1860: Se emite de către Ion Ghica decretul prin care în administrație și învățământ este adoptat alfabetul latin.
Până în secolul al XIX-lea, românii foloseau alfabetul chirilic, moștenit din influența slavonă a bisericii ortodoxe. Deși limba română era de origine latină, timp de secole, scrierea sa a fost puternic influențată de cultura bizantină și slavonă. În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, odată cu Iluminismul și apariția Școlii Ardelene, intelectualii români au început să promoveze revenirea la rădăcinile latine ale limbii.
În contextul revoluțiilor de la 1848 și al Unirii Principatelor din 1859, adoptarea alfabetului latin a devenit o necesitate firească pentru modernizarea statului. Guvernul condus de Ion Ghica în Moldova a emis decretul din 1860, urmat în scurt timp de adoptarea aceleiași măsuri în Țara Românească.
Prin acest decret, alfabetul latin a devenit obligatoriu în administrație și învățământ, uniformizând astfel comunicarea oficială și facilitând accesul la cultura europeană. Trecerea la alfabetul latin nu a fost doar o schimbare tehnică, ci un simbol al desprinderii de influențele slavone și al apropierii de valorile occidentale.
1879: Sandford Fleming propune pentru prima dată adoptarea orei standard universale în cadrul unei reuniuni a Institutului Regal Canadian
Înainte de propunerea lui Fleming, ora era stabilită local, ceea ce însemna că fiecare oraș avea propria sa oră oficială, determinată de meridianul său. De exemplu, dacă într-un oraș ora locală era 12:00, în alt oraș aflat la doar câteva zeci de kilometri distanță putea fi 12:07 sau 11:53. Această variație era nesemnificativă în epoca transportului cu trăsura, dar odată cu dezvoltarea căilor ferate și a telegrafului, a devenit o problemă serioasă.
Canada, o țară vastă cu o rețea feroviară în expansiune, s-a confruntat direct cu această dificultate. Orarul trenurilor era aproape imposibil de standardizat din cauza diferențelor de fus orar dintre orașele traversate. Fleming, care era inginer-șef la Canadian Pacific Railway, a trăit personal acest haos când a pierdut un tren din cauza confuziei legate de ora locală.
În 1879, în cadrul unei reuniuni a Institutului Regal Canadian, Sandford Fleming a prezentat pentru prima dată ideea unei ore standard universale bazate pe meridianul Greenwich. El a propus împărțirea globului în 24 de fusuri orare, fiecare având o lățime de 15 grade longitudine și o diferență de o oră față de fusul vecin. Această propunere permitea o coordonare clară a timpului la nivel internațional, oferind o soluție practică pentru transport, comunicații și organizarea societății moderne.
Deși ideea lui Fleming nu a fost imediat acceptată, a câștigat rapid susținere în rândul oamenilor de știință și al companiilor de transport. În 1884, la Conferința Internațională a Meridianului de la Washington, propunerea sa a fost adoptată oficial, iar Meridianul Greenwich a fost stabilit drept punct de referință pentru ora universală.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea țărilor industrializate au adoptat sistemul fusurilor orare, iar astăzi, ideea lui Sandford Fleming este utilizată la nivel global, stând la baza tuturor mecanismelor moderne de măsurare a timpului.
1880: Franța, Germania și Marea Britanie recunosc independența de stat a României.
Independența României a fost obținută pe câmpul de luptă în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, în care România a luptat alături de Rusia împotriva Imperiului Otoman. Pe 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a proclamat independența în Parlament, iar armata română, condusă de domnitorul Carol I, a contribuit decisiv la victoria asupra otomanilor în bătăliile de la Plevna, Smârdan și Vidin.
După război, la Congresul de la Berlin (1878), Marile Puteri au recunoscut autonomia României, dar au impus anumite condiții pentru recunoașterea de facto a independenței. Principala cerință a fost modificarea articolului 7 din Constituția României, care interzicea acordarea cetățeniei evreilor necreștini. Sub presiunea diplomatică, România a adoptat această modificare în 1879, deschizând astfel calea pentru recunoașterea internațională.
