1781: Pierre Méchain este primul care a observat galaxiile Messier 95 și Messier 96 în constelația Leul.
Pierre Méchain, colaborator apropiat al astronomului Charles Messier, era cunoscut pentru abilitățile sale de observare și descoperirea mai multor obiecte de cer profund. În martie 1781, el a identificat M95 și M96, raportându-le lui Messier, care le-a confirmat și inclus ulterior în catalogul său.
Messier 95 este o galaxie spirală barată, situată la aproximativ 33 de milioane de ani-lumină de Pământ. Are o structură simetrică, cu brațe spiralate bine definite și o bară centrală pronunțată, caracteristică galaxiilor de acest tip. M95 face parte din grupul de galaxii din constelația Leul, împreună cu M96 și alte câteva galaxii mai mici.
Messier 96, situată la o distanță similară, este tot o galaxie spirală, dar cu o formă mai neregulată și un nucleu luminos. Spre deosebire de M95, M96 prezintă asimetrii în distribuția stelelor și a gazului interstelar, sugerând posibile interacțiuni gravitaționale cu alte galaxii din grup.
Descoperirea acestor galaxii a avut loc cu doar câteva luni înainte ca William Herschel să identifice Uranus, demonstrând că sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost o perioadă de progres rapid în astronomie. Méchain și Messier nu știau la acea vreme că aceste obiecte erau galaxii distincte, situate la distanțe uriașe față de Calea Lactee. La acea vreme, majoritatea astronomilor considerau că toate obiectele nebuloase aparțineau galaxiei noastre, o concepție care avea să fie corectată abia în secolul XX, după descoperirile lui Edwin Hubble.
Astăzi, M95 și M96 sunt studiate intens de astronomi, oferind informații prețioase despre formarea și evoluția galaxiilor spirale. În 2012, o supernovă de tip II a fost observată în M95, oferind o ocazie rară de a studia explozia unei stele masive într-o galaxie relativ apropiată.
1800: Alessandro Volta a scris Societății Regale din Londra despre o sursă de energie pe care a inventat-o, al cărei principiu a devenit cunoscut sub numele de pilă voltaică.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, studiul electricității era un domeniu de mare interes. Unul dintre subiectele fierbinți era controversa dintre Volta și biologul italian Luigi Galvani. Galvani descoperise că picioarele unei broaște moarte se contractă atunci când sunt atinse de un arc metalic, interpretând fenomenul drept „electricitate animală”. Volta, sceptic față de această teorie, a realizat că mișcarea era cauzată de contactul între metale diferite, nu de o proprietate a țesutului viu.
Pentru a demonstra că electricitatea putea fi generată și fără țesut biologic, Volta a experimentat cu diferite combinații de metale și soluții conductoare. Așezând discuri de zinc și cupru în straturi alternative, separate de bucăți de carton îmbibate în soluție salină, a reușit să producă un curent electric constant. Această construcție a devenit cunoscută sub numele de „pila voltaică”.
Scrisoarea trimisă Societății Regale din Londra în 1800 a captat rapid atenția comunității științifice. În loc de descărcări scurte de electricitate statică, ca în experimentele anterioare, pila voltaică oferea un flux continuu de curent. Aceasta a fost prima sursă de energie electrică utilizabilă, iar importanța sa a fost recunoscută imediat.
Experimentele ulterioare realizate cu pila voltaică au condus la descoperiri fundamentale. Humphry Davy, folosind o versiune îmbunătățită a dispozitivului, a realizat prima electroliză a apei, izolând elementele chimice sodiu și potasiu. În deceniile următoare, pila voltaică a inspirat dezvoltarea bateriilor mai avansate și a condus la înțelegerea interacțiunii dintre electricitate și chimie.
1815: Napoleon I intră în Paris, după ce evadează de pe insula Elba, cu o armată de 140.000 și în jur de 200.000 de voluntari, începând cele „100 de zile”.
