1690: S-a încheiat, la Sibiu, tratatul secret dintre Constantin Cantemir, domnul Moldovei, și Sfântul Imperiu Roman. În tratat se stipula că Moldova va sprijini acțiunile antiotomane ale imperiului condus de Casa de Habsburg.
După înfrângerea otomanilor la Viena în 1683, forțele habsburgice au trecut la ofensivă, cucerind treptat teritorii controlate de turci. În acest climat tensionat, Moldova, aflată sub suzeranitate otomană, se găsea într-o poziție dificilă: pe de o parte, trebuia să rămână loială Porții pentru a evita represaliile, iar pe de altă parte, influența crescândă a Habsburgilor în regiune făcea necesară o reorientare diplomatică.
În tratatul secret de la Sibiu, Constantin Cantemir s-a angajat să sprijine acțiunile antiotomane ale Habsburgilor. Moldova urma să ofere informații despre mișcările trupelor otomane și, eventual, să participe cu resurse logistice la viitoarele campanii militare. De asemenea, tratatul prevedea o protecție habsburgică în cazul în care Moldova ar fi fost atacată de otomani din cauza acestei alianțe.
În ciuda angajamentului asumat, aplicarea concretă a acestui tratat a fost limitată. Moldova era un stat mic și vulnerabil, iar domnitorul trebuia să navigheze între presiunile marilor puteri fără a risca o invazie otomană. De altfel, spre deosebire de Transilvania, care a fost direct implicată în războaiele dintre otomani și Habsburgi, Moldova a avut un rol mai precaut.
În anii următori, tratatul nu a schimbat fundamental statutul Moldovei, dar a demonstrat dorința domnitorilor moldoveni de a găsi alternative la dominația otomană. Mai târziu, această tendință a culminat cu politica dusă de Dimitrie Cantemir, care a încercat o alianță cu Rusia lui Petru cel Mare împotriva otomanilor, însă fără succes pe termen scurt.
1933: La București, a început greva ceferiștilor de la Atelierele Grivița (15 februarie-23 februarie).
După prăbușirea economică din 1929, România a fost grav afectată de criza mondială. Guvernul, condus la acea vreme de Alexandru Vaida-Voevod, a adoptat măsuri dure de austeritate, inclusiv reducerea salariilor și concedieri masive, ceea ce a agravat nemulțumirea muncitorilor. În Atelierele Grivița, condițiile de muncă erau grele, iar salariile nu permiteau un trai decent. De asemenea, influența ideologiilor de stânga și a Partidului Comunist Român, aflat în ilegalitate, a jucat un rol important în organizarea muncitorilor.
Greva a început pe 15 februarie 1933, când muncitorii au ocupat atelierele și au cerut creșterea salariilor, condiții mai bune de muncă și respectarea drepturilor sindicale. Guvernul a reacționat inițial prin negocieri, dar, pe măsură ce protestul s-a intensificat, a trecut la măsuri represive.
Pe 16 și 17 februarie, autoritățile au încercat să disperseze greviștii prin presiuni, dar fără succes. Pe 20 februarie, greva a escaladat, iar muncitorii au început să se baricadeze în ateliere. Pe 21 februarie, guvernul a declarat starea de asediu și a trimis armata pentru a reprima protestul.
Pe 23 februarie, soldații au intrat în Atelierele Grivița și au deschis focul asupra muncitorilor. Represiunea a fost violentă: mai mulți greviști au fost uciși, iar sute de oameni au fost arestați, inclusiv liderii mișcării. Printre cei reținuți s-au aflat și activiști comuniști precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, care mai târziu avea să devină lider al României comuniste.
Greva de la Grivița a fost un punct de cotitură pentru mișcarea muncitorească din România. Deși nu și-au obținut imediat revendicările, evenimentele din 1933 au demonstrat forța clasei muncitoare și au accelerat radicalizarea mișcărilor sindicale.
Concluzie
1949: Pentru prima oară, problema lichidării marii proprietăți agricole, a apărut pe ordinea de zi a ședințelor Secretariatului Biroului Politic al C.C. al P.R.M.
După instaurarea regimului comunist în România, sub influența directă a Uniunii Sovietice, noua putere a urmărit să elimine structurile economice tradiționale și să impună un sistem socialist bazat pe proprietatea de stat și cooperativizarea agriculturii. Deși reforma agrară din 1945 redistribuise terenuri țăranilor săraci, obiectivul final al regimului era exproprierea tuturor marilor proprietari și înființarea gospodăriilor colective.
În Uniunea Sovietică, colectivizarea avusese loc între 1929 și 1933. Modelul sovietic urma să fie aplicat și în România, însă conducerea comunistă a pregătit terenul printr-o serie de măsuri progresive.
În ședințele Secretariatului Biroului Politic din februarie 1949, conducerea P.M.R. a stabilit direcțiile generale ale politicii agrare. Principalul obiectiv era lichidarea marii proprietăți funciare, proces care a vizat inițial latifundiarii și moșierii, dar care s-a extins treptat și asupra țăranilor mijlocași și înstăriți („chiaburi”).