Pe parcursul anului 1880, Franța, Germania și Marea Britanie au recunoscut oficial independența României, întărind poziția sa pe scena internațională.
1904: Începe războiul ruso-japonez, după ce marina japoneză lansează un atac surprinzator îndreptat împotriva Portului Arthur, China, distrugând și blocând flota rusă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Japonia și Rusia aveau interese concurente în regiune:
Japonia dorea să își extindă controlul asupra Coreei și să prevină dominația rusă în Manciuria.
Rusia urmărea să își consolideze poziția în Asia, construind căi ferate și baze militare strategice, cum ar fi Port Arthur (astăzi Lushunkou, China), un port crucial pentru flota sa din Pacific.
După ce negocierile diplomatice dintre cele două puteri au eșuat, Japonia a decis să acționeze rapid, lansând un atac preventiv pentru a elimina amenințarea rusească înainte ca aceasta să își consolideze pozițiile.
Atacul asupra Port Arthur
Fără o declarație oficială de război, Japonia a trimis o escadră de distrugătoare torpiloare care, în noaptea de 8-9 februarie 1904, a atacat flota rusă ancorată la Port Arthur. Atacul inițial a avariat grav mai multe nave rusești, printre care cuirasatele Petropavlovsk și Retvizan, slăbind considerabil capacitatea de apărare a portului.
Pe 9 februarie, marina japoneză a lansat un nou atac, însoțit de un bombardament naval intensiv. Deși rușii au reușit să respingă un asalt major, flota lor a rămas grav afectată, fiind blocată în port pentru o lungă perioadă de timp.
Importanța atacului și urmările imediate
Atacul asupra Port Arthur a oferit Japoniei un avantaj strategic semnificativ în primele luni ale conflictului. Marina rusă a fost paralizată, iar Japonia a reușit să debarce trupe în Coreea și Manciuria fără opoziție navală majoră. Acest succes inițial a contribuit la creșterea moralului japonez și a destabilizat planurile strategice ale Rusiei.
1915: Controversatul film al lui D. W. Griffith, Nașterea unei națiuni, a avut premiera la Los Angeles.
Pe 8 februarie 1915, în Los Angeles, a avut loc premiera filmului „Nașterea unei națiuni”, regizat de D.W. Griffith. Considerat unul dintre cele mai influente filme din istoria cinematografiei, acest lungmetraj epic a stabilit noi standarde tehnice și narative, dar a fost și profund controversat din cauza portretizării rasiste a afro-americanilor și a glorificării Ku Klux Klanului.
Bazat pe romanul The Clansman (1905) al lui Thomas Dixon Jr., filmul prezintă o versiune romanticizată a Războiului Civil American și a perioadei de Reconstucție (1865-1877), punând accent pe suferința Sudului învins și pe presupusa „necesitate” a Klanului pentru restabilirea ordinii. Cu o durată de trei ore, filmul a fost o realizare tehnică impresionantă pentru vremea sa, introducând tehnici inovatoare precum:
Prim-planuri dramatice, care creau o legătură emoțională mai puternică cu personajele.
Mise-en-scène dinamic, cu cadre spectaculoase și scene de luptă complexe.
Utilizarea muzicii orchestrale sincronizate, pentru a amplifica impactul emoțional.
Datorită acestor inovații, Griffith a transformat cinematografia dintr-o formă de divertisment simplă într-un mijloc de artă narativă sofisticată.
Deși din punct de vedere artistic filmul a fost revoluționar, mesajul său rasist l-a transformat într-un simbol al propagandei albe suprematiste. Afro-americanii sunt descriși ca fiind barbari, violenți și incapabili de autoguvernare, în timp ce Ku Klux Klanul apare ca o forță salvatoare care reinstaurează ordinea și „demnitatea Sudului”.
Această reprezentare a stârnit proteste masive din partea organizațiilor afro-americane, în special NAACP (National Association for the Advancement of Colored People), care a încercat să blocheze proiecția filmului în mai multe orașe. Cu toate acestea, filmul a avut un succes imens, devenind primul blockbuster american și unul dintre cele mai profitabile filme din era sa.