După înfrângerea sa din 1814, Napoleon fusese exilat pe insula Elba, situată în largul coastei Italiei. Deși părea învins, nu și-a abandonat ambițiile. Între timp, pe continent, noul rege al Franței, Ludovic al XVIII-lea, se dovedise nepopular, iar resentimentele față de monarhia restaurată creșteau. Profitând de nemulțumirea generală, Napoleon a decis să acționeze.
Pe 26 februarie 1815, împreună cu un mic grup de loialiști, a părăsit Elba la bordul unei nave și a debarcat în sudul Franței, la Golfe-Juan, pe 1 martie. De acolo, a pornit într-un marș îndrăzneț spre Paris, trecând prin Alpi și recrutând soldați pe drum.
Cea mai faimoasă întâlnire a avut loc la Laffrey, unde un batalion trimis să-l captureze a fost confruntat de Napoleon, care le-a spus simplu: „Soldați, dacă vreunul dintre voi vrea să-și împuște împăratul, poate s-o facă acum!” În loc să tragă, soldații au strigat „Vive l’Empereur!” și s-au alăturat cauzei sale.
Pe măsură ce Napoleon avansa, sprijinul popular creștea. Pe 20 martie, Ludovic al XVIII-lea a fugit din Paris, iar Napoleon a intrat în capitală în triumf, reinstaurând Imperiul Francez. În doar 20 de zile, fără a trage un singur foc de armă, își recâștigase tronul.
Într-un timp record, a reformat administrația, a reconstruit armata și a încercat să câștige sprijinul populației. Deși a reușit să mobilizeze o armată de aproximativ 140.000 de soldați și 200.000 de voluntari, marile puteri europene nu i-au oferit nicio șansă.
Întoarcerea lui Napoleon a provocat panică în Europa. Aliații – Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia – s-au mobilizat rapid, declarându-l „inamic al păcii” și formând a șaptea coaliție. Înfruntarea finală a avut loc pe 18 iunie 1815, la Waterloo, unde Napoleon a suferit o înfrângere zdrobitoare în fața forțelor britanice conduse de ducele de Wellington și a prusacilor sub comanda lui Blücher.
După această înfrângere, Napoleon a fost exilat definitiv pe insula Sfânta Elena, unde și-a petrecut restul vieții.
1852: Romanul Coliba unchiului Tom, scris de prozatoarea americană, Harriet Beecher Stowe, a văzut pentru prima dată lumina tiparului.
1916: Albert Einstein publică articolul „Bazele teoriei generale a relativității”, în revista Annalen der Physik.
Încă din secolul al XVII-lea, fizica lui Isaac Newton fusese considerată fundamentală pentru înțelegerea gravitației. Conform teoriei newtoniene, gravitația era o forță de atracție care acționa instantaneu între obiecte, fără a afecta structura spațiului și timpului. Însă această viziune devenise problematică la începutul secolului XX, mai ales în lumina teoriei relativității restrânse, pe care Einstein o formulase în 1905.
Relativitatea restrânsă demonstrase că timpul și spațiul nu sunt absolute, ci se modifică în funcție de viteza observatorului. Totuși, această teorie nu explica gravitația. Einstein și-a petrecut următorii zece ani căutând o nouă formulare a acesteia, iar în noiembrie 1915, în cadrul unei serii de prezentări la Academia Prusacă de Științe, a introdus ecuațiile fundamentale ale relativității generale. În martie 1916, și-a sintetizat descoperirile în articolul său fundamental.
În lucrarea sa din 1916, Einstein propunea o schimbare radicală de perspectivă: gravitația nu este o forță, așa cum o descrisese Newton, ci o curbătură a spațiu-timpului cauzată de masele obiectelor. Principalele idei prezentate în articol sunt:
Principiul echivalenței – Einstein a demonstrat că efectele gravitației sunt echivalente cu cele ale accelerației. Un observator într-o capsulă aflată în cădere liberă nu ar putea distinge dacă se află într-un câmp gravitațional sau dacă este într-un mediu lipsit de gravitație.
