1794 – Maximilien Robespierre inaugurează noua religie de stat a Revoluției Franceze , Cultul Ființei Supreme , cu festivaluri de amploare organizate în toată Franța.
1838: La Colegiul Sf. Sava a fost deschisă prima bibliotecă publică din București.
Era iarnă în București, dar nu o iarnă ca oricare alta. Anul 1838 adusese nu doar ger și zăpadă, ci și o rază de lumină pentru mințile flămânde de cunoaștere: la Colegiul Sf. Sava se deschidea, în tăcere și cu un parfum subtil de hârtie și cerneală veche, prima bibliotecă publică din Capitală.
Pentru un oraș în care tiparnițele erau încă rare iar alfabetizarea un privilegiu, ideea unei biblioteci accesibile nu doar boierilor, ci oricărui cetățean însetat de știință, era revoluționară. Într-o epocă în care cărțile erau păstrate ca odoare în casele celor puțini, deschiderea unei biblioteci „pentru toți” a fost un gest de curaj intelectual și o chemare la lumină.
Clădirea Colegiului Sf. Sava, cu ziduri groase și încăperi tăcute, devenise astfel nu doar un spațiu de învățare, ci și un adăpost al spiritului. Printre rafturi încă modeste, dar promițătoare, se aflau tomuri aduse din Occident, cărți de știință, filosofie, istorie și literatură. Într-un colț – poate uitată, poate răsfoită des – o Biblie veche în slavonă stătea alături de operele lui Voltaire și manualele de astronomie.
Publicul era pestriț: elevi ai colegiului, dascăli cu mintea aprinsă, tineri boieri curioși, dar și simpli bucureșteni, atrași de farmecul unor lumi care se deschideau între coperți. Bibliotecarul, adesea și profesor, veghea nu doar la ordinea cărților, ci și la ordinea minților: nimic nu era mai nobil, în acea epocă, decât să dai cuiva prima carte.
Într-un oraș aflat între fanariotismul recent și începuturile modernității, biblioteca Sf. Sava a fost un simbol discret al unei tranziții profunde: de la oralitate la scris, de la superstiție la știință, de la ignoranță la educație sistematică.
Mai mult decât o instituție, ea a fost o promisiune: aceea că, în viitor, cultura nu va mai fi apanajul câtorva, ci dreptul tuturor. Și, poate, fără acea bibliotecă timidă din 1838, n-am fi avut mai târziu nici Biblioteca Centrală Universitară, nici cultura română modernă așa cum o cunoaștem azi.
Cărțile, acolo, pe rafturi, nu făceau zgomot. Dar schimbau lumea, pagină cu pagină.
1887 – Herman Hollerith solicită brevetul american nr. 395.781 pentru „Arta compilării statisticilor”, care era calculatorul său cu cartele perforate.
Era 8 iunie 1887, iar în birourile prăfuite ale Oficiului de Brevete din Statele Unite, un inginer tăcut, Herman Hollerith, depunea documentele pentru ceea ce părea, la prima vedere, doar o invenție de nișă: un aparat mecanic pentru „arta compilării statisticilor”. Brevetul nr. 395.781 nu era însoțit de surle și trâmbițe, dar în liniștea lui matematică se năștea un monstru sacru: strămoșul computerului.
Spre deosebire de alți vizionari care visau la zbor sau la mișcare perpetuă, Hollerith era obsedat de ordine, tabele și coloane. După recensământul american din 1880, care durase șapte ani (!) să fie procesat manual, guvernul căuta cu disperare o metodă mai rapidă. Hollerith a avut ideea simplă, dar genială, de a folosi cartele perforate — bucăți de carton cu găuri poziționate strategic — care puteau reprezenta informații codificate: sex, vârstă, rasă, profesie, orice. Iar un aparat dotat cu contacte electrice putea „citi” aceste găuri și produce statistici la o viteză inimaginabilă pentru acea epocă.
