Imaginați-vă un elvețian meticulos, stând într-un atelier luminat difuz, înconjurat de rotițe minuscule, arcuri spiralate și șuruburi atât de fine încât par făcute de furnici? Lucrează zi și noapte, cu răbdarea specifică poporului său, la un ceas cum nu s-a mai văzut: o capodoperă a mecanicii, cu sute de piese perfect sincronizate, o simfonie a preciziei. Însă acest ceas nu este menit să arate ora. Nu ticăie, nu bate miezul nopții, nu sună alarma dimineții.
În schimb, la fiecare rotire a mecanismului, el începe să cânte. Și nu orice melodie. Din înlănțuirea rotițelor și vibrația subtilă a resorturilor ia naștere Bolero de Ravel — nu o reproducere digitală, nu un artificiu electronic, ci o interpretare mecanică, vie, cu respirație de metal și puls de arc tensionat. O melodie care crește lent, hipnotic, repetitiv și totuși mereu altfel, exact ca mecanismul care o produce.
Dacă ar exista un astfel de ceas, sunt convins că rezultatul ar suna uimitor de aproape de interpretarea realizată de Danish National Symphony Orchestra. Acolo, fiecare instrument pare o rotiță dintr-un mare mecanism, fiecare intrare o declanșare calculată, fiecare crescendo o întoarcere de cheie. O demonstrație de precizie, emoție și disciplină, exact ca un ceas elvețian care nu măsoară timpul, ci îl transformă în muzică.
