1688: A început domnia lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1688 – 1714).
Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe care Brâncoveanu îl urmase în toamna lui 1678 la Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), ispravnic al scaunului București și mare postelnic.
La 29 octombrie/8 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino.
Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale.
În ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714, capugiul Mustafa-aga l-a mazilit.
Del Chiaro descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:
„A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă. Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.
Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sfântului Imperiu Roman, pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale, pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat. Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său, că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda și că a bătut în Transilvania monede de aur.
În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de bani, parte din ei depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în jargonul timpului) și bijuterii. Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul socio-economic de dezagregare a proprietății de obște, materializat în neputința țăranilor de a-și menține micile ocini. În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe de pământ, deseori aflate în vecinătatea proprietăților sale proprii
A fost executat pe 15 august 1714.
1868: Statele Unite ale Americii: Thomas Edison înregistrează primul său brevet.
Thomas Edison s-a născut la 11 februarie 1847 în Milan (Ohio), fiind al șaptelea și ultimul copil al lui Samuel și Nancy Edison. La împlinirea vârstei de șapte ani, familia sa s-a mutat la Port Huron, Michigan. Edison a trăit aici până la vârsta de șaptesprezece ani. Edison a avut foarte puțină educație formală, câtă vreme a fost la școală doar pentru câteva luni. A învățat citirea, scrierea, aritmetica de la mama lui, dar a fost întotdeauna un copil foarte curios și a învățat și singur. Această credință în auto-îmbunătățire a păstrat-o pe tot parcursul vieții sale.
La 12 ani vindea ziare într-un tren, ziare pe care le redacta și tipărea chiar el într-un vagon în care își instalase și un laborator.
Inventează și experimentează în 1872 sistemul telegrafic duplex prin care se transmit simultan, pe același fir, două telegrame în sensuri contrare.
În anul 1877 inventează fonograful, primul aparat de înregistrat sunete și totodată de redare a lor.
În anul 1878 perfecționează telefonul lui Alexander Graham Bell și, folosind microfonul inventat de Hughes, brevetează telefonul cu bobină de inducție și microfon cu cărbune, căruia îi adaugă apoi soneria electrică de apel.
În anul 1879 inventează becul cu incandescență, iar în anul 1880 realizează prima distribuție de energie electrică instalând o centrală electrică pe pachebotul transatlantic „Columbia”, care a devenit astfel prima navă iluminată electric.
În anul 1880 propune un proiect pentru folosirea tracțiunii electrice pe calea ferată.
În ziua de 4 septembrie 1882 la New York, Thomas Alva Edison punea în funcțiune prima centrală electrică care alimentează clădirile unui oraș.
În anul 1883 descoperă efectul care îi poartă numele, efectul Edison, care se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, cunoscut ca fenomenul de emisie termoelectrică. Descoperă acest fenomen întâmplător: introducând într-un bec cu incandescență o mică placă metalică observă că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare și rămânea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu a acordat întâmplării vreo importanță pe moment, dar l-a notat totuși. Fenomenul a fost studiat și dezvoltat ulterior de fizicianul John Ambrose Fleming, punându-se astfel bazele electronicii .
În anul 1892 inventează un aparat de luat vederi pentru obiecte sau oameni în mișcare, care folosea o bandă de celuloid de 35 mm cu perforații pe margine. Primele încercări, efectuate în laborator, au fost executate în ritmul de 15 imagini pe secundă, cadență care, pe moment, nu au dat rezultate satisfăcătoare.
În anul 1894 inventează kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mișcare, cu o frecvență de 45 de imagini pe secundă, dar acest aparat permitea vizionarea filmului doar de o singură persoană. Aparatul folosea benzi de film perforate pe margini, unde imaginile luminate prin transparență puteau fi urmărite printr-o lentilă. Primul „spectacol” public a avut loc într-o sală de pe Broadway, după care aparatul a fost construit în serie și comercializat.
În anul 1912 realizează un prototip de cinematograf sonor, combinând cinematograful propriu-zis cu fonograful. Rezultatele au fost mai mult spectaculoase decât satisfăcătoare.
În anul 1914 perfecționează acumulatorul alcalin cu plăci de fier și de nichel introduse în soluție apoasă de hidroxid de potasiu sau de sodiu ca electrolit, inventat de germanul Jungner în 1901.
1869: Dimitri Mendeleev a elaborat Tabelul periodic al elementelor.
Dimitri Mendeleev s-a născut la 8 februarie 1834 în Tobolsk, Siberia, fiind ultimul dintre cei 14 copii ai lui Ivan Pavlovici Mendeleev și Mariei Mendeleeva. La vârsta de 14 ani, după moartea tatălui său, Mendeleev a urmat gimnaziul în Tobolsk.