Calculatorul lui Hollerith nu avea ecran, nici taste, nici voci sintetice. Avea însă ceva mult mai important: o logică. O capacitate de a procesa date fără intervenția directă a gândirii umane, folosind un limbaj binar rudimentar — găurit sau negăurit. A fost prima dată când o mașină a început să „înțeleagă” lumea în termeni de simboluri codificate.
Succesul a fost instantaneu. La recensământul din 1890, mașina lui Hollerith a terminat procesarea în doar un an și jumătate. Era o revoluție tăcută, dar profundă. Statul american și-a dat seama că, pentru prima dată, putea gestiona mase uriașe de date — populație, imigrație, industrie — fără haosul tradițional al arhivelor scrise de mână.
Hollerith și-a fondat o companie — Tabulating Machine Company — care, după câteva fuziuni și reforme, avea să devină, câteva decenii mai târziu… IBM.
Într-o epocă în care lumea era fascinată de abur și electricitate, Herman Hollerith deschisese o ușă spre o altă dimensiune: aceea în care informația devine materia primă a progresului. Cartelele lui, simple bucăți de carton, aveau să rămână în uz până târziu în secolul XX, în birouri, universități și chiar în industria spațială.
Așa a început, fără aplauze și fără spectacole, epopeea digitală. Într-un birou, cu un creion, o carte de tabele și o idee.
1897: Cinematograful „Lumière” a prezentat primele trei subiecte de actualități românești, filmate la 10 mai 1897, de către operatorul Paul Menu, din inițiativa ziarului L’Indépendance Roumaine.
La 10 mai 1897, Bucureștiul vibra. Era Ziua Regalității, o sărbătoare fastuoasă cu defilări, discursuri și uniforme strălucitoare. Dar în mulțimea adunată pe Calea Victoriei, printre domni cu joben și doamne cu umbreluțe de dantelă, se afla și un personaj discret, cu un aparat ciudat pe trepied: Paul Menu, operator trimis de frații Lumière, părinții cinematografului. Avea misiunea să filmeze „subiecte de actualitate” dintr-o țară încă exotică pentru Europa occidentală.
Trei scurtmetraje au fost surprinse atunci, din inițiativa ziarului L’Indépendance Roumaine: parada militară regală, un cortegiu oficial și o scenă din mulțime. Imaginile tremurate, alb-negru și tăcute, nu aveau nimic spectaculos la prima vedere. Și totuși, ele marcau un moment istoric: prima apariție a României pe ecranul de cinema, prima încercare de a „prinde” timpul pe peliculă.
Filmele au fost proiectate în sala Hotelului „Bulevard”, sub firma faimoasă Cinématographe Lumière. Pentru publicul român, era o revelație. Oglinda mișcătoare a realității, proiecția evenimentului de ieri pe peretele de azi, a generat uimire, emoție, dar și o vagă teamă: dacă tehnologia poate „fura” realitatea, ce urmează?
Paul Menu nu era doar un simplu operator. El a fost, de fapt, primul cineast al României, primul „regizor” care a filmat aici, deși nu era român. Fără să știe, a pus piatra de temelie a cinematografiei naționale, într-o vreme în care cuvântul „film” abia se inventa, iar „actualitatea” era ceva ce citeai din ziar, nu o vedeai mișcându-se pe un ecran.
Inițiativa ziarului L’Indépendance Roumaine nu a fost întâmplătoare. Presa înțelesese deja că imaginea putea deveni o formă de putere, un nou mod de a spune povestea națiunii. Iar faptul că România apărea filmată de o cameră Lumière echivala, în plan simbolic, cu intrarea în modernitate.
Astăzi, acele fragmente se păstrează cu grijă și reverență. Nu pentru valoarea lor estetică, ci pentru că ele sunt martori — martori ai primei întâlniri dintre poporul român și ochiul magic al camerei de filmat. O întâlnire care avea să continue, cu drame, comedii și istorii, până în zilele noastre.
