Cred că suntem deja în cea de-a treia săptămână de când, începând de la nivelul carosabilului, deasupra orașului se vede zilnic o pâclă, uneori mai intensă, alteori mai “transparentă”.
Nu e o noutate, de mulți ani seara după ce se lasă întunericul, pe străzile foarte circulate, lumina proiectată de farurile mașinilor poate fi văzută ca un fel de rază a unui far care străbate ceață din Marea Nordului, iar dacă ieșim din zona foarte luminată a orașului și ne uităm spre centrul acestuia, chiar și în zilele senine, vedem pe cer o “ceață roșie” care de fapt e lumina orașului care se reflectă pe particulele de praf din aer.
Și din păcate fenomenul este mai accentuat de la un an la altul.
Unii cred că e ceață, alții spun că e fum, alții spun că e smog iar primarul spune că nu e nimic, suntem noi isterici și cu mințile tulburi și de fapt în Timișoara este cel mai curat aer din țară.
Primarul, însă, ne păcălește, din moment ce imaginea pe care ne-o arată a fost publicată într-un articol din ianuarie este clar că nu putea să provină de la o măsurătoare recentă.
Este clar că ceva se întâmplă, atât în presa “mainstream” cât și în cea cetățenească și pe rețelele de socializare acest fenomen a fost semnalat de nenumărate ori în ultima săptămână.
Până la urmă chiar și primarul a recunoscut că se întâmplă ceva, dar, spre deosebire de cei de la Garda de Mediu, care spun că este vorba despre poluare din mai multe surse, în special de la traficul rutier atât de drag primarului, domnul Robu a dat vina pe cei care ard miriștile în afara orașului.
Trebuia să recunoască existența fenomenului, este mult prea evident.
Presa și-a făcut datoria, a semnalat fenomenul.
Care este însă cauza acestuia și cum s-ar putea rezolva problema nu prea ne spune nimeni.
Avem în această țară o mulțime de instituții care ar trebui să se ocupe de calitatea aerului, Agenția de Protecție a Mediului, Gardă de mediu, probabil există un compartiment specializat și în fiecare primărie din orașele patriei, există cei de la ISU care ar trebui să sară ca arși și să analizeze situația atunci când apare un fenomen ciudat care ar putea să pună în pericol sănătatea populației, există servicii mai mult sau mai puțin secrete și, bineînțeles, armata, în fond ceața aia ar putea să fie formată din nori de Sarin sau ceva asemănător.
Din păcate, nimeni nu ne spune nimic și probabil nimeni nu știe nimic.
Mă tem că și specialiștii în aere de la agențiile de protecție a mediului, cele de protecție a populației, servicii și armată sunt la fel de calificați ca medicii legiști de la Mina Minovici care astăzi identifică niște oase ca fiind cu o precizie de 98% ale unei fete ucise, iar după o săptămână ajung la concluzia că este vorba despre niște oase de pui.
O mulțime de oameni plătiți extraordinar de bine care habar nu au ce este de făcut și care, fie că sunt îmbrăcați civil sau în uniformă își încasează salariile necuvenite fără a da nimic în schimb.
***
Ca întotdeauna, dacă folosim soluții simple și de bun simț, vom constata că problema poate fi rezolvată destul de ușor.
În primul rând ar trebui alcătuit la nivelul orașului un “task force”, o echipă de oameni, nu neapărat specialiști în mediu, dar inteligenți și care doresc să facă ceva. Tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, nu are importanță.
O echipă care pentru o anumită perioadă, o săptămână, două, cel mult o lună, să se ocupe numai de această problemă, eventual să se și sacrifice puțin lucrând peste cele 8 ore obișnuite la bugetari.
Pot fi militari, angajați de la instituțiile care ocupă de protecția mediului, cadre didactice, angajați din primărie sau prefectură, ar fi nevoie și de 2-3 oameni care știu să folosească un calculator la nivel de utilizator.
După ce am format echipa începem să rezolvăm problema pas cu pas.
În primul rând verificăm dacă afirmația conform căreia smogul provine de la arderea miriștilor are vreo legătură cu realitatea.
Au existat incendieri de miriști în ultimul timp, dar cred că acestea nu au fost de amploare și de aceea mă îndoiesc că acestea sunt o cauză semnificativă pentru poluarea din oraș.
În prezent pe lângă fiecare secție de poliție, salvare, tribunal, sau unitate de pompieri există aproape în permanență cineva de la un ziar.
Îi putem vedea dacă ajungem în aceste locuri, unul-doi tineri, cu o cameră de luat vederi, sau cu un aparat foto, uneori și cu o tabletă sau un laptop, stau în apropiere pe o bancă sau pe scări și atunci când pleacă salvarea, mașina de pompieri sau de poliție merg și ei după ea, poate iese de o știre.
Atunci când au fost arse miriști în apropierea orașului pompierii au intervenit și acțiunea a fost relatată în presă cu lux de amănunte, poze și chiar filmări.