În mod alarmant, „Nașterea unei națiuni” a contribuit direct la renașterea Ku Klux Klanului în anii 1920, servind drept instrument de recrutare și propagandă pentru această organizație extremistă.
1916: Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul Tristan Tzara creează un nou curent de avangardă: dadaismul.
Dadaismul a apărut ca o reacție la absurditatea și distrugerea cauzată de Primul Război Mondial (1914-1918). Artiștii din Zürich – exilați din diferite țări beligerante – vedeau în acest conflict un eșec total al civilizației europene, care se autodistrugea printr-o violență fără precedent. Revoltați împotriva raționalității ce dusese la catastrofă, dadaiștii au promovat un haos controlat, nonsensul și absurditatea, considerând că arta trebuie să reflecte instabilitatea lumii moderne.
Dadaismul nu a fost doar un curent artistic, ci o atitudine radicală, ce respingea convențiile estetice și logica tradițională. Manifestările sale includeau:
Performance-uri provocatoare, în care artiștii recitau versuri într-un limbaj inventat.
Colaje și ready-made-uri, precum celebra „Fântână” a lui Marcel Duchamp – un banal pisoar expus ca operă de artă.
În „Manifestul Dada” (1918), Tristan Tzara definea dadaismul ca fiind „o stare de spirit”, o negație a tuturor valorilor tradiționale, o mișcare care „nu vrea nimic, nu semnifică nimic și nu servește nimic”.
Cabaret Voltaire a devenit locul în care dadaiștii și-au pus în scenă ideile anarhice. Spectacolele lor erau deliberat provocatoare și incoerente, combinând zgomote asurzitoare, dansuri haotice și recitaluri de poezie fonetică. Publicul era adesea scandalizat, dar dadaiștii nu urmăreau succesul, ci doar demolarea artei convenționale.
Deși dadaismul s-a dizolvat în anii 1920, influența sa a fost uriașă. A pus bazele unor mișcări ulterioare, precum suprarealismul (André Breton) și arta conceptuală modernă. Spiritul dadaist continuă să trăiască în forme de artă experimentală, happening-uri și chiar în cultura pop contemporană.
1919: Primul zbor comercial aerian Paris – Londra.
După Primul Război Mondial (1914-1918), aviația a cunoscut o evoluție spectaculoasă. Inițial folosită strict în scopuri militare, dezvoltarea tehnologică a aeronavelor și surplusul de piloți experimentați au deschis calea pentru utilizarea avioanelor în transportul civil. În această perioadă, mai multe companii aeriene au început să exploreze posibilitatea operării unor zboruri regulate între marile orașe ale Europei.
Zborul inaugural Paris – Londra a fost operat de compania britanică Aircraft Transport and Travel (AT&T), cu un biplan Airco DH.4A, un fost avion militar convertit pentru transportul de pasageri și corespondență. Aeronava a decolat de pe aeroportul Le Bourget (Paris) și a aterizat pe Hounslow Heath (Londra), un aerodrom aflat lângă actualul Heathrow.
Caracteristicile acestui prim zbor:
Durata: aproximativ 2 ore și 30 de minute.
Pasageri: doar un ziarist britanic, deoarece avionul transporta în principal corespondență și ziare.
Altitudine medie: 1.500-2.000 de metri.
Viteză medie: aproximativ 150 km/h.
Acest zbor a demonstrat că transportul aerian comercial era viabil, iar companiile aeriene au început să investească în dezvoltarea rutelor și a serviciilor pentru pasageri.
1946: Este dată publicității o notă a guvernului român conținând observațiile acestuia la prevederile Tratatului de pace și se exprimă regretul că nu s-a recunoscut cobeligeranța României.
România a intrat în Al Doilea Război Mondial ca aliată a Germaniei naziste, participând la ofensiva împotriva Uniunii Sovietice din 1941. Totuși, la 23 august 1944, regele Mihai I, sprijinit de o parte a elitei politice și militare, a organizat o lovitură de stat, arestându-l pe mareșalul Ion Antonescu și scoțând România din alianța cu Germania.
