1795: Prima Republică Franceză adoptă kilogramul și gramul ca unitate principală de masă.
În anul 1795, în contextul turbulent al Revoluției Franceze, un eveniment aparent tehnic avea să aibă un impact global și de lungă durată: adoptarea oficială a kilogramului și gramului ca unități principale de măsurare a masei. Acest pas a marcat începutul sistemului metric, un efort revoluționar nu doar în sens politic, ci și științific.
Franța se afla atunci în plin proces de reorganizare a societății pe baze raționale și egalitare, în opoziție cu vechiul regim feudal și aristocratic. Măsurile, greutățile și unitățile de lungime erau extrem de variate de la o regiune la alta: peste 250.000 de unități de măsură diferite erau în uz în întreaga țară. Acest haos era un obstacol nu doar pentru comerț, ci și pentru știință și administrație.
Revoluționarii francezi, influențați de spiritul iluminist și de idealul unei societăți ghidate de rațiune, au decis să unifice și să simplifice sistemul de măsuri. În 1790, Adunarea Națională a însărcinat Academia Franceză de Științe cu elaborarea unui nou sistem de unități, bazat pe fenomene naturale, universale și imuabile.
Rezultatul a fost sistemul metric decimal.
În 1795, Convenția Națională a proclamat oficial kilogramul (definit inițial ca masa unui decimetru cub de apă la temperatura topirii gheții) și gramul (o mie de ori mai mic decât kilogramul) drept unități standard de masă. Tot atunci au fost introduse metrul, litrul și alte unități decimale, într-un efort coerent de înlocuire a vechilor măsuri arbitrare.
Această reformă nu a fost ușor acceptată – populația era reticentă la schimbări, iar comercianții au protestat vehement. Totuși, prin perseverență și impunere treptată, sistemul metric a prins rădăcini. Cu timpul, alte țări au început să-l adopte, recunoscându-i avantajele: simplitate, precizie, universalitate.
Adoptarea kilogramului și gramului în 1795 nu a fost doar o decizie tehnică, ci un simbol al unei noi epoci. Într-o lume în care tradițiile și obiceiurile locale dictau regulile, Franța a propus un model universal, bazat pe rațiune și știință. A fost începutul unei standardizări globale care, în timp, a devenit norma în aproape toate colțurile lumii.
1927 – Inginerul AT&T Herbert Ives transmite prima emisiune publică de televiziune la distanță lungă (de la Washington, DC , la New York City , afișând imaginea secretarului de Comerț Herbert Hoover)
Evenimentul a fost organizat de Laboratoarele Bell, divizia de cercetare a AT&T, într-un moment în care tehnologia televiziunii era încă la început. Transmisiile de imagini prin fire, chiar și statice, erau o provocare tehnică majoră. Cu toate acestea, Ives și echipa sa au folosit un sistem de televiziune mecanică care combina tehnologia telefoniei cu tehnici de scanare optică și transmitere video pe fir.
Imaginea transmisă – alb-negru, tremurată și de dimensiuni reduse – îl arăta pe Herbert Hoover, viitorul președinte al Statelor Unite, rostind cuvinte care aveau să rămână în istorie:
„Astăzi am transmis primul pas pe un drum nou și important în dezvoltarea umanității.”
Acea zi din aprilie 1927 a fost, într-adevăr, mai mult decât o demonstrație tehnologică. A fost o viziune despre viitor – un viitor în care oamenii vor putea „vedea” ce se întâmplă în altă parte a lumii în timp real. Pentru epoca respectivă, era aproape magie. Televiziunea, care până atunci fusese mai mult o idee experimentală, începea să prindă formă ca mijloc de comunicare în masă.
Sistemul folosit de Ives era rudimentar comparativ cu standardele moderne. Se baza pe un disc Nipkow – un mecanism rotativ care scana imaginea punct cu punct – și transmitea semnalul prin cabluri telefonice speciale. Rezoluția era extrem de scăzută, iar cadrele pe secundă abia dacă atingeau 16, dar pentru publicul prezent, impactul a fost uriaș.
1933: Prohibiția în Statele Unite ale Americii este abrogată pentru berea cu cel mult 3,2% alcool, cu opt luni înainte de ratificarea celui de-al 21-lea amendament la Constituția Statelor Unite. (În prezent sărbătorită ca Ziua Națională a Berii în Statele Unite.)