1959 – USS Barbero și Serviciul Poștal al Statelor Unite încearcă livrarea corespondenței prin intermediul sistemului Missile Mail
Într-o zi însorită de iunie 1959, în largul coastelor Floridei, submarinul american USS Barbero și-a deschis silozul de rachete. Dar ceea ce avea să fie lansat nu era un focos nuclear, ci… un experiment poștal. În vârful unei rachete Regulus I, americanii încărcaseră 3.000 de scrisori, toate frumos ștampilate cu mențiunea: „First Official Missile Mail”. Ținta? Stația poștală navală din Mayport, la 160 de kilometri distanță.
Era epoca Războiului Rece, iar orice avea formă de rachetă fascina. Dar în spatele gestului aparent fantezist se ascundea o idee serioasă: să demonstreze că poșta viitorului putea fi livrată cu viteza supersonică, depășind avioanele și sistemele tradiționale. În mintea inițiatorilor – în special a lui Arthur Summerfield, directorul de atunci al Poștei Americane – livrarea cu racheta nu era o glumă, ci o viziune îndrăzneață: „Ziua nu este departe când corespondența va călători între continente în câteva minute, prin rachete ghidate.”
La ora exactă, racheta a pornit, a zburat 22 de minute și a aterizat în siguranță cu o parașută. Scrisorile — trimise oficialităților, liderilor politici și militari — au fost distribuite apoi prin poșta convențională. Totul a decurs impecabil. Experiment reușit.
Dar… aici se încheie și visul. Deși proiectul a stârnit entuziasm și zâmbete, ideea livrării poștale prin rachete s-a dovedit, rapid, neeconomică, impractică și puțin ecologică. Costurile uriașe, logistica absurdă și pericolul evident au dus la abandonarea conceptului. Missile Mail a rămas un exercițiu de imaginație — și un instrument de propagandă în plin Război Rece, arătând că America era capabilă să folosească tehnologia militară în scopuri „pașnice”.
Totuși, experimentul USS Barbero rămâne o piatră de hotar în istoria poștei. A fost prima (și ultima) dată când o rachetă militară a fost folosită pentru a livra scrisori oficiale. Un gest deopotrivă simbolic și poetic: în timp ce lumea era îngrozită de puterea rachetelor, cineva a visat să le umple cu cuvinte.
Astăzi, câteva dintre acele scrisori Missile Mail se vând la licitații filatelice, prețuite ca rarități istorice. Și poate, privind una dintre ele, ne putem aminti că tehnologia, oricât de amenințătoare, poate fi pusă și în slujba comunicării — chiar dacă doar pentru o clipă.
1967 – Războiul de Șase Zile : Incidentul USS Liberty : O navă spion a Marinei Statelor Unite este atacată de Forțele Aeriene și Marina Israeliene , soldat cu 34 de morți și 171 de răniți
În plin Război de Șase Zile, pe 8 iunie 1967, o navă aparent pașnică plutea în apele internaționale ale Mediteranei de Est, în largul Peninsulei Sinai. Era USS Liberty, o navă de cercetare electronică a Statelor Unite, echipată cu antene și aparatură sofisticată, menită să culeagă informații — nu să tragă cu tunurile. Un vas-spion, da, dar fără armament ofensiv, fără intenții belicoase.
La ora prânzului, cerul s-a întunecat brusc — nu din cauza vremii, ci a unei escadrile de avioane israeliene care au deschis focul. Mai apoi, torpiloare israeliene s-au alăturat atacului. În haosul care a urmat, 34 de marinari americani au fost uciși, 171 răniți, iar nava aproape scufundată.
Israelul a susținut că a fost o greșeală tragică: Liberty fusese confundată cu o navă egipteană. Dar supraviețuitorii și o parte a presei americane au pus sub semnul întrebării această versiune. Nava purta pavilion american vizibil, era unică în construcție și echipată cu echipamente de comunicație ce ar fi putut avertiza orice operator că se afla în proximitatea unui aliat.