După acest act, România a declarat război Germaniei și a luptat alături de Aliați în campaniile din Ungaria și Cehoslovacia. Autoritățile române au sperat că această contribuție militară va fi recunoscută ca un act de cobeligeranță, ceea ce ar fi putut duce la condiții mai favorabile în tratatul de pace.
Cu toate acestea, la Conferința de Pace de la Paris, România a fost tratată ca stat învins, iar Tratatul de Pace semnat în 1947 a impus condiții dure, similare celor aplicate țărilor care luptaseră până la sfârșit alături de Germania nazistă.
1950: Se înființează Stasi , poliția secretă a Germaniei de Est
1962: Nouă protestatari sunt uciși în gara Charonne , Paris, de poliția franceză sub comanda fostului oficial Vichy și prefect de poliție parizian Maurice Papon
În 1962, Franța se afla în plin proces de încheiere a Războiului din Algeria (1954-1962), un conflict sângeros purtat între autoritățile franceze și Frontul de Eliberare Națională (FLN), care lupta pentru independența Algeriei. Pe fondul acestui conflict, Franța era zguduită de atentate și acte de violență, multe dintre ele comise de Organizația Secretă Armată (OAS), o grupare paramilitară franceză care se opunea independenței Algeriei și ataca susținătorii pacifismului.
În acest climat tensionat, sindicatele și Partidul Comunist Francez au organizat un marș de protest împotriva violențelor OAS și a politicilor represive ale guvernului. Deși manifestația fusese interzisă de autorități, mii de oameni s-au adunat pe străzile Parisului pentru a-și exprima opoziția față de extremismul de dreapta și războiul colonial.
Poliția, condusă de Maurice Papon, un fost oficial al regimului de la Vichy implicat în deportarea evreilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a acționat cu brutalitate extremă împotriva protestatarilor. Forțele de ordine au atacat mulțimea cu bastoane și grenade lacrimogene, determinând sute de persoane să fugă în stația de metrou Charonne.
În această capcană mortală, protestatarii au fost striviți de forțele de ordine, care au blocat ieșirile și au continuat să lovească oamenii căzuți la pământ. Nouă persoane, dintre care majoritatea erau membri ai sindicatelor și comuniști, au fost ucise, iar altele au fost grav rănite.
Tragedia de la Charonne a provocat un val uriaș de indignare în întreaga Franță. La funeraliile victimelor, peste 500.000 de oameni au mărșăluit pe străzile Parisului, cerând demisia lui Maurice Papon și încetarea represiunii politice.
Deși guvernul francez nu a recunoscut oficial responsabilitatea poliției, acest eveniment a consolidat opoziția publică față de Războiul din Algeria și a grăbit semnarea Acordurilor de la Évian (martie 1962), care au dus la independența Algeriei.
1968 – Mișcarea americană pentru drepturile civile : un atac asupra studenților de culoare de la Universitatea de Stat din Carolina de Sud care protestează împotriva segregației rasiale a făcut trei morți și 28 de răniți în Orangeburg, Carolina de Sud
În anii ’60, mișcarea pentru drepturile civile condusă de Martin Luther King Jr. și alte figuri emblematice lupta pentru desființarea discriminării rasiale, mai ales în sudul profund, unde legile de tip Jim Crow impuneau segregarea în locuri publice.
În Orangeburg, studenții de la South Carolina State University, o instituție destinată afro-americanilor, au decis să protesteze împotriva interdicției impuse persoanelor de culoare de a folosi liniile de bowling ale orașului. Deși oficial, segregarea fusese declarată neconstituțională de Curtea Supremă a SUA, multe afaceri private refuzau să aplice noile legi, iar poliția locală sprijinea în mod tacit discriminarea.
Pe 6 și 7 februarie, studenții au organizat proteste pașnice în fața Orangeburg Bowling Alley, dar au fost respinși violent de poliție. Pe 8 februarie, protestele au continuat pe campusul universității, iar atmosfera a devenit tensionată. În acea seară, poliția de stat, echipată cu puști și bastoane, a fost desfășurată în fața studenților adunați în apropierea universității.
