Infostoria: Ce s-a întâmplat în 26 februarie

1815: Napoleon Bonaparte a evadat de pe Insula Elba, unde fusese exilat cu un an în urmă.

Nemulțumit de noul regim restaurat în Franța, condus de Ludovic al XVIII-lea, și temându-se că ar putea fi mutat pe o insulă mai îndepărtată, Napoleon a pus la cale o îndrăzneață revenire la putere. Profitând de nemulțumirea soldaților și ofițerilor francezi, precum și de sprijinul pe care încă îl avea în rândul populației, el și-a organizat evadarea cu ajutorul unui grup fidel de aproximativ 1.000 de oameni.
Într-o noapte calmă, Napoleon și oamenii săi au plecat din Portoferraio, capitala insulei Elba, la bordul unei mici flote de nave. După câteva zile de navigație, au debarcat pe coasta sudică a Franței, în Golful Juan, pe 1 martie 1815. De acolo, Napoleon a început marșul spre Paris, cunoscut sub numele de „Zborul vulturului”.
Deși guvernul regal a trimis trupe pentru a-l captura, Napoleon a reușit să întoarcă situația în favoarea sa. Pe drum, s-a confruntat cu unități militare trimise să-l oprească, dar în loc să fie arestat sau atacat, a fost aclamat și a recâștigat loialitatea soldaților. Celebra scenă în care s-a adresat trupelor trimise să-l captureze – deschizându-și haina și spunând: „Dacă cineva vrea să-și ucidă împăratul, iată-mă!” – a rămas în istorie ca un moment de triumf psihologic.
În mai puțin de trei săptămâni, Napoleon a ajuns în Paris pe 20 martie 1815, iar Ludovic al XVIII-lea a fugit din capitală. Astfel a început perioada cunoscută sub numele de „Cele 100 de zile”, în care Napoleon a încercat să-și restabilească domnia și să reconstruiască armata. Însă marile puteri europene s-au mobilizat rapid împotriva sa, ducând la deznodământul de la Waterloo, pe 18 iunie 1815, unde a fost înfrânt definitiv și trimis în exil pe Insula Sfânta Elena, de unde nu avea să mai revină niciodată.

1848: Este proclamată a doua republică franceză.

La 24 februarie 1848, după zile de revolte violente la Paris, regele Ludovic-Filip al Franței a fost forțat să abdice, iar A Doua Republică Franceză a fost proclamată. Acest eveniment a avut loc în contextul Revoluției de la 1848, parte a unui val revoluționar care a cuprins întreaga Europă, cauzat de nemulțumiri economice, sociale și politice.
Franța se afla într-o criză profundă. Regimul lui Ludovic-Filip, instaurat în 1830, devenise din ce în ce mai autoritar și favoriza marile industrii și burghezia, ignorând clasele muncitoare și țăranii. Creșterea șomajului și sărăcia au amplificat nemulțumirea populară, iar cererile pentru reforme democratice și drepturi politice mai largi au fost ignorate.
În februarie 1848, parizienii au ieșit în stradă pentru a cere reforme politice și sociale. Confruntările dintre manifestanți și forțele regale au escaladat rapid, transformându-se într-o insurecție generală. După mai multe zile de violențe, Ludovic-Filip a abdicat pe 24 februarie și a fugit în Anglia. În aceeași zi, în lipsa unui monarh, a fost proclamată A Doua Republică.
Noul guvern provizoriu, format din republicani și socialiști, a introdus reforme importante, inclusiv sufragiul universal masculin, libertatea presei și abolirea sclaviei în coloniile franceze. Totuși, conflictele dintre diversele facțiuni politice au dus la instabilitate. În iunie 1848, revoltele muncitorești au fost reprimate sângeros de armată, semnalând sfârșitul spiritului revoluționar inițial.
În decembrie 1848, în urma unor alegeri democratice, Louis-Napoléon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I, a fost ales președinte al republicii. Patru ani mai târziu, în 1852, el a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat împărat sub numele de Napoleon al III-lea, punând capăt celei de-a Doua Republici și instaurând Al Doilea Imperiu Francez.