Am căutat relatări recente, din ultimele două săptămâni, cu privire la acțiuni de stingere a incendiilor provocate de arderea miriștilor și nu prea am găsit.
O mulțime de relatări din această primăvară, dar din prezent nimic în afară de poza de mai sus.
Trebuie totuși să verificăm.
De-a lungul timpului au fost implementate tot felul de programe de măsurare a aerului, dar se pare că rezultatul nu este pe măsura cheltuielilor, nu știm cu precizie dacă ard miriștile sau ne gazează cineva.
De aceea, dacă nu ne descurcăm cu sateliții, drone și alte metode ultramoderne, putem apela la metode primitive, dar eficiente.
Luăm 2-4 băieți mai tineri din task-force-ul nou format, îi dotăm cu niște scule pentru vedere la distanță, nimic pretențios, de exemplu niște aparate foto cu zoom mare, și îi amplasăm pe niște clădiri mai înalte din oraș, să se uite în zare.
Așa cum făcea Stefan Cel Mare cu străjerii sau bunicii noștri cu pompierii.
Practic de pe un bloc cu 10 etaje vezi pe o rază de câțiva zeci de kilometri.
În poza de jos făcută cu un aparat de fotografiat relativ ieftin de la etajul 4 al unui bloc din Calea Girocului se pot vedea munții aflați undeva la 50-70 de Km sud de oraș.
Un incendiu de miriște destul de puternic pentru a provoca “ceață” în oraș ar trebui să se poată vedea destul de ușor de pe o clădire înaltă a orașului.
Iar noaptea, când flacăra unui chibrit poate fi văzută de la vreo 40 de kilometri, incendiul de pe un câmp aflat în apropierea orașului ar trebui să fie mult mai vizibil, așa că prin această metodă am putea afla cât se poate de simplu dacă miriștile ard la un moment dat sau cineva dorește să ne aburească.
***
Ar putea exista o explicație simplă pentru pâcla de deasupra orașului, pur și simplu este ceață.
Dar nu ne putem limita la ceea ce vedem.
Probabil multă lume le-a văzut, am mai scris despre ele, în Timișoara sunt amplasate 4 stații de măsurare a calității aerului, stații conectate la o rețea europeană de monitorizare.
Mai sunt și altele, mai de jucărie, dar astea patru sunt “oficiale”, calibrate și monitorizate.
Aceste stații automate culeg în timp real date cu privire la diversele noxe existente în aer și rezultatul poate fi văzut de oricine în timp real la adresa www.calitateaer.ro
O sarcină importantă a echipei formate pentru a investiga cauzele poluării ar fi analizarea datelor furnizate de stațiile de măsurare amplasate în oraș pentru o perioadă oarecare, o săptămână, două, până când se ajunge la niște concluzii.
În primul rând ar trebui să se afle de ce, atunci când există probleme evidente cu aerul din oraș aceste stații nu măsoară anumiți parametri.
De exemplu, în această dimineață (28.10.2019), cel puțin între orele 6 și 10, 3 din cele 4 stații afișau mesajul “No data to display”, adică nu măsurau nivelul de particule PM10 existente în aer.
Măsurau alte chestii, dar nu PM10, senzorii respectivi s-au defectat toți deodată sau pur și simplu au fost deconectați.
Ce să creadă oamenii când 3 stații din 4 se opresc ca prin minune atunci când apare o problemă gravă care poate afectează sănătatea populației din oraș?
Că li s-au tulburat mințile?
Ce să creadă organele europene care monitorizează calitatea aerului?
Oare nu o să spună ceva de genul “uite, șmecherii ăia de români iar și-au oprit senzorii, ia să le tragem un infringement peste gură să se învețe minte?”
Dar și mai interesant este rezultatul de la stația TM2, aflată în plin centru istoric al orașului:
Dacă ne uităm pe grafic, vom observa că în data de 27 octombrie, pe la ora 2, este înregistrat un vârf al nivelului de particule PM10.
Deci, duminică dimineața la ora 2, când și stafiile dorm, în centrul orașului, la doi pași de primărie, cineva poluează orașul.
După aceea se mai constată un vârf pe la ora 13 și în această noapte, duminică spre luni, la ora 0 nivelul de praf crește din nou, după care la ora 4 scade..
Sunt sigur că nimeni nu știe care este cauza acestui fenomen, de ce la ore târzii, în weekend, când nu prea circulă mașini prin oraș, în zona ultracentrală a orașului crește nivelul prafului.
La fel cum nu putem să știm, din moment ce alte stații nu funcționează, dacă nu cumva poluarea are loc în altă parte și particulele sunt aduse aici de către curenții de aer.
Să aflăm ce spun specialiștii despre PM10 și de ce există o suspiciune rezonabilă că cineva ar fi interesat să deconecteze senzorii care măsoară acest parametru:
Dar stațiile acelea de măsurare nu măsoară numai PM10, ci măsoară și alte multe lucruri minunate.