Prohibiția începuse în 1920, odată cu intrarea în vigoare a Amendamentului 18 la Constituție și a Legii Volstead, care interziceau producția, vânzarea și distribuția de băuturi alcoolice. Intențiile erau aparent nobile: reducerea criminalității, protejarea familiilor, îmbunătățirea sănătății publice. În realitate, rezultatul a fost opus. Prohibiția a alimentat o industrie subterană uriașă, a transformat gangsteri precum Al Capone în celebrități și a făcut din contrabandă o meserie înfloritoare.
În fața acestor efecte dezastruoase și a presiunii publice crescânde, președintele Franklin D. Roosevelt, abia instalat la Casa Albă, a făcut un pas semnificativ: pe 22 martie 1933, a semnat o lege care permitea din nou vânzarea berii (și a vinului slab), cu condiția ca tăria alcoolică să nu depășească 3,2%. Această decizie a intrat în vigoare oficial pe 7 aprilie.
Americanii au sărbătorit cu entuziasm, ca după o victorie în război. Mii de oameni s-au adunat în fața barurilor și berăriilor, unele dintre ele pregătite cu butoaie pline încă din ajun. Trenuri întregi transportau bere prin țară, iar în orașe precum St. Louis – patria companiei Anheuser-Busch – paradele berii au umplut străzile.
Această zi este cunoscută astăzi ca „National Beer Day” – Ziua Națională a Berii. Deși aparent doar o sărbătoare veselă, ea are și o încărcătură istorică profundă. Ea simbolizează nu doar revenirea legală a berii, ci și prăbușirea unei politici eșuate, un moment în care guvernul a recunoscut că interzicerea totală nu este întotdeauna o soluție viabilă.
Opt luni mai târziu, în decembrie 1933, Amendamentul 21 a fost ratificat, abrogând complet Prohibiția.
1963: Iugoslavia este proclamată republică socialistă și Josip Broz Tito este numit președinte pe viață.
În 7 aprilie 1963, Iugoslavia a intrat într-o nouă etapă a existenței sale politice și ideologice: a fost proclamată oficial Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, iar Josip Broz Tito a fost desemnat președinte pe viață. Acest moment a consfințit tranziția de la o republică populară la un stat socialist cu identitate proprie, distinctă atât de democrațiile occidentale, cât și de comunismul sovietic.
Noua Constituție adoptată în acea zi a redefinit structura politică a Iugoslaviei. Țara devenea o federație de șase republici (Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru și Macedonia), fiecare cu un grad de autonomie. S-a oficializat sistemul de autogestiune muncitorească, un experiment socialist unic, în care întreprinderile erau teoretic administrate de muncitori, nu de stat sau de un partid omniprezent, ca în URSS.
Un alt aspect definitoriu al noii republici era poziția centrală a lui Tito. Supraviețuitor al războiului, lider al partizanilor antifasciști și fondator al noului stat iugoslav, el devenise deja o figură dominantă. Prin Constituția din 1963, i se recunoștea nu doar autoritatea politică, ci și un rol de simbol al unității naționale. Funcția de „președinte pe viață” nu era doar onorifică: îi asigura controlul complet asupra politicii interne și externe, dar și o aură aproape mitică.
În acel context, Tito conducea o țară aflată într-un echilibru dificil între est și vest. Deși comunist, nu era aliat al Moscovei, ci fondator al mișcării țărilor nealiniate, alături de Nasser și Nehru. Iugoslavia juca un rol de punte între blocurile ideologice ale Războiului Rece, bucurându-se de un grad neobișnuit de deschidere față de Vest, inclusiv în turism, cultură și economie.
1964: IBM prezintă primul model din seria S360, prima familie de calculatoare concepute pentru a acoperi atât aplicații comerciale, cât și științifice.
Până la acel moment, majoritatea computerelor erau construite pentru sarcini precise, incompatibile între ele: un model destinat aplicațiilor științifice nu putea fi folosit pentru procesare comercială și invers. Fiecare generație de mașini presupunea rescrierea software-ului și reconversia întregului sistem. Această lipsă de standardizare crea un haos costisitor pentru companii, universități și instituții guvernamentale.
IBM System/360 a venit cu o idee revoluționară: o familie de calculatoare compatibile între ele, de la cele mai mici până la cele mai performante, toate rulând același set de instrucțiuni. De aici și numele: „360” sugera o acoperire completă, „circulară”, a nevoilor utilizatorilor – de la birourile comerciale la laboratoarele științifice.
Conceput sub conducerea vizionarului Thomas J. Watson Jr., proiectul System/360 a fost o investiție masivă: peste 5 miliarde de dolari (echivalentul a zeci de miliarde astăzi), o miză imensă pentru IBM, care risca poziția sa de lider pe piața emergentă a calculatoarelor.
