1593: Mihai Viteazul intră în București și urcă pe tronul Țării Românești, după acceptarea sa de către Poarta Otomană.
1745: Savantul Ewald Jürgen von Kleist și fizicianul Pieter van Musschenbroek, independent unul de altul, au realizat „butelia de Leyda”, primul condensator electric.
O butelie de Leyda în forma ei originală era alcătuită dintr-un recipient de sticlă, căptușită cu metal la exterior (o foiță de staniol) și la interior. Partea metalică ce acoperă recipientul formează armătura exterioară. Prin dopul recipientului trece o bară care este cuplată printr-un fir (sau lanț) de căptușeala interioară și care împreună formează armătura interioară.
Încărcarea buteliei se face prin cuplarea armăturii interioare la un generator electrostatic. Legând printr-un conductor cei doi poli ai buteliei, are loc descărcarea acesteia.
Butelia de Leyda a jucat un rol important în istoria electricității, fiind primul dispozitiv de stocare a sarcinii electrice, utilizat apoi în experiențele ulterioare și stând la baza condensatorului electric de mai târziu.
1802: Jacques Garnerin brevetează parașuta.
André-Jacques Garnerin a fost implicat în zborul baloanelor cu aer cald și a lucrat cu fratele său mai mare Jean-Baptiste-Olivier Garnerin (1766–1849) în majoritatea zborurilor pe care le-a făcut cu balonul. În cele din urmă a fost numit Aeronaut Oficial al Franței.
Garnerin a început experimentele cu parașute timpurii bazate pe dispozitive în formă de umbrelă și a efectuat prima coborâre cu parașuta fără cadru (în gondolă) cu o parașută de mătase la 22 octombrie 1797 la Parcul Monceau , Paris (1 Brumaire, Anul VI al calendarului republican). Prima parașută a lui Garnerin a fost făcută din pânză albă cu un diametru de aproximativ 7 m. Garnerin călărea într-un coș atașat de fundul parașutei; la o înălțime de aproximativ 1.000 m a tăiat frânghia care îi lega parașuta de balon. Balonul a continuat spre cer în timp ce Garnerin, cu coșul și parașuta, a căzut. Coșul s-a balansat violent în timpul coborârii dar Garnerin a ieșit nevătămat.
1811: Prima cursă regulată a unui vapor cu aburi a devenit operațională între New York City și Hoboken, New Jersey.
1818: Ioan Gheorghe Caragea, voievod al Țării Românești, părăsește domnia.
Ioan Gheorghe Caragea, născut în 1754 la Constantinopol, a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. În conformitate cu rapoartele ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni.
În prima noapte pe care a petrecut-o în București, reședința domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă) a fost mistuită de un incendiu violent. După puțină vreme, unul dintre oamenii din suita sa a murit de ciumă bubonică, iar Țara Românească a fost lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se apreciază că au pierit aproximativ 70.000 de oameni din țară, dintre care 40.000 numai în București, în timpul ceea ce a rămas cunoscută Ciuma lui Caragea. Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.
În 1818, Caragea a dat țării un nou cod de legi, care a devenit cunoscut ca Legiuirea lui Caragea. Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru țărani, iar femeile erau excluse din viața politică.
Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, Caragea a reușit să strângă o avere uriașă, prin acumularea taxelor de la țărani și breslele meșteșugărești, vânzarea a 4.762 de titluri boierești, (pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri), din concesionarea minelor și vămilor. Veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.
Temându-se de o intervenție turcească, pe 29 septembrie 1818 Caragea a fugit din țară. În dimineața acelei zile, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare. După patru ore, un mesager trimis de domn a anunțat boierii că Vodă a părăsit țara și că numea o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncovenu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.
Caragea a fugit păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi (arnăuți) care l-au condus la Brașov. Toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, ca nicio forță urmăritoare să nu-l mai ajungă. Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând din timp mari sume de bani în Elveția și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.
După câteva săptămâni de la intrarea în Brașov, Caragea și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria, cât și terenuri orașului Atena, unde și-a petrecut restul vieții, trăind din averea acumulată în Țara Românească.
1866: Carol I este recunoscut de către Poarta Otomană domn al Principatelor Unite.
1899: În actuala Africă de Sud, a izbucnit al doilea război al burilor.
1914: Principele Ferdinand, devine rege al României, în urma decesului unchiului său, Regele Carol I.
Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, Germania, fiind al doilea fiu al prințului Leopold și al prințesei Antónia de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin tată, se trăgea dintr-o veche ramură a familiei regale germane: Hohenzollern. Prin mamă, se înrudea cu casa domnitoare portugheză și cu familia de Saxa-Coburg și Gotha.
Ferdinand și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen. Urmează studiile gimnaziale și liceale la Düsseldorf, pe care le va absolvi în 1885. După terminarea liceului a devenit elev al Școlii Militare din Kassel, absolvind în 1897 cu gradul de sublocotenent. Urmează pentru trei semestre, până la începutul anului 1889 când este nevoit să se mute în România, cursurile Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.
Prin renunțarea fratelui său mai mare Ferdinand a devenit, fără să își dorească, moștenitor al unchiului său, regele Carol I al României. „Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand, a încercat să trăiască în Balcani vreme de un an, dar a găsit viața de acolo nemulțumitoare. Preferind să trăiască în Germania ca Prinț de Hohenzollern, el a predat onorurile românești fratelui său mai mic.
Ferdinand, care își trăia viața mai mult prin absență, a fost prea slab să refuze o poziție care îi displăcea și pentru care era extrem de nepotrivit.
La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu al A. S. R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu «Alteta Sa Regală Ferdinand, Principe al Romaniei, moștenitor presumptiv al Coroanei»”.
La 27 martie 1889, Ferdinand trimitea din Cannes președintelui Senatului o scrisoare de răspuns prin care lua act cu vie mulțumire de decizia corpului legiuitor și transmitea intenția de a veni definitiv în România precum și hotărârea sa de a-și îndeplini cu credință îndatoririle ce îi reveneau în noua sa calitate.
Principele Ferdinand a sosit în România, în data de 19 aprilie 1889, fiind întâmpinat la Gara de Nord de oficialitățile statului, în frunte cu regale Carol și regina Elisabeta.
După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.
Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.
La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh.
Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”
Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.
După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.
După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia și pierderea bătăliei pentru București Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași.
În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă.
Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție.
1968: NASA lansează Apollo 7