În 1849, familia Mendeleev, al cărei statut social și situație materială decăzuseră considerabil din cauza morții tatălui, se mută la Sankt Petersburg, unde tânărul de numai 16 ani intră la Institutul Pedagogic din Sankt Petersburg. După terminarea acestuia, în 1855, este diagnosticat cu tuberculoză, ceea ce determină mutarea sa în Peninsula Crimeea, într-o zonă recunoscută pentru valențele terapeutice ale aerului său sărat, esențial în tratamentul tuberculozei. Acolo, predă științe la gimnaziul local pentru un an. După completa sa însănătoșire, se reîntoarce total refăcut la Sankt Petersburg (în 1856).
Între 1859 și 1861 a făcut cercetări asupra densității gazelor la Paris, și, mai apoi, a lucrat cu chimistul german Robert Bunsen și cu fizicianul Gustav Robert Kirchhoff la Heidelberg, făcând cercetări în domeniul chimiei. În 1863, după întoarcerea în Rusia, a devenit profesor de chimie la „Institutul Tehnologic” și la „Universitatea de Stat” din Sankt Petersburg..
Pe 6 martie 1869, Mendeleev a prezentat Societății Ruse de Chimie o lucrare denumită Dependența între proprietățile masei atomice a elementelor, care propunea folosirea masei și a valenței pentru a descrie elementele.
Elementul chimic numărul 101 îi poartă numele: mendeleviu. De asemenea, un crater de pe lună îi poartă numele. Numele său a fost dat Institutului Național de Metrologie din Sankt Petersburg.
A murit de gripă, la 73 de ani, la Sankt Petersburg
1886: La New York, președintele Grover Cleveland inaugurează Statuia Libertății, dăruită de Franța.
1919: La cererea Congresului american, președintele Woodrow Wilson își dă veto-ul și începe prohibiționismul.
1948: Chimistul suedez, Paul Müller, primește Premiul Nobel pentru chimie, pentru descoperirea proprietăților insecticidului DDT.
Müller s-a născut la 12 ianuarie 1899 în Olten , Solothurn , din familia Gottlieb și Fanny (născută Leypoldt sau Leypold Müller. A fost cel mai mare dintre cei patru copii. Tatăl său a lucrat pentru Căile Ferate Federale Elvețiene, iar familia sa mutat mai întâi la Lenzburg în Aargau și apoi la Basel .
Müller a mers la școala primară locală ( volksschule ) și mai târziu la „ realschule ” inferioară și superioară . În acea perioadă, avea un mic laborator unde a dezvoltat plăci fotografice și a construit echipamente radio.
În 1916 a părăsit școala din cauza notelor proaste și a început să lucreze ca asistent de laborator la Dreyfus. În anul următor a devenit chimist asistent în laboratorul științific-industrial al uzinei electrice de la Lonza AG. Întorcându-se la școală în 1918, a obținut diploma de liceu în 1919 și a intrat la Universitatea din Basel în același an.
La Universitatea din Basel a studiat chimia și a început să studieze chimia anorganică sub Friedrich Fichter . În 1922 și-a continuat studiile în laboratorul de chimie organică al lui Hans Rupe . În timp ce lucra pentru Rupe ca asistent, el și-a luat doctoratul scriind o teză intitulată Die chemische und elektrochemische Oxidation des as. m-Xylidins und seines Mono- und Di-Methylderivates ( Oxidarea chimică și electrochimică a m-xilidenei asimetrice și a derivaților săi mono- și di-metilici ) în 1925.
La 25 mai 1925 [1] Müller a început să lucreze ca chimist cercetător pentru divizia de coloranți a JR Geigy AG din Basel . Primele sale subiecte de cercetare la Geigy au vizat coloranții sintetici și derivati din plante și agenții naturali de bronzare. Această activitate a condus la producerea agenților de bronzare sintetici Irgatan G, Irgatan FL și Irgatan FLT.
În 1935, Geigy a început cercetările asupra agenților de protecție împotriva moliei și plantelor, iar Müller a fost interesat în mod special de protecția plantelor. El a spus că dragostea lui pentru plante și natură în general, care l-a determinat să aleagă botanica ca materie minoră la universitate, l-a adus să se gândească la protecția plantelor. Mai exact, a vrut să înceapă să sintetizeze el însuși agenți chimici de protecție a plantelor. În 1937, el a brevetat o tehnică de sinteză a unor noi compuși pe bază de rodanidă și cianat care au demonstrat activitate bactericidă și insecticid. Apoi a dezvoltat produsul Graminone, un dezinfectant pentru semințe care era mai sigur decât dezinfectanții pe bază de mercur la acea vreme.
După succesul său cu agenți de bronzare și dezinfectanți, Müller a fost desemnat să dezvolte un insecticid. „La acel moment”, conform The World of Anatomy and Physiology, „singurele insecticide disponibile erau fie produse naturale scumpe, fie sintetice ineficiente împotriva insectelor; singurii compuși care erau atât eficienți, cât și ieftini erau compușii de arsenic, care erau la fel de otrăvitori pentru ființe umane și alte mamifere”.
