1609: Astronomul italian Galileo Galilei demonstrează primul său telescop parlamentarilor venețieni.
Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans Lippershey în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x. Cu acest dispozitiv îmbunătățit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numește astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost unul dintre cei care puteau construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat primul telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le putea vinde negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a publicat primele observații astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).
La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca „trei stele fixe, totalmente invizibile prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta. Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter. El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie. Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo al II-lea de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și în cinstea celor trei frați ai săi. Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții galileeni în cinstea lui Galileo.
1704: Trupe militare britanice sub conducerea amiralului George Roke ocupă strâmtoarea Gibraltar.
1825: Uruguay își declară independența față de Brazilia.
1835: Ziarul The New York Sun publică primul articol „Great Moon Hoax”, din seria celor șase articole, care anunță descoperirea vieții și a civilizației pe Lună.
Cunoscute sub numele de „The Great Moon Hoax”, se pretindea că articolele ar fi fost retipărite din Edinburgh Journal of Science și că autorul principal a fost Dr. Andrew Grant, descris ca un coleg al lui Sir John Herschel, un celebru astronom al zilei.
Povestea spunea că Herschel a călătorit în Africa de Sud, în ianuarie 1834 pentru a înființa un observator cu un nou telescop puternic.
Mai departe se afirma că Herschel a găsit dovezi ale unor forme de viață pe Lună, inclusiv animale fantastice precum unicornii, castorii cu două picioare și umanoizi blănos și înaripați, asemănătoari cu liliecii. Articolele ofereau, de asemenea, o descriere vie a geografiei Lunii, cu cratere masive, cristale enorme de ametist, râuri repezi și vegetație luxuriantă.
Din ziua în care a fost lansat primul articol cu povestea despre Lună vânzările au crescut considerabil. Au fost lucruri interesante, iar cititorii le-au parcurs.
Singura problemă a fost că nimic nu era adevărat. Edinburgh Journal of Science încetase publicarea cu ani în urmă, iar Grant era un personaj fictiv.
Intenția acestor articole a fost de a satriza speculațiile anterioare despre viața extraterestră, în special cele ale reverendului Thomas Dick, un scriitor de știință populară care a susținut în cărțile sale cele mai bine vândute că Luna are 4,2 miliarde de locuitori.
Cu toate acestea, cititorii au fost complet absorbiți de poveste și nu au reușit să o recunoască ca fiind o satiră. Nebunia pentru presupusele descoperiri ale lui Herschel a păcălit chiar și un comitet de oameni de știință de la Universitatea Yale, care au călătorit la New York în căutarea articolelor din Edinburgh Journal. După ce angajații Sun i-au plimbat între tipografie și redacție, sperând să-i descurajeze, oamenii de știință s-au întors la New Haven fără să-și dea seama că au fost păcăliți.
Pe 16 septembrie 1835 cei de la The Sun au recunoscut, spre amuzamentul publicului care se lăsase păcălit, că articolele fuseseră o farsă.
1929: Experimentarea cabinei catapultabile de avion construită în premieră de românul Anastasie Dragomir. Evenimentul a avut loc pe aeroportul Orly, Paris.
În anul următor, Dragomir și Dobrescu au obținut patentarea oficială a acelui „cockpit catapultabil” la Oficiul francez de invenții, sub numele oficial de Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne (în limba română, Nou sistem de montare al parașutelor la aparate de locomoție aeriană).
Această invenție era “un nou sistem de parașutare din aparatele de locomoție aeriană, fiecare pasager având o parașută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât parașuta, împreună cu pasagerul insalat pe scaun, sa treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea că acest ansamblu de celulă-parasută să aibă mai multe comenzi, manevrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obținut un nou brevet, românesc, cu nr. 40658, pentru “celula parașutată”, care consta în folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din 1960). Ideea românului se va concretiza prin apariția, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil.
1944: Al Doilea Război Mondial: Parisul este eliberat de aliați.
Pe 15 august, în Pantin (o suburbie din nord-estul Parisului), s-a format un transport de 2.200 bărbați și 400 de femei – cu toții deținuți politici – care au fost trimiși în lagărul de concentrare de la Buchenwald – ultimul convoi de acest fel din Franța.