1861: Împăratul Franz Joseph promulgă Patenta din Februarie, constituția „erei liberale” a Imperiului Austriac (1860-1867).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Austriac se confrunta cu presiuni din partea mișcărilor naționale și liberale, în special după Revoluțiile de la 1848. După înfrângerea în Războiul Austro-Sard (1859), în urma căruia Austria a pierdut Lombardia, Franz Joseph a fost forțat să adopte reforme pentru a menține stabilitatea imperiului.
Principalele prevederi ale Patentei din Februarie
Noua constituție a stabilit un sistem parlamentar bicameral:
Consiliul Imperial (Reichsrat), format din două camere:
Camera Superioară (Herrenhaus), alcătuită din aristocrați, clerici și membri numiți de împărat.
Camera Inferioară (Abgeordnetenhaus), aleasă printr-un sistem de vot cenzitar, ceea ce favoriza elitele economice.
A fost consolidată autonomia provinciilor, dar monarhul păstra puteri executive considerabile, inclusiv dreptul de a numi miniștrii și de a conduce politica externă.
Deși Patenta din Februarie a fost un pas spre modernizarea Imperiului Austriac, nu a reușit să satisfacă toate aspirațiile naționalităților din imperiu. Maghiarii, nemulțumiți de lipsa autonomiei lor, au respins noua constituție și au refuzat să participe la Consiliul Imperial. Acest conflict a dus la criza dualistă, care s-a încheiat cu Compromisul austro-ungar din 1867, prin care imperiul s-a transformat în Dubla Monarhie Austro-Ungară.

1870: Se deschide Tranzitul pneumatic pe plajă din New York City, intenționat ca o demonstrație pentru o linie de metrou.

Sistemul consta într-un tunel subteran de aproximativ 95 de metri, săpat sub Broadway, între Warren Street și Murray Street. Vagonul era propulsat de un ventilator gigantic, acționat de un motor cu abur, care sufla sau aspira aerul pentru a-l deplasa înainte și înapoi. În esență, funcționa ca un tub poștal pneumatic, dar adaptat pentru transportul oamenilor.
Vagonul era luxos decorat, având canapele din catifea și lumini de gaz, iar călătoria dura doar câteva secunde. Publicul a fost încântat de inovație, iar în primul an, peste 400.000 de oameni au testat sistemul, plătind 25 de cenți pentru o călătorie.
Deși demonstrația a avut succes, proiectul nu a primit sprijin financiar suficient pentru a fi extins. Boss Tweed, influentul politician corupt al New York-ului, controla investițiile în infrastructură și favoriza transportul cu cai, din care obținea profit. Lipsa fondurilor și opoziția politică au dus la abandonarea proiectului.

1909: Kinemacolor , primul proces de film color de succes , este prezentat pentru prima dată publicului larg la Palace Theatre din Londra.

Pe 26 februarie 1909, la Palace Theatre din Londra, a avut loc prima proiecție publică a Kinemacolor, primul proces de film color care a avut succes comercial. Această invenție revoluționară a fost dezvoltată de George Albert Smith, un pionier britanic al cinematografiei, și finanțată de Charles Urban, un important producător de filme documentare.
Sistemul Kinemacolor folosea un proces bicromatic, adică înregistra și proiecta imaginile în doar două culori: roșu și verde. Filmele erau turnate cu o cameră specială, echipată cu un filtru rotativ care alterna între aceste două culori la fiecare cadru. La proiecție, același filtru era folosit pentru a recrea efectul de culoare.
Deși tehnologia nu putea reproduce perfect toate culorile (albastrul și galbenul lipseau, de exemplu), Kinemacolor a fost considerat o realizare spectaculoasă pentru vremea sa. Era pentru prima dată când publicul putea vedea filme „în culori naturale”, ceea ce a transformat complet experiența cinematografică.
După premiera londoneză, Kinemacolor a devenit rapid popular, fiind folosit în filme documentare, jurnale de actualități și chiar filme dramatice. Printre cele mai faimoase producții s-a numărat „With Our King and Queen Through India” (1912), un documentar despre vizita regelui George al V-lea în India.
Cu toate acestea, sistemul avea și dezavantaje: echipamentele erau costisitoare, iar proiecția necesita un ecran special alb pentru a evita distorsiunile de culoare. În plus, în 1915, un alt inventator, William Friese-Greene, a contestat legal patentul Kinemacolor, iar procesul pierdut de Charles Urban a dus la dispariția acestui sistem.

1935: Robert Watson-Watt efectuează o demonstrație lângă Daventry care duce direct la dezvoltarea radarului în Regatul Unit.