Pe parcursul cercetărilor sale, Müller a descoperit că insectele absorb substanțele chimice în mod diferit decât mamiferele. Acest lucru l-a făcut să creadă că există substanțe chimice toxice exclusiv pentru insecte. El a căutat să „sintetizeze insecticidul de contact ideal – unul care ar avea un efect toxic rapid și puternic asupra celui mai mare număr posibil de specii de insecte, dăunând în același timp puțin sau deloc plantelor și animalelor cu sânge cald”. De asemenea, și-a propus să creeze un insecticid care să fie de lungă durată și ieftin de produs, împreună cu un grad ridicat de stabilitate chimică.
În îmbrățișarea acestui obiectiv, Müller a fost motivat de două evenimente. Prima dintre acestea a fost o lipsă majoră de alimente în Elveția, care a subliniat necesitatea unei modalități mai bune de a controla infestarea culturilor cu insecte. A doua a fost epidemia de tifos din Rusia, care a fost cea mai extinsă și mai letală astfel de epidemie din istorie. Și-a început căutarea insecticidului în 1935.
El a studiat toate datele pe care le-a putut găsi cu privire la subiectul insecticidelor, a decis ce proprietăți chimice va prezenta tipul de insecticid pe care îl căuta și a pornit să găsească un compus care să se potrivească scopurilor sale. Müller a petrecut patru ani căutând și a eșuat de 349 de ori înainte, în septembrie 1939, să găsească compusul pe care îl căuta. El a pus o muscă într-o cușcă împletită cu un anumit compus și, scurt timp mai târziu, musca a murit.
Compusul pe care l-a pus în cușcă era diclorodifeniltricloretan ( DDT ) sau, mai precis, 1,1,1-triclor-2,2-bis(4-clorfenil)etan , pe care un farmacolog vienez pe nume Othmar Zeidler l-a sintetizat pentru prima dată în 1874. Zeidler, în timp ce publica o lucrare despre sinteza sa, nu investigase proprietățile noului compus și, prin urmare, nu reușise să-i recunoască valoarea extraordinară ca insecticid.
Müller și-a dat seama repede că DDT-ul era substanța chimică pe care o căuta. Testele de DDT de către guvernul elvețian și Departamentul de Agricultură al SUA au confirmat eficacitatea acestuia împotriva gândacului de cartof de Colorado. Teste ulterioare au demonstrat eficacitatea sa uimitoare împotriva unei game largi de dăunători, inclusiv țânțari, păduchi, purici și musculițe, care, respectiv, răspândesc malaria, tifosul, ciuma și diferite boli tropicale.
Müller a murit în dimineața devreme a zilei de 13 octombrie 1965 la Basel, după o scurtă boală, înconjurat de familie.
1954: Ernest Hemingway primește Premiul Nobel pentru literatură.
Ernest Hemingway s-a născut la data de 21 iulie 1899 la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, în familia unui medic. A fost cel de-al doilea copil al cuplului Clarence Edmonds Hemingway și Grace Hemingway. Clarence era medic și avea un cabinet particular. Fiului său i-a dat numele Ernest după bunicul mamei sale, Ernest Hall.
După terminarea școlii secundare nu-și continuă studiile, ci pleacă în orașul Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. De aici, în 1918, se înrolează ca voluntar în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane și e repartizat într-o unitate de ambulanțe care acționa pe frontul din Italia. E rănit de explozia unui obuz în apropiere de Fossalta di Piave și e distins cu decorațiile italiene Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra.
În timpul Războiului Civil din Spania a fost corespondent al agenției americane NANA (North American Newspaper Alliance) în Spania, în patru rânduri.
În reportajele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a rămas un simplu corespondent de război al agenției NANA, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei musoliniene și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco.
În al doilea an al Războiului Civil din Spania, Hemingway se întoarce în SUA și participă la al doilea Congres al Scriitorilor Americani. La Congres, el rostește primul său „discurs public” în care a explicat atitudinea sa și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania. Din discurs transpar, fără tăgadă, convingerile sale antifasciste:
„Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului, care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă.”[20]
Hemingway s-a reîntors în Spania și într-un hotel din Madrid, hotelul „Florida”, expus focului bateriilor intervenționiștilor nemți, a scris piesa Coloana a cincea (The Fifth Column), al cărei erou, Philip Rawlings, se expune în misiuni de luptă periculoase și își transformă probabila moarte dintr-o înfrângere într-o victorie.
1973 Criza petrolului: Cele 7 țări arabe mari producăoare de petrol au procedat la boicot împotriva Statelor Unite și a Țărilor de Jos, acesta însemnând practic începutul „Crizei petrolului”.
2005: Președintele Venezuelei a declarat țara „teritoriu liber de analfabetism”.
