1595: Astronomul Johannes Kepler a publicat lucrarea „Mysterium cosmographicum”, în care menționează șase planete.
Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der Stadt, Württemberg, Germania și a studiat, începând cu anul 1591, teologia la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin, apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic.
Acceptă în 1594 funcția de profesor de matematică și astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele celor cinci planete cunoscute în acel timp, în afara planetei noastre (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn). Kepler consideră că soarele exercită o forță care scade proporțional odată cu îndepărtarea de o planetă, „Planetele se mișcă în consecință pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găsește soarele.” În acest fel enunță prima sa lege a mișcării planetelor (vezi Legile lui Kepler), publicată în lucrarea Mysterium Cosmographicum („Misterul lumii cosmice,” 1596).
Din cauza presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să plece din Graz și, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al lui Tycho Brahe, astronom al curții împăratului Rudolf al II-lea. Calitățile de observator ale lui Tycho Brahe sunt acum completate cu cunoștințele excepționale de matematică ale lui Kepler. După moartea lui Brahe în anul 1601, Kepler devine urmașul lui ca matematician și astronom imperial. În 1604 Kepler observă Supernova 1604 și publică observațiile sale în lucrarea De Stellus a Noua in pede Serpentarii („Despre o nouă stea la piciorul constelației șarpelui”).
În lucrarea Astronomia Nova („Astronomia nouă,” 1609) publică rezultatele cercetărilor asupra elipsei planetei Marte și enunță a doua sa lege, „Cu cât o planetă este mai aproape de Soare, cu atât se mișcă mai repede.” În anul 1612 Kepler se stabilește la Linz în Austria, unde îi apare lucrarea Harmonices Mundi („Armonia lumii,” 1619). În ultimul capitol al acestei cărți, pe baza observațiilor și calculelor efectuate, enunță a treia sa lege a mișcării planetelor, „Pătratul timpului de revoluție este proporțional cu puterea a treia a distanței medii dintre o planetă și Soare.”
Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieții, este Tabulae Rudolfinae (1627), care conține tabele ce descriu mișcările planetelor. Aceasta va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În lucrările sale despre teoria forțelor de gravitație, Isaac Newton s-a bazat în mare măsură pe observațiile lui Kepler.
În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă și a calculat forțele naturale care intervin în creșterea structurilor geometrice și care vor fi aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat și în domeniul opticii, unde se poate aminti invenția sa numită „luneta lui Kepler.”
1762: Ecaterina cea Mare devine împărăteasă a Rusiei în urma loviturii de stat împotriva soțului ei, țarul Petru al III-lea.
Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, era general prusac și Guvernator al Stettin-ului (azi Szczecin, Polonia), iar mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp. Sub influența guvernantei sale, Ecaterina a dezvoltat o pasiune pentru limba franceză, conversația vie și spiritul vesel.
În 1744, împărăteasa Elisabeta I a Rusiei o cheamă la curte pe Sophia (numele de botez al Ecaterinei) pentru a se căsători cu moștenitorul tronului, Petru-Ulrich. Odată ajunsă în Rusia, Sophia se adaptează rapid, învață limba rusă și se convertește la ortodoxie, primind numele de Ecaterina. În 1745, se căsătorește cu Marele Duce Petru.
Relația cu Petru se dovedește dificilă și, după mulți ani de nefericire, Ecaterina naște un fiu, Pavel, despre care se zvonește că ar fi al unui alt bărbat, Serghei Saltîkov.
Devenit împărat, Petru al III-lea își izolează soția într-un colț al Palatului de Iarnă iar el se instalează cu amanta sa, Elisabeta Voronțova. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, va naște pe 11 aprilie un băiat, care va fi încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei. În 1762, din ordinul împăratului, Ecaterina este închisă în fortăreața de la Schlusselburg.
Este eliberată repede pentru a se evita un scandal, însă, Ecaterina știe acum cum se pune problema: ea sau el, tronul sau închisoarea. „Ferocitatea barbară și dementă a lui Petru al III-lea făceau destul de verosimile intențiile sale de a-și suprima nevasta”, va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franței.
Pe măsură ce pericolul devine real, prietenii Ecaterinei privesc cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg; în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina își face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie, țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.
Ca împărăteasă, Ecaterina a promovat numeroase reforme: a înființat școli, a stimulat imigrarea muncitorilor străini și a modernizat administrația. A încurajat cultura, literatura și știința, fondând Academia Rusă de Limbă și achiziționând biblioteca lui Voltaire.
A susținut educația și sănătatea publică, a introdus vaccinarea antivariolică și a fondat instituții pentru orfani și școli pentru fiicele nobililor. A inițiat un vast program legislativ, cunoscut sub numele de Nakaz, inspirat de ideile iluminiștilor, cu scopul de a moderniza și codifica legile Rusiei.
Ecaterina a dorit să facă din curtea sa un centru cultural european, sprijinind artele și construind teatre. Sub domnia ei, Rusia a cunoscut o perioadă de expansiune teritorială și influență culturală, consolidându-și statutul de mare putere europeană.
1810: Napoleon anexează Regatul Olandei ca parte a Primului Imperiu francez.
1816: Argentina își declară independența față de Spania.
Cea mai veche prezență umană înregistrată în Argentina modernă datează din perioada paleolitică. Imperiul Inca s-a extins în nord-vestul țării în perioada precolumbiană.
Țara își are rădăcinile în colonizarea spaniolă a regiunii în timpul secolului al XVI-lea.
Argentina s-a ridicat ca stat succesor al Viceregnatului Río de la Plata, un viceregnat spaniol de peste mări fondat în 1776.