Spațiu-timpul curb – Prezența masei și a energiei modifică geometria spațiu-timpului, iar traiectoriile obiectelor sunt determinate de această curbătură. De exemplu, Pământul nu este atras de Soare printr-o forță invizibilă, ci urmează o traiectorie curbată în spațiu-timpul distorsionat de masa solară.
Ecuațiile câmpului gravitațional – Einstein a formulat un set de ecuații matematice care descriu cum materia și energia influențează geometria spațiu-timpului. Aceste ecuații sunt baza relativității generale și rămân utilizate și astăzi în cosmologie și astrofizică.
Inițial, teoria lui Einstein a fost privită cu scepticism, dar a fost confirmată spectaculos în 1919, când astronomul britanic Arthur Eddington a observat cum lumina stelelor era deviată de câmpul gravitațional al Soarelui în timpul unei eclipse solare. Aceasta a demonstrat că predicțiile relativității generale erau corecte, iar Einstein a devenit o celebritate mondială.
1956: Tunisia își câștigă independența față de Franța.
În 1881, Tunisia a devenit protectorat francez prin Tratatul de la Bardo, semnat sub presiunea Franței după o intervenție militară. Deși, teoretic, Tunisia rămânea un stat suveran cu propriul bey (monarh), în realitate, administrația franceză controla toate aspectele politice și economice. Resursele țării erau exploatate în beneficiul coloniștilor francezi, iar populația locală avea puține drepturi.
În perioada interbelică, mișcările naționaliste au început să câștige teren, iar în 1934, Habib Bourguiba a fondat Néo Destour, un partid care milita pentru independență. După Al Doilea Război Mondial, presiunea asupra Franței a crescut, iar revoltele din Tunisia au dus la negocieri privind autonomia țării.
După revoltele din 1952 și 1954, guvernul francez, confruntat cu probleme similare în Algeria și Maroc, a acceptat să ofere Tunisiei autonomie internă în 1955. Aceasta a fost doar un pas intermediar, iar Bourguiba a continuat să negocieze obținerea suveranității totale.
Pe 20 martie 1956, după discuții intense cu premierul francez Guy Mollet, Franța a recunoscut oficial independența Tunisiei. Un an mai târziu, în 1957, monarhia a fost abolită, iar Tunisia a devenit republică, cu Habib Bourguiba ca primul său președinte.
1958: La TVR se difuzează prima emisiune informativă de știri, care se va numi „Jurnalul Televiziunii”, ulterior redenumită „Telejurnal” (din 1966) concepută ca o producție de sine stătătoare. Până la acea dată TVR transmitea știri, dar nu ca o emisiune în sine.
1990: Namibia a devenit republică independentă.
Teritoriul actual al Namibiei a fost colonizat de germani la sfârșitul secolului XIX și a devenit Africa de Sud-Vest Germană. După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, Liga Națiunilor a plasat regiunea sub mandat sud-african, oferind Africii de Sud controlul administrativ. În loc să pregătească teritoriul pentru autodeterminare, Africa de Sud a tratat Namibia ca pe o provincie proprie, aplicând politicile de apartheid și reprimând mișcările de independență.
În 1966, Organizația Națiunilor Unite a revocat mandatul sud-african, dar regimul de la Pretoria a refuzat să renunțe la controlul asupra teritoriului. În același an, Organizația Poporului din Sud-Vestul Africii (SWAPO), condusă de Sam Nujoma, a inițiat un război de gherilă împotriva forțelor sud-africane. Conflictul a durat peste două decenii și a fost influențat de Războiul Rece, Namibia devenind un teren de confruntare între blocul occidental, susținut de Africa de Sud, și mișcările socialiste sprijinite de Uniunea Sovietică și Cuba.