Mai mult, atacul a durat peste o oră și jumătate, iar tentativele echipajului de a comunica cu exteriorul au fost bruiate. Unii martori au susținut chiar că avioanele israeliene au tras asupra bărcii de salvare. Anchetele oficiale — una israeliană, două americane — au concluzionat toate că a fost o eroare de identificare. Dar suspiciunile n-au dispărut niciodată.
În spatele incidentului s-au formulat nenumărate teorii: că Israelul nu voia ca SUA să intercepteze comunicații legate de masacrul egiptenilor din Sinai, că atacul trebuia să fie atribuit egiptenilor pentru a atrage SUA în conflict, sau că Liberty fusese abandonată de propria țară din motive geopolitice.
Până astăzi, incidentul rămâne unul dintre cele mai controversate episoade din relațiile americano-israeliene. Un moment în care prietenia strategică a fost umbrită de focuri „prietenești” și tăceri convenabile.
După 1967, Liberty a fost lăsată în uitare, iar echipajul său — decorat, dar în multe privințe ignorat. Pe piatra memorială stă scris simplu: „We came in peace.” Istoria, însă, n-a fost la fel de simplă.
1972 – Războiul din Vietnam : Phan Thị Kim Phúc, în vârstă de nouă ani, este arsă de napalm , un eveniment surprins de fotograful Associated Press Nick Ut câteva momente mai târziu, în timp ce tânăra este văzută alergând goală pe un drum, în ceea ce avea să devină o fotografie emblematică, câștigătoare a Premiului Pulitzer.
Pe 8 iunie 1972, în satul Trảng Bàng din Vietnamul de Sud, războiul și-a dat masca jos. Un avion sud-vietnamez, în încercarea de a respinge forțele nord-vietnameze, a lansat din greșeală bombe cu napalm asupra propriilor civili. Printre ei se afla și o fetiță de nouă ani, Phan Thị Kim Phúc.
În clipa exploziei, hainele i-au fost arse complet, iar pielea i s-a topit pe spate. A alergat, strigând din rărunchi: „Nóng quá! Nóng quá!” („Prea cald! Prea cald!”). Câțiva fotografi occidentali se aflau în apropiere. Nick Ut, de la Associated Press, a apăsat declanșatorul aparatului său și a surprins imaginea care avea să definească oroarea Războiului din Vietnam.
În fotografie, Kim Phúc fuge pe o șosea, complet goală, cu brațele larg desfăcute, în mijlocul altor copii speriați. Fundalul: fum, militari, ruine. Prim-planul: o copilă dezbrăcată nu de haine, ci de orice apărare în fața violenței. Era un strigăt mut al inocenței distruse.
Imaginea a ajuns rapid pe coperțile ziarelor din toată lumea. A câștigat Premiul Pulitzer și a zguduit opinia publică americană. Pentru milioane de oameni, războiul nu mai era un conflict geopolitic sau o serie de date statistice – ci o fetiță arsă, urlând de durere pe un drum pustiu.
Dar dincolo de legendă, viața reală a lui Kim Phúc a fost o lungă luptă. A supraviețuit după 17 intervenții chirurgicale, dar a rămas marcată pe viață. În 1992 a emigrat în Canada, unde trăiește și azi, dedicându-și viața activității umanitare și reconcilierii.
Nick Ut, fotograful, n-a fost doar un martor. După ce a făcut fotografia, a lăsat camera jos, a luat-o în brațe pe Kim și a dus-o la spital, salvându-i viața. A spus mai târziu: „N-am mai putut fotografia. Am plâns.”
Astăzi, fotografia e expusă în muzee, analizată în manuale de jurnalism și dezbătută în cursuri de etică. Este poate cea mai cunoscută imagine de război din secolul XX.
Dar în esență, nu e despre Vietnam. E despre ce devine omul când dă foc lumii cu propriile mâini. Și despre cum, uneori, o singură fotografie poate face mai mult decât o mie de rachete.