Anton Kovacs October 6, 2019

 

MEBO

MEBO (acronim din engleză pentru Management Employee Buyouts) este o metodă de privatizare care presupune trecerea mijloacelor de producție ale unității economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaților sau salariaților. După transformarea în societate pe acțiuni, statul oferă muncitorilor dreptul de prioritate pentru cumpărarea acțiunilor, implicit a societății. Prețul acțiunilor este stabilit de stat și nu reflectă valoarea reală, fiind adesea un preț simbolic, uneori acțiunile fiind oferite gratuit, mai ales în cazul privatizării pe bază de cupoane de proprietate. În schimb statul restricționează transferabilitatea titlurilor și impune condiții pentru menținerea obiectului principal de activitate, limitarea prețului activelor vândute pe o perioadă de câțiva ani, pune limite la restructurarea personalului etc.

Metoda MEBO a fost modalitatea dominantă prin care au fost privatizate intreprinderile de stat, în timpul primilor ani de tranziție ai României postdecembriste. Accesul la privatizările de tip MEBO era rezervat numai persoanelor din interior, excluzând posibilitatea intrării în societate a altor persoane fizice sau juridice sau a capitalului străin. Acțiunile rămase neprivatizate au fost vândute succesiv de către stat, în diferite etape ale procesului de privatizare în masă.

Un studiu al Centrului Român de Politici Economice din 1999 [1] arată că în perioada 1993 – 1996, 28% din privatizările din România au fost făcute prin metoda MEBO (837 din totalul de 2.905). Același studiu arată că în perioada 1994 – 1997, profitabilitatea societăților astfel privatizate a scăzut de la 7,3% la 2,2%, în timp ce gradul de îndatorare a crescut de la 29,3% la 48,5%.

https://ro.wikipedia.org/wiki/MEBO

 

La începutul anilor ‘90 cea mai importantă preocupare a românilor era cum să privatizeze țara, adică să o desfacă în bucățele mici și fiecare să își ia acasă partea care i se cuvenea.

Începuse inflația galopantă, salariul care în 1990 era de 2000 de lei ajunsese peste doi ani să fie de câteva zeci de mii de lei. Prețurile crescuseră și mai rapid.

Într-o seară îl puteai vedea pe prim-ministru discutând cu președintele despre varianta chinezească, după o zi cei doi dezbăteau despre modelul suedez.

Cei mai pragmatici au rezolvat problema în felul lor, unii s-au pus și au demolat CAP-urile patriei încărcând cărămizile și ce au mai găsit pe acolo în căruțe și ducându-le acasă.
Alții furau tot ce găseau în întreprinderile în care lucrau, de la roțile roabelor, rulmenți, freze, burghie până la strunguri și le vindeau fie în talciocurile locale, fie în cele din Turcia, Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria.

Citește și:  Istorie recentă - Coada la ziare

 

 

Economiștii vremii propuneau tot felul de soluții, leul din argint, împărțirea patrimoniului în acțiuni, fiecare cetățean urmând să devină acționar al marii întreprinderi care este România

La un moment dat, prin 1992, o astfel de variantă chiar a fost materializată, s-au emis milioane de cupoane în valoare de 25000 lei bucata și fiecare cetățean adult a primit un astfel de cupon.

Bineînțeles că a apărut un fel de inflație a cupoanelor, deoarece existau milioane de astfel de cupoane și pentru că acestea nu puteau fi folosite pentru achiziția unor lucruri concrete, mașini, locuințe etc, valoarea de tranzacționare a acestora era mult mai scăzută decât valoarea nominală.
Practic, nu valorau aproape nimic, se tranzacționau în piețe la un loc cu pietrele de brichetă și termoplonjoanele aduse din URSS.

Îmi povestea cineva că a achiziționat 30 de astfel de cupoane în schimbul unei lăzi de bere.

 

 

Tot prin 1992-1993 a început să se audă despre “MEBO”.

Părea o idee generoasă, fiecare cetățean va putea să cumpere acțiuni ale întreprinderii unde lucrează, plătind o mică parte din valoarea acestora cu acel cupon în valoare de 25000 de lei pe care îl primise, restul urmând să fie plătit numerar.
Toată lumea ar fi avut de câștigat, statul ar fi scăpat de administrarea unor active, micul acționar ar fi urmat ca după un timp, după plata datoriei, să-și completeze venitul cu dividendele obținute, întreprinderea câștiga deoarece se presupunea că muncitorul care este și acționar va fi mai conștiincios decât muncitorul care este un simplu angajat.

Valoarea la care statul vindea aceste întreprinderi nu era valoarea de piață a acestora, ci valoarea contabilă care era în unele cazuri de zeci de ori mai mică decât valoarea reală, această metodă de privatizare fiind, de fapt, un fel de cadou pe care statul îl făcea populației.

S-a început cu reportajele în care Mihai Tatulici, o vedetă de televiziune din acele vremuri care a promovat și escrocheria numită Caritas, lua câteun interviu unui lăcătuș dintr-o proaspăt privatizată întreprindere, iar acesta povestea cum, de când întreprinderea s-a privatizat, își permite să meargă în concediu în țările calde împreună cu directorul său.

 

Mihai Tatulici

 

Sau era prezentat mecanicul de utilaj de la un IAS care ne explica cât de înalt crește porumbul de când s-au privatizat ei prin metoda MEBO și pentru a ne convinge operatorul ne arăta porumbul care era mai înalt decât cel intervievat (care stătea în genunchi, astfel încât porumbul să pară mai înalt decât el).

