1642: Filosoful englez Thomas Hobbes, partizan al Stuartilor și refugiat în Franța din 1640, a publicat cartea „Du citoyen”/”Despre cetatean”.
Hobbes a fost un partizan al regalității și al ordinii autoritare, iar evenimentele din Anglia l-au determinat să caute refugiu pe continent. În anii ’40 ai secolului al XVII-lea, Anglia era zguduită de tensiunile dintre regele Carol I și Parlament, culminând cu un conflict deschis în 1642. Această stare de nesiguranță a influențat profund gândirea lui Hobbes, care vedea anarhia drept cel mai mare pericol pentru societate.
În exil, el a intrat în contact cu filosofi continentali precum René Descartes și Pierre Gassendi, fiind influențat de gândirea mecanicistă a acestora. Spre deosebire de tradiția aristotelică, care vedea omul ca un animal social în mod natural, Hobbes susținea că societatea este un construct artificial, creat din necesitate.
Cartea Despre cetățean este împărțită în trei părți: Libertatea, Religia și Puterea. În esență, Hobbes argumentează că:
Starea naturală a omului este haosul și conflictul – Fără o autoritate centrală, oamenii trăiesc într-o stare de „război al tuturor împotriva tuturor” (bellum omnium contra omnes). Acest pesimism antropologic avea să fie dezvoltat mai târziu în Leviathan.
Necesitatea unui suveran absolut – Pentru a ieși din această stare, oamenii trebuie să încheie un contract social, prin care își cedează drepturile unui conducător puternic, capabil să impună ordinea.
Religia trebuie subordonată statului – Hobbes considera că puterea religioasă nu trebuie să concureze cu cea politică, fiind un posibil factor de dezbinare. Această idee îl va pune în conflict atât cu biserica, cât și cu republicanii din Anglia.
Deși De Cive nu a avut inițial un succes răsunător, ideile sale au pregătit terenul pentru Leviathan, unde Hobbes își va expune teoriile într-un mod mai detaliat. Lucrarea sa a fost privită cu suspiciune atât de monarhiști, cât și de republicani, pentru că susținea o autoritate absolută, dar fără a o baza neapărat pe drept divin.
1881: Domnitorul Carol I al Principatelor Române a fost proclamat primul rege al României.
1953: Primul vaccin contra poliomielitei a fost pus la punct în Statele Unite de Dr. Jonas Salk.
În prima jumătate a secolului XX, poliomielita era una dintre cele mai temute boli. Epidemii majore izbucneau periodic, iar în anii 1940-1950, zeci de mii de cazuri erau raportate anual doar în Statele Unite. Boala ataca sistemul nervos, provocând paralizie ireversibilă sau deces. În absența unui tratament eficient, izolarea și utilizarea „plămânilor de fier” (dispozitive care ajutau pacienții să respire) erau singurele soluții pentru cei grav afectați.
Jonas Salk, un virolog american, a fost sprijinit de National Foundation for Infantile Paralysis (cunoscută și sub numele de March of Dimes) pentru a dezvolta un vaccin eficient. În loc să folosească o versiune slăbită a virusului, așa cum se făcea în vaccinurile tradiționale, Salk a optat pentru o metodă inovatoare: utilizarea unui virus inactivat (ucis) care nu putea cauza boala, dar putea stimula sistemul imunitar să producă anticorpi. În 1952, Salk și echipa sa au început primele teste pe voluntari, inclusiv pe ei înșiși și pe familiile lor. În 1953, rezultatele au fost publicate, demonstrând că vaccinul era sigur și eficient.
În 1954, a fost lansată una dintre cele mai mari campanii de testare clinică din istorie, implicând aproape 1,8 milioane de copii. Rezultatele au fost anunțate în 1955 și au confirmat eficacitatea vaccinului. În urma vaccinării pe scară largă, incidența poliomielitei a scăzut dramatic, iar Salk a devenit un erou național. Spre deosebire de multe alte descoperiri științifice, el a refuzat să breveteze vaccinul, afirmând că „nu poate exista un brevet pentru soare”, subliniind astfel că scopul său era binele public.
Ulterior, în anii 1960, Albert Sabin a dezvoltat un vaccin oral bazat pe virus viu atenuat, care a înlocuit treptat vaccinul lui Salk datorită administrării mai ușoare. Totuși, descoperirea lui Jonas Salk a fost fundamentală în combaterea poliomielitei, iar datorită vaccinurilor, boala a fost aproape eradicată la nivel global.
1971: Pakistanul de Est și-a proclamat independența, adoptând totodată numele de Bangladesh.
După obținerea independenței față de Marea Britanie în 1947, sub continentul indian s-a divizat în India și Pakistan. Pakistanul, la rândul său, era format din două regiuni separate geografic de aproape 1.600 km: Pakistanul de Vest (actualul Pakistan) și Pakistanul de Est (actualul Bangladesh). Deși Pakistanul de Est avea o populație mai numeroasă, puterea politică și economică era concentrată în Pakistanul de Vest, ceea ce a generat frustrări și tensiuni.
Factorii care au condus la independența Bangladeshului includ:
Discriminarea economică și politică – Pakistanul de Vest controla resursele și lua deciziile importante, în timp ce Pakistanul de Est era marginalizat.