Declarația și lupta pentru independență (1810–1818) au fost urmate de un război civil prelungit care a durat. până în 1861, culminând cu reorganizarea țării ca federație.
Țara s-a bucurat ulterior de pace și stabilitate relativă, cu mai multe valuri de imigrație europeană, în principal italieni și spanioli, influențându-și cultura și demografia.
După moartea președintelui Juan Perón în 1974, văduva și vicepreședintele acestuia, Isabel Perón , a urcat la președinție, înainte de a fi răsturnată în 1976. Următoarea junta militară , care a fost susținută de Statele Unite, a persecutat și ucis mii de critici politici, activiști și de stânga în Războiul Murdar, o perioadă de terorism de stat și tulburări civile care a durat până la alegerea lui Raúl Alfonsín ca președinte în 1983.
1877: S–a desfășurat prima ediție a Campionatului de tenis de la Wimbledon.
1900: Regina Victoria și-a dat consimțământul regal privitor la Actul de Constituție a Commonwealth-ului Australian.
1922: Johnny Weissmüller, înotător american originar din Timișoara, coboară sub 1 minut recordul mondial la 100 m liber (58.6 secunde).
1945: În Austria se decide acordul aliaților despre cele patru zone de ocupație.
Ofensiva împotriva Vienei a luat sfârșit pe 13 aprilie 1945, când sovieticii au reușit să cucerească Viena. Aliații occidentali au ajuns în Austria două săptămâni mai târziu. Pe 27 aprilie 1945, cu aproape două săptămâni mai înainte de capitularea Germaniei de pe 8 mai, Austria și-a proclamat independența față de Germania Nazistă și a fost înființată A Doua Republică Austriacă.
La sfârșitul războiului, Austria și Viena au fost împărțite în patru zone de ocupație, după cum se stabilise mai înainte, la Conferința de la Potsdam:
Zona de ocupație sovietică a cuprins: Burgenland-ul, Austria de Jos, dar și Austria de Sus de la nord de Dunăre (Mühlviertel) și de la est de Enns; cartierul-general era la Baden.
Zona de ocupație americană a cuprins: Austria de Sus de la sud de Dunăre și de la vest de Enns, precum și Salzburg-ul; cartierul-general era la Salzkammergut.
Zona de ocupație britanică a cuprins: Carintia, Tirolul oriental și Stiria; cartierul-general era tot la Salzkammergut.
Zona de ocupație franceză a cuprins: Tirolul de miazănoapte și Vorarlberg-ul; cartierul-general era la Innsbruck.
Cu permisiunea forțelor sovietice, a fost înființat un guvern provizoriu la Viena pe 29 aprilie și s-au organizat primele alegeri legislative din perioada postbelică, pe 25 noiembrie 1945. Karl Renner a fost ales primul cancelar al Austriei postbelice, funcție pe care a îndeplinit-o până la sfârșitul anului 1945, când a devenit primul președinte al celei de-a doua republici austriece.
Pe 15 mai 1955, a fost semnat Tratatul de stat al Austriei, restabilind oficial independența și suveranitatea Austriei. Tratatul și-a început eficacitatea pe 27 iulie, iar ultimele trupe de ocupație au părăsit țara pe 25 octombrie. A două zi, 26 octombrie, a fost proclamată Declarația de neutralitate, care stabilea că Austria va fi o țară neutră pentru eternitate. Ziua de 26 octombrie a fost proclamată sărbătoare națională.
1947: Consiliul de Miniștri hotărăște să remită secretarului general al Organizației Națiunilor Unite declarația de intrare a României în forul mondial și de aderare la Carta Națiunilor Unite.
1979: Sonda Voyager 2 a ajuns la maximă apropiere de Jupiter, trecând la 570.000 km de planetă și trimițând multe fotografii cu Jupiter și lunile sale.
2011: Sudanul de Sud și-a câștigat independența față de Sudan, în urma referendumului din ianuarie.
Sudanul de Sud a fost parte a Egiptului britanic și mai apoi al Sudanului. Regiunea a fost afectată negativ de două războaie civile de la obținerea independenței Sudanului – guvernul sudanez s-a luptat cu armata rebelă Anyanya în primul Război Civil (1955 – 1972) și cu Armata Populară de Eliberare din Sudan în a al doilea război civil, care a durat aproape douăzeci și unu de ani și care a rezultat în neglijențe grave, lipsă de dezvoltare de infrastructură, precum și distrugeri majore. Mai mult de 2,5 milioane de oameni au fost uciși și mai mult de 5 milioane de oameni au fost strămutați pe plan extern, în timp ce alții au fost strămutați la nivel intern, mulți devenind refugiați ca urmare a războiului civil.
Un referendum a avut loc intre 9-15 ianuarie 2011 pentru a determina dacă Sudanul de Sud ar trebui să-și declare independența față de Sudan. Populația s-a exprimat pentru independență, cu un rezultat de 98,83% . (Rezultatele referendumului au fost publicate în data de 30 ianuarie 2011.) Cei care locuiesc în nord și expatriații care trăiesc de peste mări au votat, de asemenea. Aceasta a condus la o independență formală la 9 iulie, deși anumite litigii încă mai persistă, cum ar fi schimbul veniturilor din petrol, deoarece un procent estimat de 80% din petrolul fostei națiuni era asigurat de Sudanul de Sud, ceea ce ar reprezenta un potențial economic uimitor pentru una dintre zonele cele mai defavorizate. Regiunea Abyei rămâne în litigiu și un referendum separat va avea loc în Abyei dacă doresc să se alăture Sudanului sau Sudanului de Sud.