Fără avertisment, forțele de ordine au deschis focul asupra mulțimii, trăgând aproximativ 30 de focuri de armă. Trei tineri au fost uciși:
Samuel Hammond, 18 ani
Henry Smith, 18 ani
Delano Middleton, 17 ani
Toți erau studenți neînarmați. Alte 28 de persoane au fost rănite, unele grav. Mulți dintre supraviețuitori au declarat că polițiștii au tras în spate, ceea ce indică faptul că studenții fugeau de atac, nu reprezentau o amenințare.
Spre deosebire de alte episoade de represiune împotriva protestatarilor pentru drepturile civile, Masacrul de la Orangeburg a rămas în mare parte ignorat la nivel național. Mass-media și autoritățile federale nu au condamnat imediat violențele, iar statul Carolina de Sud a încercat să mușamalizeze incidentul.
Un proces a fost intentat unui singur polițist, dar acesta a fost achitat rapid. În schimb, opt studenți implicați în proteste au fost arestați și judecați pentru „incitare la violență”.
Masacrul de la Orangeburg a prefigurat alte momente de represiune polițienească, cum ar fi atacul asupra protestatarilor de la Kent State University (1970), unde patru studenți au fost uciși. Cu toate acestea, rămâne mai puțin cunoscut decât alte episoade ale luptei pentru drepturile civile.
Abia în anii 2000, autoritățile statului Carolina de Sud au recunoscut oficial că poliția a fost responsabilă pentru atacul din 1968, iar în 2003, guvernatorul Mark Sanford și-a exprimat regretul public pentru cele întâmplate.
2003: Bagdadul predă inspectorilor ONU documentele referitoare la programele de armament nucelar și biochimic de pe teritoriul Irakului.
La începutul anului 2003, tensiunile între Irakul lui Saddam Hussein și comunitatea internațională, în special Statele Unite, se intensificaseră. George W. Bush, președintele SUA, și aliații săi au fost hotărâți să demareze o invazie a Irakului, pe motiv că regimul irakian ar fi dezvoltat arme de distrugere în masă (ADM), inclusiv arme chimice, biologice și nucleare. În paralel, inspectorii ONU, conduși de Mohamed ElBaradei (IAEA) și Hans Blix (UNMOVIC), aveau misiunea de a inspecta Irakul și de a verifica acuzațiile de fabricare și de ascundere a acestor arme.
La acel moment, Inspecțiile ONU în Irak se desfășurau în baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, care cerea distrugerea armelor de masă și dădea termen guvernului irakian să prezinte dovezi clare că nu mai deține astfel de arme.
Guvernul irakian, sub conducerea lui Saddam Hussein, a prezentat la începutul lunii februarie 2003 o serie de documente oficiale inspectorilor ONU, în încercarea de a dovedi că nu mai deține programe de arme de distrugere în masă. Documentele incluse se refereau la activitățile Irakului în domeniul armamentului nuclear și biochimic și la încetarea multor dintre aceste programe.
În ciuda predării documentelor, inspectorii ONU nu au găsit dovezi clare care să susțină acuzațiile de existență a unor programe active de arme de distrugere în masă. Totuși, SUA și Marea Britanie au continuat să susțină că Irakul ascunde informații esențiale și că nu colaborează în mod adecvat cu inspecțiile. În același timp, Franța și Germania se opuneau unei intervenții militare, susținând că inspecțiile trebuie să continue înainte de a recurge la forță.
În ciuda predării documentelor și a inspecțiilor care nu au găsit dovezi concludente de arme de masă, în martie 2003, SUA, Marea Britanie și altele au lansat invazia Irakului, fără a avea un mandat explicit din partea Consiliului de Securitate al ONU. Această invazie a fost justificată de preocupările legate de securitate și de acuzarea regimului Hussein de dezvoltarea și ascunderea de arme de distrugere în masă.
De-a lungul invaziei și după căderea regimului lui Saddam Hussein, nu au fost descoperite arme de distrugere în masă în Irak, ceea ce a dus la o controversă internațională uriașă privind motivele reale ale războiului. A devenit clar că informațiile privind armele de distrugere în masă au fost, în mare parte, exagerate sau eronate.
