împrumutau reciproc cărți, pentru că nu se tipăreau destule ca fiecare să aibă în bibliotecă toate volumele pe care le putea citi.
Ce minune, mă gândeam!
Nu am uitat ideea, și în anii ’80 fotografiam cărți – efectiv făceam o poză fiecărei pagini – și le citeam cu ajutorul unui diavizor, un mic dispozitiv de mărit filme foto, sau le proiectam pe perete cu ajutorul unui diaproiector Etiud, produs în URSS.
Când eram în armată, între 1978 și 1980, la un moment dat a apărut un recrut, contabil în civilie, care avea un calculator de buzunar.
Seara ofițerii îl chemau în clădirea comandamentului și se înghesuiau în jurul său să învețe să lucreze pe calculator. 🙂
A trecut puțină vreme de atunci, parcă a fost ieri. Roțile o am încă în bibliotecă.
Dar acum am lângă mine un mic dispozitiv pe care nu doar că sunt stocate mii de cărți – mai multe, probabil, decât aș putea depozita în toată casa – dar cu ajutorul aceluiași dispozitiv pot să comunic cu oricine de pe întreaga planetă, pot să fac calcule care în copilăria mea ar fi fost imposibil de realizat într-o viață de om, pot să ascult orice post de radio din lume și, seara, în pat, dacă aș mai fi copil, aș putea să mă uit la filme pe sub pătură.
Mai mult, dispozitivul ăsta comunică cu tot felul de sateliți, îmi arată hărți dacă plec în excursie și mai face și alte lucruri minunate despre care poate că nici nu știu că le poate face.
Și, cel mai important, dacă mă uit pe fereastră, voi vedea poate un om care adună PET-uri din tomberoanele galbene, care are și el un dispozitiv la fel de minunat ca al meu.
Deci tehnologia de vârf nu mai este ceva exclusiv pentru cei bogați ci și-o poate permite oricine.
De fapt, în afară de sugari, nu cred că mai este vreun om pe planetă care să nu aibă așa ceva.
Să procedăm ca și Ockham cu briciul lui și să ne imaginăm un viitor apropiat în modul cel mai simplu:
Să presupunem că sunteți instalator, sau cineva de la RDS care pune internet, sau contabil, sau constructor, sau cineva care adună PET-uri de pe stradă.
Să presupunem și că aveți un venit mediu, nici foarte mare, nici foarte mic.
Și anul ăsta nu mai mergeți în nicio vacanță, nu vă mai cumpărați o mașină second hand și, cu banii economisiți, vă cumpărați un robot din ăsta.
Dacă nu e deja învățat, îl învățați dumneavoastră ce știți sau puteți să-l puneți pe ChatGPT să-l învețe ce trebuie, și astfel va ajunge un specialist mai bun decât cei care practică meseria pe care o aveți.
Iar luni, la serviciu, va merge roboțelul, nu dumneavoastră.
Va merge și la ore suplimentare, ba chiar noaptea va veni acasă și se va pune pe învățat, ca să știe să monteze baterii de baie, doze în perete sau să opereze creiere – și mai bine!
Iar la sfârșitul lunii va veni, mândru, să vă aducă bănuții câștigați, cei rămași după ce statul și-a luat partea.
Asta ar fi venitul pe care îl câștigați în urma investiției dumneavoastră: bani din care puteți să vă cumpărați mâncare, să vă plătiți facturile, să luați o mașină sau un apartament în rate.
Am ajuns, din epoca în care făceam mulți copii ca să ne ajute la bătrânețe, să ne cumpărăm roboți în același scop.
Avantajul este că vor fi mai puțini idioți pe planetă.
Despre China aveți din nou dreptate: e mai bine să mai citim despre ce se întâmplă acolo.
Dar ar fi bine să citim cărți adevărate, nu textele de pe Facebook ale unor mici neonaziști spălați pe creier.
Sau, dacă nu citim cărți, să ne uităm la vloggerii care au călătorit pe acolo sau să ascultăm ce spun sutele de mii de occidentali – majoritatea foarte bine pregătiți – care merg acolo să muncească pe bani mai mulți decât în America sau Uniunea Europeană.
Și da, vom trăi aceste vremuri.
Poate eu, pentru că sunt deja destul de trecut, nu le voi mai prinde – am prins doar începutul lor – dar aceste vremuri nu sunt departe; probabil vorbim despre un deceniu.
Doar că în acest viitor apropiat avantajele aduse de progresul tehniologic vor fi distribuite altfel.
Pentru că toți au contribuit, atât cât au putut, la apariția acestui robot.
Niște oameni au descoperit cum poate fi produsă și folosită energia electrică, alți oameni i-au învățăt pe urmașii lor despre aceste lucruri.
Alți oameni au tratat bolile pe care le aveau aceștia.
Alții au produs mâncarea de care aveau nevoie inventatorii curentului și a telecomunicațiilor, doctorii, profesorii și constructorii caselor.
Iar alții au strâns gunoiul pe care îl produceau toți aceștia.
De aceea este etic ca de aceste realizări să nu beneficieze doar o elită ci beneficiul să fie repartizat tuturor.
Bineînțeles că repartiția se va face într-un mod proporțional cu contribuția fiecăruia, fie că vorbim despre capital sau despre contribuția în muncă sau inteligență și da, va exista un venit minim pe care îl vor primi cei care nu pot să contribuie, dar acest venit este un dividend pentru contribuția pe care și-au adus-o înaintașii lor.
Ce-o să facem dacă nu mai avem ce face?
Păi… multe.
În adolescență, când mă plictiseam, pictam.
Dar la un moment dat am descoperit că, atunci când nu aveam bani de vopsele și pensule (care nu erau chiar ieftine pe atunci), puteam să practic un hobby mai ieftin care nu presupunea decât niște cerneală (stilou aveam) și un caiet care costa 3 lei. Așa că scriam tot felul de prostii.
Poate după un an-doi, sau înainte cu unul-doi ani, nu mai știu ce afacere am făcut cu un prieten, dar mi-am făcut rost de o chitară la care încercam să învăț să cânt.
În alt moment m-am apucat de electronică – la început ca hobby, iar mai târziu am ajuns să fac și un ban din asta, reparând radiouri și televizoare sau construind amplificatoare de antenă.
Apoi, la sfârșitul anilor ’80, am învățat să folosesc un calculator, după aceea alt tip de calculator și, încet-încet, am ajuns să-mi fac din asta un mijloc de existență.
Poate că, dacă voi trăi destul de mult și voi avea și banii necesari, am să-mi iau un căruț de supermarket și cățelul – sau robotul personal – și am să plec pe jos la Santiago de Compostela.
Sau îmi cumpăr un set de dezvoltare pentru Arduino și fac automatizări în casă. Întotdeauna mi-am dorit ca apa de la WC să se tragă singură.
Și mai este și cititul, chiar dacă nu s-ar mai scrie nicio carte de acum înainte, tot nu vom avea timp să citim toate cărțile scrise pănă acum.
In final, cine are totuși dreptate, comentatorul pesimist care vede un viitor ultrătehnologizat ca pe o distopie, sau eu care îl văd poate puțin prea optimist?
Cred că adevărul este undeva la mijloc.
Tehnologia poate aduce beneficii uriașe, dar fără politici echitabile și reglementări atente, riscul unei distopii tehnologice rămâne real.