Citește și:  Sectoristul de Timișoara

Prin întreprinderile patriei au început să bântuie niște domni serioși și încruntați care se închideau în birouri împreună cu directorii și contabilii șefi și discutau despre tot felul de lucruri importante.

 

Și au început ședințele.

– Oameni buni, singura noastră șansă este să ne privatizăm, dacă nu ne sacrificăm și nu ne cumpăram locurile de muncă, vin străinii și ne cumpără pe toți, spunea directorul întreprinderii.
– Eu mă descurc, dar voi ce-o să faceți când vine străinul și vă dă pe toți afară?

 

Până la urmă oamenii au fost convinși că asta e singura soluție, să-și rupă de la gură și să își cumpere întreprinderea pentru că altfel vine străinul cel rău și îi lasă șomeri.

S-a trecut la treabă, în întreprinderile pe care statul era dispus să le privatizeze prin această metodă patrimoniul a fost evaluat, s-a calculat cât reprezintă o acțiune și s-a anunțat rezultatul, câte acțiuni există în fiecare întreprindere și cât costă o acțiune.

La începutul anilor ‘90 oamenii nu prea aveau mulți bani, averea unei familii foarte înstărite putea să fie cel mult o casă și o mașină, să nu uităm că în urmă cu 2-3 ani fusese încă comunism și comunismul nu îți permitea să faci avere, sau dacă o făceai, te lăsa repede fără ea și te mai și încuia puțin.
Este adevărat că fuseseră și în comunism hoți care furaseră și stocaseră ceva bănuți, dar la nivelul întregii țări oamenii ăștia puteau fi numărați pe degete.

Tot în acea perioadă oamenii se apucaseră cu mic cu mare să facă bișniță prin țările vecine, dar sumele strânse într-un an-doi le permiteau eventual să-și cumpere un televizor colorat sau o mașină veche, în niciun caz o întreprindere.

 

Gigi Becali la volanul Mercedesului său cumpărat în anii ‘90

 

Chiar dacă întreprinderile erau vândute la prețuri foarte mici față de valoarea reală, trebuie să ținem cont că era totuși vorba despre niște valori mari, sute de mii sau milioane de Euro.
Nimeni în România nu dispunea de astfel de sume.
Chiar dacă valoarea unei întreprinderi se împărțea în câteva mii de acțiuni și acestea se plăteau în rate timp de câțiva ani, rata lunară pentru câteva acțiuni era comparabilă cu salariul mediu al unui muncitor.

De aceea, chiar dacă aproape toți angajații din întreprinderile respective s-au înhămat la această formă de privatizare, majoritatea acestora și-au făcut calculele și au hotărât să cumpere acțiuni în așa fel încât după plata acestora să le mai și rămână ceva pentru traiul de zi cu zi.
Acesta a fost motivul pentru care în multe întreprinderi în prima etapă acțiunile nu au fost cumpărate în totalitate, oamenii au cumpărat fiecare cât și-a permis, să nu se spună că sunt răuvoitori și nu sprijină întreprinderea.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul – Episodul 4. Parcurile, cu gard sau fără gard?

 

Până la urmă s-au sacrificat cei din conducerile întreprinderilor, “ce să fac, mă sacrific, dacă e nevoie, îmi voi vinde mașina și apartamentul, nu putem să lăsăm oamenii ca să vină străinii să-i dea afară”.

Au mai primit și oamenii ăia încruntați, unii de la Fondul Proprietății de Stat, alții de la Fondul Proprietății Private, niște acțiuni, au primit și alții despre care nu se știe de unde erau, au mai apărut și niște noi angajați pe care nu îi văzuse nimeni până atunci și care au cumpărat și ei câteva zeci sau sute de acțiuni, până la urmă întreprinderea a fost privatizată.

A venit un notar, toți proaspeții proprietari au defilat prin fața lui semnând în niște tabele în care habar nu aveau ce scria și asta a fost, o mare parte din români s-au trezit proaspeți capitaliști.

Prima surpriză, plăcută, a fost în ziua de salariu, oamenii au observat că restul de plată este același ca în lunile de dinaintea privatizării, nu li se reținuse jumătate sau chiar întregul salariu pentru plata ratei.

Când au întrebat li s-a explicat că datorită nemaipomenitelor relații pe care cei din conducerea întreprinderii le aveau la bănci, la Ministerul Finanțelor, FPP sau FPS, se obținuse un credit avantajos, cu o dobândă foarte mică, credit din care se vor plăti ratele și care va fi recuperat din viitorul profit al firmei.

 

– Deci, oameni buni, nu mai trebuie să aduceți nimic de acasă, nu mai trebuie decât să muncim cu spor cu toții pentru a câștiga destul ca să ne plătim datoriile.

 

Astfel s-a încheiat prima fază a privatizării prin MEBO, cu toții deveniseră fericiți proprietari pe o bucățică din întreprindere, unii pe o miime din aceasta, alții pe o zecime sau chiar o jumătate și nimeni nu a adus nici măcar un bănuț de acasă.

De fapt, niciodată nu fusese vorba despre adus bani de acasă, dar cei care nu au luat parte la discuțiile despre modul în care se va împărți tortul nu au avut de unde să știe acest lucru.

 

– Va urma –

 

Continuarea: PRIVATIZAREA PRIN MEBO – Partea a doua

2 thoughts on “ISTORIE RECENTĂ – PRIVATIZAREA PRIN MEBO – Prima parte

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*