În anii 1930, Marea Britanie era îngrijorată de amenințarea avioanelor naziste. În căutarea unui mijloc de apărare eficient, guvernul britanic a explorat diverse idei, inclusiv posibilitatea unui „raze ale morții” care să dezactiveze aeronavele inamice – un concept science-fiction la acea vreme.
Watson-Watt, care lucra la National Physical Laboratory și apoi la Radio Research Station, a respins ideea razelor mortale, dar a sugerat că undele radio ar putea fi folosite pentru a detecta avioane la distanță.
Pentru a testa această teorie, Watson-Watt și asistentul său Arnold Wilkins au organizat un experiment în apropierea orașului Daventry. Ei au folosit un emițător radio puternic (o stație BBC pe lungimi de undă scurte) și un sistem de recepție pentru a detecta reflexia semnalelor radio de la un avion Handley Page Heyford aflat în zbor.
Experimentul a avut succes: pe un osciloscop, cercetătorii au putut vedea clar semnalul reflectat de avion, demonstrând că aeronavele pot fi localizate prin unde radio.
Rezultatele au fost raportate imediat guvernului britanic, care a recunoscut potențialul acestei tehnologii. În anii următori, Watson-Watt și echipa sa au lucrat la dezvoltarea sistemului de stații radar „Chain Home”, care a devenit coloana vertebrală a apărării aeriene britanice în timpul Bătăliei Angliei (1940).
Radarul a permis britanicilor să detecteze din timp atacurile Luftwaffe, oferindu-le un avantaj strategic major. Această tehnologie nu doar că a ajutat la salvarea Marii Britanii în război, dar a stat și la baza dezvoltării ulterioare a navigației aeriene, meteorologiei și explorării spațiale.

1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate; în replica, guvernul român declară că renunță la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA.

Clauza națiunii celei mai favorizate fusese acordată României în 1975, în cadrul politicii americane de a stimula liberalizarea economică și respectarea drepturilor omului în statele comuniste. Deși regimul Ceaușescu beneficia de relații mai bune cu Occidentul decât alte țări din blocul estic, în anii ’80 România a devenit tot mai izolată din cauza deteriorării situației economice și a intensificării represiunii politice.
În perioada respectivă, Congresul SUA condiționa menținerea clauzei MFN de progrese în respectarea drepturilor omului și libertăților economice. Criticile americane se concentrau asupra:
Politicilor de austeritate extremă impuse de Ceaușescu pentru plata datoriei externe.
Încălcării drepturilor omului, inclusiv restricțiile asupra emigrației și represiunea politică.
Demolărilor masive și sistematizării satelor, parte a politicii de urbanizare forțată.
Decizia SUA a fost o lovitură economică gravă pentru România, care depindea de exporturile către Occident pentru a obține valută forte. Pierderea accesului preferențial la piața americană a redus și mai mult veniturile economiei românești, deja afectată de politicile interne de autoizolare.
În plan politic, reacția guvernului Ceaușescu—de a renunța „voluntar” la statut—demonstra intransigența și lipsa de flexibilitate a regimului, care refuza orice compromis cu Occidentul.
Această deteriorare a relațiilor cu SUA a fost unul dintre semnalele izolării totale a regimului Ceaușescu, care, doar un an mai târziu, în 1989, avea să se prăbușească definitiv.

2001: Talibanii dinamitează două statui uriașe ce-l reprezentau pe Buddha în Bamiyan, Afghanistan.

Pe 26 februarie 2001, regimul taliban din Afganistan a început distrugerea celor două statui uriașe ale lui Buddha din Bamiyan, una dintre cele mai mari pierderi culturale din istoria modernă. Aceste sculpturi monumentale, datând din secolele VI-VII, fuseseră realizate de călugării budiști care locuiau în peșterile din Valea Bamiyan, situată pe un important drum comercial al Drumului Mătăsii.
Regimul taliban, condus de Mullah Omar, a considerat statuile o formă de idolatrie, interzisă de interpretarea strictă a islamului pe care o promovau. Deși comunitatea internațională, inclusiv UNESCO, Iran, India și Japonia, a încercat să împiedice demolarea, talibanii au ignorat apelurile și au ordonat distrugerea acestora.
Distrugerea celor doi Buddha—unul de 55 de metri și celălalt de 38 de metri—nu a fost ușoară. Talibanii au folosit:
Tiruri de artilerie și rachete, care inițial nu au reușit să distrugă complet statuile.
Explozii finale, pregătite de ingineri specializați, pentru a dărâma ultimele bucăți ale structurilor.
Distrugerea statuilor a fost condamnată la nivel global ca un act de barbarie și un atac asupra patrimoniului umanității. Pe lângă valoarea lor artistică, statuile erau simboluri ale diversității culturale și religioase a Afganistanului din trecut.
După căderea regimului taliban în 2001, au existat numeroase propuneri de reconstrucție a statuilor, însă până astăzi, acestea rămân în ruină. În schimb, în 2015, o echipă de cercetători chinezi a folosit tehnologia proiecției 3D pentru a recrea temporar imaginea Buddhas de Bamiyan, păstrând astfel memoria acestor capodopere distruse.