În condițiile în care luptătorii Forțelor Franceze Libere înaintau rapid spre Paris, metroul parizian, jandarmeria națională și poliția au intrat în grevă. În scurtă vreme au urmat poștașii pe 16 august și numeroase alte categorii de muncitori din Paris pe 18 august. Pe 18 august a izbucnit greva generală a tuturor parizienilor mobilizați de FFI.
Pe 16 august, 35 de tineri activiști ai FFI au fost trădați Gestapoului de un agent vichyist. Cei 35 au fost arestați în Bois de Boulogne și au fost executați.
Pe 17 august, Pierre Taittinger, președintele consiliului municipal, temându-se că gemanii ar fi putut dinamita punctele de importanță strategică din Paris, s-a întâlnit cu guvernatorul militar german al Gross Paris și comandant al garnizoanei capitalei, generalul Dietrich von Choltitz. Fiind conștienți că generalul Choltitz intenționa să încetinească cât mai mult posibil inaintarea aliaților, Taittinger și consulul general al Suediei, Raoul Nordling, au încercat să-l convingă pe Choltitz să nu distrugă Parisul.
Pe 19 august, coloanele de tancuri, șenilate ușoare blindate și camione transportoare de trupe germane s-au deplasat pe Champs Elysees și au făcut ca zvonurile despre posibilul atac al trupelor aliate să se înmulțească.
După trecerea coloanelor germane, au izbucnit primele lupte dintre mebrii rezistenței franceze și soldații germani. Insurgenții au lipit afișe pe pereți chemând la „mobilizare generală” în condițiile în care „războiul continua”. Polițiștii, membrii Gărzii Republicane și Gărzii Mobile, jandarmii, gardienii pușcăriilor, patrioții francezi, practic „toți bărbații de la 18 la 50 de ani capabili să poarte o armă” au fost chemați să se alăture „luptei împotriva invadatorilor”. Alte afișe aduceau asigurări că „victoria este aproape” și că „toți trădătorii vor fi judecați”. Afișele erau semante de „Comitetul parizian de eliberare” aflat sub autoritatea Guvernului provizoriu și „șefului regional colonelul Rol” (Henri Rol-Tanguy), comandatul FFI.
Odată cu creșterea intensității luptelor, mai multe unități mici ale Crucii Roșii s-au deplasat în oraș pentru a asigura asistența medicală răniților francezi și germani.
Pe 20 august au fost ridicate o serie de baricade pe străzile Parisului, iar insurgenții au început să se pregătească pentru ca să reziste unui asediu german. Au fost folosite camioane și copaci taiați, au fost săpate tranșee, iar piatra din pavaj a fost folosită pentru întărirea baricadelor. La construirea baricadelor au participat bărbați, femei, tineri și bătrâni, care au transportat materiale cu ajutorul cărucioarelor din lemn. Au fost capturate cisterne de combustibil și camioane ale armatei germane, marcate mai apoi cu însemnele FFI. Camioanele au fost folosite la transportul oamenilor, armelor și munițiiei de la o baricadă la alta.
Micul lagăr de concentrare „Fort de Romainville”, locul unde erau închise și executate în special femeile din rezistența franceză începând cu octombrie 1940, a fost eliberat de insurgenți. În curtea lagărului zăceau mai multe cadavre abandonate de călăi.
Luptele au atins apogeul pe 22 august, când germanii au încercat o străpungere a liniilor franceze. Pe 23 august, la ora 9 dimneața, germanii au incendiat Grand Palais, aflat sub controlul luptătorilor FFI, iar panzerele au deschis focul asupra baricadelor. Hitler a dat ordine clare cu privire la distrugerea orașului.
Aproximativ 1.500 de luptători din rezistență, ca și civili de altfel, au fost uciși în timpul luptelor din Paris.
Strategia aliată urmărea distrugerea forțelor germane în retragere spre Rin. În același timp, Rezistența franceză condusă de Henri Rol-Tanguy a organizat o insurecție în capitala Franței. Comandantul suprem aliat Eisenhower nu a considerat Parisul un obiectiv prioritar. Obiectivele sale prioritare erau cucerirea Berlinului înaintea Armatei Roșii și încheierea victorioasă a războiului. Mai mult chiar, Eisenhower credea că este momentul nu este potrivit pentru un atac asupra Parisului. El dorea să evite un asediu de durată și distrugerea toatală a orașului, fiind informat asupra faptului că Hitler ordonase demolarea Parisului în cazul în care garnizoana germană ar fi fost obligată să se retragă. În cazul unui asediu, planificatorii aliați estimaseră că ar fi fost nevoie de cel puțin 4.000 t de alimente/zi pentru aprovizionarea locuitorilor orașului și în plus ar fi fost nevoie de un uriaș efort de restabilire a infrastructurii orașului distrus de lupte. Luptele ar fi blocat în regiunea Parisului o lungă perioadă de timp cel puțin o divizie aliată.