Situația geopolitică a început să se schimbe în anii ’80, când presiunile internaționale asupra Africii de Sud s-au intensificat. Sub medierea ONU, s-a ajuns la un acord în 1988, prin care Africa de Sud a acceptat să se retragă din Namibia. În 1989, s-au organizat primele alegeri libere, iar SWAPO a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Constituantă.
Pe 21 martie 1990, Namibia și-a proclamat oficial independența, iar Sam Nujoma a devenit primul său președinte. Ceremonia de independență a fost marcată de prezența unor lideri internaționali importanți, inclusiv Nelson Mandela, care fusese eliberat din închisoare cu doar o lună înainte.
1995 – Cultul japonez Aum Shinrikyo efectuează un atac cu gaz sarin asupra metroului din Tokyo , ucigând 13 și rănind peste 6.200 de oameni.
Aum Shinrikyo („Adevărul Suprem”) a fost un cult religios fondat în anii ’80 de Shoko Asahara, un fost practicant al medicinei alternative și adept al teoriilor conspiraționiste. Gruparea îmbina elemente din budism, hinduism și creștinism cu viziuni apocaliptice și convingerea că un război mondial iminent va duce la sfârșitul civilizației.
Asahara s-a autoproclamat „Hristosul japonez” și „Salvatorul final”, iar în anii ’90, Aum Shinrikyo s-a transformat dintr-o sectă spirituală într-o organizație paramilitară secretă, cu laboratoare clandestine pentru producerea de arme chimice și biologice. Cultul atrăgea intelectuali, inclusiv oameni de știință, și reușise să dezvolte propriul gaz sarin – o armă chimică extrem de letală, interzisă prin convenții internaționale.
În dimineața zilei de 20 martie 1995, cinci membri ai cultului Aum Shinrikyo au urcat în trenuri aglomerate ale metroului din Tokyo, transportând pungi de plastic pline cu sarin lichid, ascunse în pungi de hârtie. La ora de vârf, în stațiile centrale precum Kasumigaseki și Nagatachō, aceștia au perforat pungile cu vârfurile unor umbrele și au părăsit trenurile.
Gazul s-a răspândit rapid prin vagoane și tuneluri, afectând mii de călători și personalul metroului. Victimele au început să sufere de convulsii, pierderea vederii și insuficiență respiratorie, iar în haosul general, unii lucrători ai metroului și-au riscat viața pentru a evacua pasagerii și a îndepărta pungile cu sarin.
În total, 13 persoane au murit, dar numărul victimelor ar fi putut fi mult mai mare dacă gazul ar fi fost dispersat mai eficient.
Atacul a declanșat una dintre cele mai ample operațiuni polițienești din istoria Japoniei. La scurt timp, forțele de ordine au percheziționat sediile Aum Shinrikyo și au descoperit un adevărat laborator de arme chimice și biologice, inclusiv antrax și Ebola.
Shoko Asahara și alți lideri ai cultului au fost arestați și, după un lung proces, condamnați la moarte. Asahara a fost executat în 2018, împreună cu alți membri-cheie ai grupării.
1996: Începe scandalul „vacii nebune”, odată cu anunțul că bovinele atinse de ESB pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.
Pe 20 martie 1996, guvernul britanic a recunoscut oficial că encefalopatia spongiformă bovină (ESB), cunoscută popular sub numele de „boala vacii nebune”, poate fi transmisă la oameni prin consumul de carne contaminată. Această confirmare a declanșat o criză alimentară globală, panică în rândul consumatorilor și o prăbușire a industriei cărnii de vită în Marea Britanie.
ESB este o boală neurodegenerativă fatală care afectează bovinele, provocând degenerarea creierului, schimbări de comportament, pierderea coordonării și, în final, moartea animalului. A fost identificată pentru prima dată în anii ’80 în Marea Britanie, iar cercetătorii au stabilit că se răspândea prin furaje contaminate cu proteine provenite de la alte animale infectate, în special făină de oase și carne procesată.