Printre măsurile discutate s-au numărat:
Exproprierea marilor proprietari și trecerea terenurilor în proprietatea statului.
Crearea gospodăriilor colective și a întovărășirilor agricole.
Presiuni asupra țăranilor pentru a renunța la pământul propriu și a se alătura formelor colective de agricultură.
În martie 1949, aceste direcții s-au concretizat prin Decretul nr. 83 privind naționalizarea proprietăților agricole mari, iar în următorii ani, colectivizarea a devenit o politică de stat.
1965: Emblema frunzei de arțar a devenit steagul oficial al Canadei.
Până în 1965, Canada folosea „Steagul Roșu Canadian” („Red Ensign”), un drapel bazat pe steagul britanic, care includea în colțul din stânga sus Union Jack și stema Canadei. Acest steag reflecta legăturile istorice strânse ale țării cu Imperiul Britanic, dar, pe măsură ce Canada își consolida independența, a apărut nevoia unui simbol propriu.
În anii 1960, sub guvernarea prim-ministrului Lester B. Pearson, a fost inițiat un proces de creare a unui nou steag care să reprezinte mai bine unitatea și suveranitatea canadiană. Discuțiile au fost aprinse, iar opoziția conservatoare a susținut păstrarea Union Jack ca parte a steagului, însă majoritatea canadienilor au susținut ideea unui design distinct.
După un proces extins de selecție, comisia desemnată pentru această sarcină a ales designul propus de George F. G. Stanley și John Matheson: o frunză de arțar roșie cu 11 vârfuri, plasată pe un fundal alb, flancată de două benzi roșii verticale. Frunza de arțar era deja un simbol recunoscut al Canadei, fiind folosită în diverse contexte încă din secolul al XIX-lea.
Pe 15 februarie 1965, noul steag a fost arborat pentru prima dată oficial la Ottawa, în cadrul unei ceremonii solemne. De atunci, Ziua Steagului Național este sărbătorită în Canada în fiecare an la această dată.
1969: A fost inaugurată linia ferată electrificată București–Brașov, prima de acest fel din România.
La mijlocul secolului XX, România avea o rețea feroviară extinsă, dar dependența de locomotivele cu aburi și cele diesel limita eficiența transportului. Planurile de electrificare a căilor ferate au fost influențate de tendințele europene și de necesitatea reducerii costurilor cu combustibilul. În plus, electrificarea oferea avantaje importante: viteză mai mare, costuri de operare mai mici și reducerea poluării.
În acest context, în anii ’60, autoritățile comuniste au inițiat un program ambițios de electrificare a căilor ferate, iar prima etapă a vizat una dintre cele mai circulate rute din țară: București–Brașov. Această linie strategică lega capitala de centrul țării și de zone industriale și turistice importante, ceea ce făcea necesară modernizarea ei.
Lucrările la electrificarea liniei au început în 1965 și au fost finalizate în 1969. Tehnologia utilizată a fost inspirată din modelele europene, iar tensiunea folosită pentru alimentarea trenurilor a fost de 25 kV, 50 Hz – standard adoptat ulterior în toată rețeaua feroviară electrificată a României.
Pe 16 februarie 1969, primul tren electric a parcurs oficial ruta București–Brașov, marcând începutul unei noi ere în transportul feroviar românesc. Evenimentul a fost unul de mare importanță și a demonstrat capacitatea țării de a implementa proiecte de infrastructură moderne.
1980: A fost lansată pe apă, la Brăila, prima navă de pescuit oceanic construită în România.
În perioada comunistă, România a investit masiv în dezvoltarea sectorului naval, considerat strategic atât pentru transportul maritim, cât și pentru pescuit. În anii ’70, țara avea deja șantiere navale moderne la Galați, Brăila, Mangalia și Constanța, capabile să construiască nave comerciale și militare.
Deși România avea o flotă de pescuit maritim, aceasta era formată în principal din nave achiziționate din străinătate. Dorința de a reduce dependența de importuri și de a dezvolta propria capacitate de producție navală a dus la inițierea proiectului de construire a unor nave de pescuit oceanic pe plan local.
Nava lansată la Brăila în 1980 era concepută pentru pescuit la mare adâncime și operațiuni de lungă durată în apele oceanice. Printre caracteristicile principale se numărau:
Un sistem modern de procesare și depozitare a peștelui direct la bord, ceea ce permitea operarea eficientă fără a reveni frecvent în port.
Echipamente de navigație avansate pentru acea perioadă, adaptate misiunilor de pescuit oceanic.
Autonomie extinsă, astfel încât să poată efectua expediții de luni de zile în Atlantic sau în alte zone de pescuit îndepărtate.
Această navă a fost prima dintr-o serie mai mare, iar succesul său a încurajat construcția altor modele similare în anii următori.