Totuși, Charles de Gaulle a negociat cu Aliații, amenințând că va trimite Divizia a 2-a blindată franceză (2ème DB) să lupte pentru eliberarea Parisului, pentru a preveni reprimarea insurecție din capitala franceză într-un mod asemănător cu a celei din Varșovia. Până în cele din urmă, Eisenhower a cedat insistențelor francezilor.
Pe 24 august, generalul Leclerc, comandantul Diviziei a 2-a blindate franceze, a refuzat să mai se supună ordinelor comandantului american Omar Bradley și a trimis o avangardă (la colonne Dronne) să intre în Paris. Mesajul lui Leclerc către parizieni era acela că întreaga divizie avea să intre în oraș a doua zi. Bradley a cedat în fața faptului împlinit, spunâd „OK, Leclerc, run into Paris…”. Avantgarda compusă din tancuri M4 Sherman, șenilate ușoare și infanterie motorizată, comandată de căpitanul Raymond Dronne, au fost primele trupe regulate aliate care au intrat în Paris.
1989: Sonda Voyager 2 a ajuns la maximă apropiere de Neptun (la 4.951 km), ultima planetă pe care a vizitat-o înainte de a părăsi Sistemul Solar.
1991: Linus Torvalds anunță prima versiune a ceea ce va deveni Linux.
Linus Torvalds s-a născut la Helsinki, Finlanda, fiul jurnaliștilor Anna și Nils Torvalds, vorbitori de limbă suedeză, și nepotul poetului Ole Torvalds. Numele de familie Torvalds a fost adoptat de bunicul lui Linus, poetul Ole Torvalds. Prenumele Linus a fost inspirat părinților de personalitatea savantului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954 și cunoscut militant pentru dezarmare nucleară.
Leo Toerngvist, bunicul dinspre mamă, profesor de statistică la Universitatea din Helsinki a fost cel care i-a cumpărat un calculator și l-a încurajat să învețe să-l programeze. Astfel se face că la 12 ani Linus deja programa jocuri iar mai târziu a ales să studieze informatica la Universitatea Helsinki. A absolvit cursurile acestei universități în 1996, obținând un masterat în informatică, cu teza intitulată Linux: un sistem de operare portabil.
1994: Ioan Stoica, inițiatorul jocului piramidal „Caritas”, este reținut de poliție sub acuzația de fals și înșelăciune.
Compania „Caritas” a fost fondată de către Ioan Stoica în aprilie 1992 în Brașov sub forma unei societăți cu răspundere limitată cu un capital de numai 100.000 de lei (500 USD sau 775 de dolari actual). Caritas s-a mutat în Cluj-Napoca două luni mai târziu. Depozitele erau inițial mici (2.000–10.000 lei), dar mai târziu depozitul minim a crescut la 20.000 de lei, iar cel maxim a fost majorat până la 160.000 de lei. Pentru început numai cei ce aveau domiciliul în Cluj puteau să facă depozite la firmă, dar începând cu vara anului 1993 toți cetățenii români au putut să participe.[3] Sistemul lui Stoica promitea restituirea, după trei luni, a unei sume de opt ori mai mari decât banii investiți. Listele cu depunători cărora le venise rândul la câștig erau publicate în cotidianul „Mesagerul transilvan”. Caritas-ul a atras un număr de 400.000 deponenți din întreaga țară, care au investit 1.257 trilioane de lei (aproape 1 miliard USD) înainte de a da faliment la data de 14 august 1994, având o datorie de 450 milioane USD. Plățile încetaseră, de fapt, în octombrie 1993.
Motivul pentru care autoritățile au permis acest joc ponzi, mai mult, l-au promovat inclusiv la Televiziunea Română, a fost probabil acela că o parte a reprezentanților autorităților de atunci au fost unii dintre cei care au fost compliuci și au beneficiat de această imensă escrocherie.
2012: Sonda spațială Voyager 1 intră în spațiul interstelar devenind primul obiect creat de om care a făcut acest lucru.
