1520: Exploratorul portughez Ferdinand Magellan a trecut prin strâmtoarea de la sudul Americii de Sud, care-i poarta numele.
1812: Bătălia de la Berezina, cu înfrângerea trupelor lui Napoleon.
Bătălia a avut loc după ce trupele lui Napoleon au părăsit orașul Smolensk și au început să treacă podul de pontoane peste apele înghețate ale râului Berezina la nord de Borisov. În timpul retragerii trupelor franceze, ca urmare a campaniei militare contra Rusiei, trupele lui Napoleon sunt aproape încercuite de trei armate rusești la 21 noiembrie 1812, pe malul estic al râului Berezina. Trupele franceze care porniseră cu un efectiv de 500.000 de soldați, au fost decimate în timpul campaniei și reduse la circa 49.000 de soldați și 40.000 de diferiți însoțitori ai trupelor. Corpul II de armată, sub comanda mareșalului Nicolas Oudinot, redus la numai 8.000 de soldați, cuprindea 4 regimente elvețiene și divizia Merle. Acești oameni, împreună cu Corpul IX al lui Victor vor fi cei care vor duce greul luptei de acoperire a retragerii. Pontonierii generalului Éblé au construit două poduri unul pentru infanterie și celălalt pentru artileria ecvestră. La 27 noiembrie Corpul II de armată reușește să traveseze Berezina ajungând pe malul de vest unde începe să atace trupele rusești care căutau să împiedice trupele franceze să treacă podul. În dimineața de 28 noiembrie paticipă la lupte și divizia elvețiană care ocupă drumul spre Borisov și pădurea de la Stahov ei fiind atacați de trupele rusești. Elvețienii sunt obligați să recurgă, din cauza lipsei muniției, la lupta la baionetă. Astfel elvețienii au înlesnit manevra diviziilor Legrand și Maison, care ajung într-o poziție avantajoasă și în final pot traversa podul. Au rămas în viață numai un număr 300 de elvețieni care s-au putut prezenta în data de 29 noiembrie la apelul de seară.
1877: Căderea Plevnei. După încercarea nereușită de a sparge încercuirea Plevnei, generalul Osman-Pașa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez și a semnat capitularea armatei turce.
1905: Naționalistul irlandez Arthur Griffith pune bazele mișcării politice radicale Sinn Fein.
1912: Albania își declară independența față de Imperiul Otoman.
1918: Consiliul General al Bucovinei adoptă moțiunea privind unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.
Consiliul General al Bucovinei (noiembrie 1918) a fost organul politic care a proclamat unirea Bucovinei cu România.
Consiliul a fost format în principal din:
boieri și mari proprietari români, mulți cu interese economice clare;
avocați, profesori, notari, preoți români;
membri ai Partidului Național Român, ai societăților culturale românești (Arboroasa, Academia Ortodoxă etc.);
foarte puțini reprezentanți ai țăranilor (ăia care chiar erau majoritatea populației, de fapt).
Președinte: Iancu Flondor, un mare proprietar, aristocrat român, cu o agendă clară: Bucovina în România, fără prea multe discuții.
Premierul guvernului provizoriu: Ion Nistor, istoric și militant român.
Oamenii ăstia reprezentau populația românească proprietară.
Nu reprezentau masele de români țărani.
Cu atât mai puțin reprezentau populația neromână (ucraineni, polonezi, germani, evrei).
În realitate Bucovina era un amestec etnic (în unele zone, românii nu erau nici măcar majoritari).
Ucrainenii încercaseră să facă propria structură de conducere, „Rada Bucovinei”, pentru a uni partea de nord cu Ucraina.
Evreii și germanii erau destul de neutri sau preferau menținerea unei administrații ordonate, indiferent de cine o conducea.
Țăranii români nu erau întrebați nimic. Ei munceau ogoarele marilor boieri, fie sub Austria, fie sub România.
Așadar, dacă privim fără ochelarii propagandei Consiliul General al Bucovinei a fost o adunare a elitei românești care și-a impus viziunea politică într-un moment de colaps al Imperiului Austro-Ungar.
Nu a fost un parlament democratic, nu a fost ales de popor, nu a reprezentat diversitatea etnică a provinciei.
A fost o „fereastră de oportunitate” folosită de clasa românească educată pentru a trage Bucovina spre România înainte ca cineva să poată protesta organizat.
1919: România semnează la Washington o serie de acorduri internaționale cu privire la stabilirea zilei de lucru de 8 ore și a săptămânii de lucru de 48 de ore în stabilimentele industriale, vârsta minima de admitere a copiilor în muncile industriale, lucrul de noapte al femeilor și copiilor, munca femeilor înainte și după naștere.
Înainte de 1919 România era o țară preponderent agrară: peste 80% din populație lucra în agricultură.
În industriile urbane, care erau concentrate în orașele mari (București, Brașov, Iași, Galați), condițiile de muncă erau groaznice:
Zile de lucru de 10–12 ore, uneori chiar mai mult.
Femeile și copiii lucrau la fel de mult ca bărbații adulți.
Nu exista o reglementare eficientă a muncii copiilor sau a muncii nocturne pentru femei.
Salariile erau mici, iar protecția socială aproape inexistentă.
Chiar dacă România avusese legi timide privind protecția muncii înainte de 1914, aplicarea lor era slabă, mai ales în fabrici mici sau ateliere urbane.
Pe scurt: practic, tot ce era stipulat în convențiile internaționale se încălca frecvent pe teren.
Chiar dacă România a semnat acordurile de la Washington în 1919, în realitate, implementarea a fost aproape simbolică în primii câțiva ani
Zilele de lucru de 10–12 ore continuau în multe fabrici; legea de 8 ore a fost adoptată formal, dar controlul era minimal.
Femeile și copiii lucrau încă la programe lungi, mai ales în întreprinderile mici, atelierele urbane și fabricile din orașele mici.
Inspectoratele muncii erau slab finanțate și corupte, ceea ce permitea evaziunea regulilor.
În agricultură, unde lucra majoritatea populației, convențiile internaționale nu aveau practic nicio aplicare.
Pe scurt: pe hârtie, România devenea „civilizată” și modernă; în practică, majoritatea muncitorilor nu au văzut schimbări semnificative imediat.
Adevărata aplicare a acestor norme a venit treptat, abia în anii ’30, când industria s-a organizat mai bine, iar statul a început să aibă inspectorate de muncă mai funcționale. Până atunci, convențiile rămâneau în mare parte un „document de prestigiu internațional”, mai degrabă decât un instrument real de protecție socială.
1943: Premierul britanic Winston Churchill, președintele american Franklin Delano Roosevelt și dictatorul sovietic Stalin s-au întrunit la Teheran (Iran). Se stabilește deschiderea unui al doilea front în Europa.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