Iată ce se putea vedea în această dimineață la stația TM4, cea din Zona Soarelui, locul cu cel mai curat aer din oraș:
Putem vedea că nivelul de Benzen a crescut brusc spre sfârșitul zilei de duminică, pe la ora 22-23.
A crescut și nivelul monoxidului de carbon, pe la ora 20 și a ținut-o așa până la miezul nopții.
Etilbenzenul, a crescut și el după ora 19.
Oxid de azot, creștere dramatică între ora 19 și miezul nopții.
Dioxid de azot, creștere puternică între ora 16 și miezul nopții.
NOx – Creștere puternică începând cu ora 16 până la miezul nopții.
o-Xilen – Creștere dramatică începând cu ora 19 până după miezul nopții.
p-Xilen – Creștere începând cu ora 18 până după miezul nopții.
Toluen – Creștere între ora 19 și până după miezul nopții.
Din câte puteți observa, cu toate că datele se referă la substanțe diferite, toate vârfurile acelea s-au manifestat cam în același interval.
Următorul pas ar fi să aflăm ce înseamnă poluarea cu substanțele astea și de unde ar putea proveni, că poate sunt substanțe aromatice de la bețișoare parfumate sau de la parfumurile doamnelor.
De exemplu despre NOx, că tot nu știam ce este, aflăm că:
Cu ocazia asta am aflat și de unde provine una din sursele de poluare, probabil a trăznit prea mult în oraș 🙂
Căutăm și în continuare până terminăm lista substanțelor detectate, aflând astfel și care sunt celelalte posibile surse de poluare.
***
Stațiile de măsurare indică și direcția vântului la anumite ore, un lucru care ne poate ajuta foarte mult în analiza pe care o facem.
Probabil cu toții ați văzut filme a căror acțiune se desfășura în timpul războiului în care niște oameni care foloseau radioemițătoare transmiteau date aliaților, iar armata germană îi căuta cu niște mașini pe care erau instalate niște antene cu directivitate înaltă.
Procedeul, care se numește goniometrie, se folosește și astăzi.
Să presupunem că un spion transmite niște date pe o anumită frecvență.
Organele de contrainformații îl recepționează și trimit două mașini gonio pe teren, una în Calea Șagului (M1), alta pe Gheorghe Lazăr (M2).
Mașina M1 din Calea Sagului își învârte antena de pe acoperiș până când semnalul recepționat este la nivel maxim, de exemplu în direcția săgeții verzi din desen.
Mașina M2 își învârte și ea antena până când semnalul ajunge la nivelul maxim, de exemplu în direcția săgeții albastre.
Și voila, spionul se află la intersecția celor două linii.
Pe măsură ce mașinile se apropie de sursa semnalului precizia crește și la un moment dat mașinile se vor întâlni în fața căminului C20, acolo unde se află emițătorul.
Există o disciplină sportivă în care mai mulți concurenți, echipați cu receptoare portabile, trebuie să detecteze un emițător ascuns undeva, de regulă într-un parc.
Disciplina se numește “Vânătoare de vulpi” și este tare interesantă, cei care o practică învață să își construiască singuri aparatura, iar după aceea se duc undeva în aer liber și se joacă, aerisindu-și astfel creierii umflați de cunoștințele teoretice și practice dobândite în timpul construcției receptorului.
Într-un mod asemănător cu goniometria, folosind hărțile cu direcția vântului la o anumită oră, s-ar putea detecta locul unde este o sursă de poluare.
Dacă de exemplu la PM4, stația de măsurare din Zona Soarelui, vântul aduce aerul viciat din NE, iar la PM2, stația de lângă Primărie, vântul aduce noxele din SE, este clar că sursa de poluare este undeva în Zona Industrială Calea Buziașului.
Oamenii ăia pe care i-am adunat într-o echipă nu ar trebui decât să listeze niște hărți ale orașului și să deseneze linii cu direcția vântului pe ele, iar undeva la intersecția liniilor ar trebui să fie sursa de poluare.
Nu e nevoie nici de programe specializate (probabil că există și așa ceva, dar nu știm să le folosim iar dovada este că autoritățile habar nu au ce se întâmplă), nici de cine știe ce doctorate în ingineria mediului, ne trebuie doar niște hărți ale orașului pe care să desenăm, un raportor, niște creioane colorate și niște liniare lungi.
Odată stabilită zona aproximativă, folosind aparate portative putem stabili locația exactă a sursei de poluare.
Probabil cei însărcinați cu rezolvarea problemei ar putea împrumuta astfel de aparate, împreună cu operatorii lor de la instituțiile care dețin, iar dacă nimeni nu are așa ceva, acestea se pot cumpăra, văd că există o bogată ofertă în acest sens.
Odată ce s-a stabilit care sunt sursele de poluare și efectul substanțelor respective, misiunea echipei înființate în acest scop va fi încheiată, nu mai trebuie decât ca administrația sau organele competente să ia măsurile necesare pentru eliminarea acestora.