Problema lingvistică – Populația din Pakistanul de Est vorbea bengali, dar guvernul pakistanez a impus urdu ca limbă oficială, ceea ce a dus la mișcări de protest.
Alegerile din 1970 – Liga Awami, condusă de Sheikh Mujibur Rahman, a câștigat majoritatea parlamentară, dar guvernul din Pakistanul de Vest a refuzat să-i permită formarea unui guvern.
Pe 25 martie 1971, armata pakistaneză a lansat Operațiunea Searchlight, o represiune brutală împotriva populației din Pakistanul de Est, ucigând mii de civili. În noaptea de 25 spre 26 martie, Sheikh Mujibur Rahman a proclamat independența Bangladeshului.
A urmat un război sângeros între forțele bangladeștene (Mukti Bahini) și armata pakistaneză. Conflictul a dus la moartea a sute de mii de oameni și la un exod masiv de refugiați în India.
India, condusă de Indira Gandhi, a sprijinit lupta pentru independență și, pe 3 decembrie 1971, a intervenit militar împotriva Pakistanului. În doar 13 zile, forțele pakistaneze au fost copleșite, iar pe 16 decembrie 1971, Pakistanul s-a predat, marcând sfârșitul războiului și recunoașterea Bangladeshului ca stat independent.
1987: A fost semnată, la Beijing, declarația comună chino-portugheză, prin care se stipula ca teritoriul Macao să fie retrocedat Chinei cu începere de la 20 dec. 1999; astăzi insula este Regiunea Administrativă Macao.
Macao a fost unul dintre cele mai vechi teritorii europene din Asia. În 1557, portughezii au primit permisiunea din partea dinastiei Ming de a stabili o colonie comercială în schimbul unui tribut anual. Timp de secole, Macao a fost un important centru comercial între China, Japonia și Europa, înainte ca rolul său să fie diminuat de ascensiunea Hong Kong-ului sub control britanic.
Deși Portugalia a considerat Macao ca teritoriu național începând cu 1976, China nu a recunoscut acest statut, susținând că era un teritoriu chinez sub ocupație portugheză. În anii ’80, odată cu reformele lui Deng Xiaoping și cu negocierile privind retrocedarea Hong Kong-ului de către Marea Britanie (stabilită printr-un acord din 1984), Portugalia și China au început discuții similare privind Macao.
Acordul semnat în 1987 prevedea că Macao va deveni parte a Chinei la 20 decembrie 1999.
În următorii 12 ani, Portugalia va continua să administreze Macao, dar în colaborare cu China pentru o tranziție lină.
După retrocedare, Macao va beneficia de principiul „o țară, două sisteme”, ceea ce înseamnă că își va menține sistemul capitalist, autonomia economică și juridică timp de cel puțin 50 de ani.
În anii care au urmat semnării acordului, relațiile chino-portugheze s-au îmbunătățit, iar tranziția s-a desfășurat pașnic, spre deosebire de alte cazuri istorice de decolonizare. Pe 20 decembrie 1999, Portugalia a predat oficial controlul asupra Macao, iar teritoriul a devenit Regiunea Administrativă Specială Macao a Republicii Populare Chineze.
1995: Intră în vigoare Acordul Schengen pentru primele șapte țări UE, conform căruia țările semnatare se abțin de la controlul circulației mărfurilor și persoanelor la frontierele lor comune.
1998 – Masacrul de la Oued Bouaicha
Conflictul civil algerian a izbucnit în 1991, după ce guvernul militar a anulat alegerile în care Frontul Islamic al Salvării (FIS), un partid islamist, era pe cale să obțină o victorie zdrobitoare. În urma acestui act, grupuri extremiste au trecut la lupta armată împotriva statului, iar Algeria a fost cuprinsă de un val de violență și terorism.
Grupările islamiste, precum GIA (Grupul Islamic Armat), au folosit tactici de gherilă, atacuri cu bombă și masacre împotriva populației civile, acuzând-o de colaborare cu regimul. De cealaltă parte, armata algeriană a desfășurat o campanie brutală de represiune.
Pe 26 martie 1998, satul Oued Bouaïcha, situat lângă Biskra, în sud-estul Algeriei, a fost atacat de un grup armat. Martorii au relatat că agresorii au folosit machete, topoare și arme de foc, omorând cel puțin 52 de persoane, inclusiv femei și copii. Casele au fost incendiate, iar supraviețuitorii au fost lăsați fără ajutor.
Detaliile despre cine a comis masacrul rămân neclare, dar atacul este atribuit GIA, una dintre cele mai violente grupări islamiste din acel moment. GIA era cunoscut pentru atacurile sale împotriva civililor, mai ales în satele suspectate că sprijină guvernul.
Masacrul de la Oued Bouaïcha s-a înscris într-o perioadă extrem de sângeroasă a războiului, când armata algeriană reușise să împingă grupările islamiste din marile orașe în zonele rurale. Pe măsură ce presiunea militară asupra lor creștea, grupurile islamiste au adoptat tactici din ce în ce mai brutale, vizând populația civilă în încercarea de a provoca panică și haos.
Totuși, în anii următori, guvernul algerian a reușit să reducă violențele, iar războiul civil s-a încheiat oficial în 2002, când majoritatea insurgenților au fost învinși sau integrați în societate prin amnistii și programe de reconciliere națională.