1989: Ultimii militari sovietici au părăsit Afganistanul după aproape zece ani de la intervenția lor, în decembrie 1979, în sprijinul guvernului promarxist de la Kabul – Ziua națională a salvării.
În decembrie 1979, Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul pentru a sprijini regimul comunist de la Kabul, condus de Partidul Democratic Popular din Afganistan (PDPA), care se confrunta cu o revoltă puternică din partea grupărilor islamiste și tribale. Această intervenție a fost justificată de sovietici drept o măsură de apărare împotriva influenței occidentale și a mișcărilor islamiste radicale.
Însă, conflictul a degenerat rapid într-un război sângeros de gherilă, în care milițiile mujahedine, susținute de Statele Unite, Pakistan, Arabia Saudită și alte state occidentale, au reușit să pună o presiune constantă asupra trupelor sovietice. Afganistanul a devenit astfel un „Vietnam sovietic”, un conflict costisitor, atât în vieți omenești, cât și din punct de vedere economic.
Pe măsură ce războiul se prelungea și nemulțumirea internă creștea în URSS, noul lider sovietic Mihail Gorbaciov a inițiat negocieri pentru a pune capăt conflictului. În 1988, a fost semnat Acordul de la Geneva, care prevedea retragerea treptată a trupelor sovietice din Afganistan.
Retragerea efectivă a început la mijlocul anului 1988 și s-a încheiat pe 15 februarie 1989, când ultimul convoi de militari sovietici a traversat Podul Prieteniei peste râul Amu Darya, intrând pe teritoriul Uzbekistanului sovietic. Generalul Boris Gromov, comandantul forțelor sovietice din Afganistan, a fost ultimul militar care a părăsit țara, declarând că „niciun soldat sovietic nu rămâne în urma mea”.
1991: A luat ființă „Grupul de la Vișegrad”, organizație de cooperare regională reunind Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia.
După prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est în 1989, fostele state din blocul sovietic s-au confruntat cu provocări economice și politice majore. Polonia, Ungaria și Cehoslovacia doreau să rupă definitiv legăturile cu influența sovietică și să se alăture instituțiilor occidentale.
Liderii celor trei țări – Lech Wałęsa (Polonia), Václav Havel (Cehoslovacia) și József Antall (Ungaria) – au decis să colaboreze strâns pentru a facilita reformele democratice și integrarea europeană. Orașul Vișegrad a fost ales simbolic pentru această întâlnire, deoarece în 1335, acolo avusese loc un summit al regilor Boemiei, Poloniei și Ungariei, care au discutat la acea vreme despre cooperarea regională.
Obiectivele Grupului de la Vișegrad
Integrarea în Uniunea Europeană și NATO – coordonarea politicilor economice și diplomatice pentru a îndeplini criteriile necesare.
Cooperare economică – facilitarea schimburilor comerciale și a investițiilor reciproce.
Stabilitate regională – promovarea democrației și a securității în Europa Centrală.
Evoluția și importanța Grupului
După destrămarea Cehoslovaciei în 1993, grupul a continuat să funcționeze cu patru membri: Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. În anii 2000, toate cele patru țări au aderat la NATO (1999 pentru Polonia, Ungaria și Cehia, 2004 pentru Slovacia) și la Uniunea Europeană (2004).
În prezent, Grupul de la Vișegrad joacă un rol important în politica europeană, având poziții comune pe diverse teme, precum migrația, securitatea energetică și politica agricolă a UE.
2003: Protest global împotriva declanșării ofensivei americane din Irak, în peste 600 de orașe din întreaga lume.
În 2003, administrația președintelui american George W. Bush a lansat o campanie militară pentru a înlătura regimul lui Saddam Hussein, sub acuzația că acesta deținea arme de distrugere în masă și susținea terorismul, în special Al-Qaeda. Argumentul principal al invaziei a fost lupta împotriva terorismului internațional și asigurarea securității globale.
Totuși, dovezile privind existența armelor de distrugere în masă nu au fost concludente, iar multă lume, inclusiv mulți lideri internaționali, a considerat că invazia era un act de agresiune nejustificat. În plus, opinia publică globală și numeroase organizații non-guvernamentale au avertizat asupra riscurilor imense pe care le implica o astfel de intervenție în Orientul Mijlociu.
În ciuda presiunii exercitate de administrația Bush pentru a obține susținerea pentru invazie, opoziția globală a fost masivă și diversificată. Protestele de pe 15 februarie 2003 au fost organizate de grupuri pacifiste, sindicate, organizații studențești și lideri politici, care au strigat împotriva războiului și a ceea ce considerau a fi o politică agresivă și unilaterală a Statelor Unite.
Cele mai mari mitinguri au avut loc la Londra, Roma și Madrid, dar și în alte capitale europene, precum Berlin, Paris și Atena, dar și în orașe din America Latină, Asia și Africa. În total, se estimează că peste 30 de milioane de oameni au participat la proteste, făcând din acest eveniment una dintre cele mai mari mobilizări pacifiste din istorie.
