Românii folosesc expresia „la Paștele Cailor” cu sensul de niciodată, dar puțini știu că această zi chiar există. Paștele Cailor sau Ispasul, așa cum este denumită în popor această sărbătoare, are loc în ziua de Înălțarea la Cer a Mântuitorului, adică în joia din săptămâna a șasea de după Paști.
Tradiția spune că la nașterea Mântuitorului Hristos, la ieslea animalelor, pe cât de cuminți au fost boii și oile, pe atât de gălăgioși au fost caii. Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să se sature doar o dată pe an, de Înălțare. În ziua în care caii „își prăznuiesc” Paștele, se spune că pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului.
O altă legendă referitoare la această sărbătoare își are originile în Evul Mediu, iar Ispasul este un obicei care a circulat în Transilvania. Potrivit acestei legende, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică și religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Când ungurii își serbau Paștele, românii cereau de la ei caii ca să-și lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-și serbeze Paștele, aceștia își împrumutau caii ungurilor. Totuși, cam o dată la 4 sau la 7 ani se întâmpla ca sărbătorirea Paștilor să cadă în aceeași zi. De aici a venit și vorba „la Paștele Cailor”, ca fiind data din anul în care toți serbau Paștele în aceeași zi.
În tradiția populară, această zi mai este numită și Ispas și este dedicată personajului mitic cu același nume, cel care ar fi asistat la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioșii caută și ei la rândul lor să fie dispuși de ziua acestuia.
De asemenea, în unele zone din România, există obiceiul ca în dimineața Ispasului, oamenii să ia un pumn de iarbă dintr-un loc unde nu a pășunat nicio oaie și să o pună în apă. Apoi, această iarbă este dată să bea animalelor, pentru a le asigura sănătatea și fertilitatea.