Arhitectura System/360 a introdus numeroase inovații:
Standardizarea limbajului mașină pentru toată familia de produse.
Utilizarea de circuite integrate, înlocuind componentele discrete voluminoase.
Suport atât pentru operații în virgulă mobilă, esențiale în calculele științifice, cât și pentru aplicații comerciale (gestiune, contabilitate, baze de date).
Posibilitatea de upgradare fără a înlocui software-ul, ceea ce a schimbat radical modul în care firmele planificau investițiile în tehnologie.
Impactul a fost enorm: companiile puteau începe cu un model mic și apoi trece la unul mai performant fără să-și arunce întreaga infrastructură. În plus, System/360 a impulsionat crearea unei industrii de software compatibil, deschizând calea pentru apariția marilor dezvoltatori și a ideii de „ecosistem digital”.
1978: Președintele american Jimmy Carter anulează dezvoltarea bombei cu neutroni.
Bomba cu neutroni, cunoscută tehnic drept armă termonucleară cu randament redus și emisie intensificată de radiații, fusese dezvoltată în anii ’50 și ’60 ca parte a arsenalului destinat descurajării Uniunii Sovietice. Particularitatea ei era macabră: producea un val letal de radiații neutronice, capabile să ucidă rapid ființele vii pe o rază largă, fără a distruge semnificativ infrastructura. Pe scurt: omora oameni, dar lăsa clădirile în picioare. Era privită ca o armă de „curățare eficientă” a câmpului de luptă – un concept care a stârnit repulsie în rândul multor lideri, jurnaliști și cetățeni.
În acel context, Jimmy Carter, un fost ofițer de marină devenit președinte cu o platformă morală și umanistă, a hotărât să suspende planurile de producție și desfășurare a acestei bombe. El a justificat decizia prin dorința de a nu escalada cursa înarmărilor și de a evita „demonizarea” imaginii Americii în ochii lumii. În plus, Carter încerca să reia firul dialogului cu URSS în privința controlului armelor, în speranța semnării unui nou tratat de limitare a armelor strategice (SALT II).
Decizia lui Carter a fost primită cu apreciere de către aliații europeni, îngrijorați de amplasarea unor astfel de arme pe teritoriul lor, dar și cu critici din partea aripii dure a politicii americane, care o considera un semn de slăbiciune în fața Moscovei. Unii au acuzat că anularea dezvoltării bombei cu neutroni era un gest simbolic, deoarece cercetările continuau în fundal, dar efectul politic și moral al declarației a fost totuși puternic.
Pe termen lung, arma nu a fost abandonată complet. În anii ’80, sub administrația Reagan, producția a fost reluată parțial, dar bomba cu neutroni nu a fost niciodată folosită și a rămas un simbol al unei frontiere etice pe care nici măcar marile puteri nu au îndrăznit să o treacă.
2001: Nava spațială 2001 Mars Odyssey a NASA, numită după filmul lui Stanley Kubrick 2001: A Space Odyssey, este lansată de la Cape Canaveral cu un vehicul de lansare Delta II pentru a explora planeta Marte.
Mars Odyssey a fost concepută ca o sondă orbitală menită să cartografieze suprafața marțiană, să identifice elemente chimice și să detecteze semnele prezenței apei înghețate. În esență, sonda trebuia să furnizeze date esențiale pentru înțelegerea geologiei marțiene și pentru pregătirea unor viitoare misiuni cu echipaj uman.
Unul dintre cele mai importante instrumente de la bord a fost gamma ray spectrometer-ul, capabil să detecteze hidrogenul, deci indirect prezența apei sub formă de gheață. Odyssey transporta și două instrumente termice și vizuale care urmau să creeze hărți detaliate ale temperaturii și compoziției solului.
Deși nu era prima sondă trimisă spre Marte, Mars Odyssey avea o sarcină crucială: să reia explorarea sistematică a planetei, după o serie de eșecuri din anii ’90 (precum pierderea Mars Climate Orbiter și Mars Polar Lander). NASA avea nevoie de un succes – și Odyssey l-a oferit din plin.
După o călătorie de aproximativ șase luni, sonda a intrat pe orbita lui Marte pe 24 octombrie 2001. În anii care au urmat, și-a îndeplinit cu brio toate obiectivele științifice și a stabilit recorduri de longevitate. În plus, Mars Odyssey a devenit o verigă esențială în rețeaua de comunicații interplanetare, servind ca releu de date pentru roverele Spirit, Opportunity, Curiosity și Perseverance.