În anii ’90, cazurile de ESB au crescut dramatic, iar specialiștii în sănătate publică au început să suspecteze că boala ar putea avea implicații asupra sănătății umane.
Maladia Creutzfeldt-Jakob (vCJD) este o boală rară, letală, care afectează creierul uman, având simptome similare cu ESB la bovine. Inițial, guvernul britanic a negat orice legătură între consumul de carne de vită și vCJD, dar pe 20 martie 1996, ministrul Sănătății, Stephen Dorrell, a confirmat oficial că există o corelație între ESB și variantele atipice de Creutzfeldt-Jakob la oameni.
Țările europene au interzis importurile de carne de vită din Marea Britanie, iar piața britanică s-a prăbușit.
Marea Britanie a fost obligată să sacrifice milioane de vite pentru a controla răspândirea bolii.
S-au impus măsuri stricte de siguranță alimentară la nivel european și global.
Consecințele scandalului
Scandalul „vacii nebune” a avut efecte profunde asupra politicilor agricole și de sănătate publică:
Reglementări stricte: Uniunea Europeană și alte state au introdus interdicții asupra folosirii făinii de carne și oase în hrana animalelor.
Încrederea consumatorilor a fost grav afectată, iar industria cărnii de vită a suferit ani la rând.
Noi standarde de siguranță au fost implementate în ferme și abatoare, reducând semnificativ riscurile alimentare.
În anii următori, cazurile de vCJD la oameni au fost rare, dar boala a rămas o preocupare. Până în prezent, peste 230 de persoane au fost diagnosticate cu varianta umană a bolii, majoritatea în Marea Britanie.
2003: Invazia Irakului din 2003: La primele ore ale dimineții, Statele Unite și alte trei țări încep operațiunile militare în Irak.
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, administrația președintelui George W. Bush a adoptat o politică externă agresivă, cunoscută sub numele de „Doctrina Bush”, care susținea acțiunile militare preventive împotriva amenințărilor percepute.
În acest context, SUA au acuzat Irakul că deține arme chimice și biologice, încălcând rezoluțiile ONU, are legături cu Al-Qaeda și sprijină terorismul global I este o amenințare pentru securitatea regională și mondială.
Deși inspectorii ONU nu au găsit dovezi clare ale existenței acestor arme, administrația Bush și premierul britanic Tony Blair au insistat că regimul irakian reprezintă un pericol iminent.
Invazia a început în dimineața zilei de 20 martie 2003, cu o serie de bombardamente intense asupra Bagdadului, într-o strategie numită „Shock and Awe” („Șoc și groază”). Obiectivul era paralizarea rapidă a armatei irakiene și a structurilor de comandă.
Forțele coaliției, alcătuite din peste 300.000 de soldați, au avansat rapid:
9 aprilie 2003: Bagdadul a fost capturat, iar regimul lui Saddam Hussein s-a prăbușit. Imaginile cu dărâmarea statuii lui Saddam din Piața Firdous au devenit simbolul victoriei inițiale.
1 mai 2003: George W. Bush a declarat oficial „sfârșitul operațiunilor de luptă”, dar conflictul era departe de a se încheia.
Deși Saddam Hussein a fost capturat în decembrie 2003 și executat în 2006, Irakul a intrat într-o perioadă de haos și instabilitate, cu urmări grave.
Lipsa armelor de distrugere în masă: Investigațiile ulterioare au arătat că acuzațiile privind armele chimice și biologice erau false, ceea ce a afectat grav credibilitatea SUA și a Marii Britanii.
Invazia a creat un vid de putere, favorizând grupuri jihadiste, inclusiv ISIS, care au declanșat un nou val de violențe în regiune.
Peste 100.000 de civili irakieni și mii de soldați ai coaliției au murit, iar războiul a costat peste 2 trilioane de dolari.
Nici George W. Bush, nici Tony Blair și nici un alt lider occidental nu au fost urmăriți de tribunalele internaționale, judecați sau condamnați pentru aceste fapte.
