1849: Ungaria a devenit republică.
În centrul evenimentelor se afla Lajos Kossuth, lider carismatic al revoluției, care a fost proclamat guvernator-președinte al Republicii Ungare. Kossuth milita pentru o Ungarie liberă, suverană, cu un sistem constituțional modern și cu respectarea drepturilor cetățenești, în contrast puternic cu regimul absolutist al Habsburgilor.
Proclamarea republicii a venit după o serie de succese militare ale armatei revoluționare maghiare împotriva trupelor imperiale austriece. De altfel, în acea perioadă, autoritățile habsburgice erau grav slăbite din cauza multiplelor revolte din imperiu, iar Viena însăși fusese zguduită de proteste și tulburări.
Totuși, noua republică maghiară avea un punct vulnerabil major: refuza să recunoască aspirațiile naționale ale altor popoare din Regatul Ungariei, precum românii din Transilvania, croații, slovacii sau sârbii. Această atitudine exclusivistă a alimentat conflictele interne și a diminuat sprijinul extern potențial pentru cauza maghiară.
Declarația de independență a Ungariei nu a fost recunoscută de marile puteri europene și a provocat o reacție brutală din partea Habsburgilor, care au cerut ajutorul Imperiului Rus. Țarul Nicolae I a trimis o armată numeroasă care, alături de trupele austriece, a reușit să înăbușe revoluția în câteva luni. La 13 august 1849, generalul maghiar Artúr Görgey s-a predat la Șiria (lângă Arad) în fața armatei ruse, marcând sfârșitul efemerului stat republican maghiar.
1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.
1945: Proclamarea oficială a administrației românești în Transilvania de Nord (ocupată, în 1940, de Ungaria horthystă), restabilită la 9 martie 1945.
După 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, iar trupele sovietice și române au eliberat treptat Transilvania de Nord de sub ocupația ungară. Cu toate acestea, până la începutul lui 1945, administrația civilă românească nu fusese încă restabilită complet, în special din cauza reticenței sovieticilor, care susțineau o echilibrare temporară a influenței maghiare și românești în regiune.
Situația s-a schimbat radical la 9 martie 1945, când, sub presiunea URSS, regele Mihai a fost forțat să-l numească prim-ministru pe Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, loial comuniștilor și agreat de Moscova. Imediat după instalarea noului guvern, sovieticii au permis revenirea administrației românești în Transilvania de Nord, considerând că România devenise suficient de „sigură” din punct de vedere politic.
1948: Marea Adunare Națională a votat Constituția Republicii Populare Române, prima constituție postbelică a României, care reflecta caracterul de tranziție al perioadei pe plan economic și social. A fost ales un nou prezidiu, în frunte cu C.I. Parhon, și un nou guvern, condus de dr. Petru Groza.
Noua constituție reflecta caracterul de tranziție al perioadei, fiind redactată într-un limbaj care îmbina elemente de democrație populară cu direcțiile clare ale viitorului stat totalitar. Printre principiile sale centrale se numărau:
abolirea monarhiei (fapt petrecut oficial la 30 decembrie 1947);
proclamarea suveranității poporului muncitor;
recunoașterea proprietății de stat ca formă dominantă în economie;
garantarea, teoretică, a drepturilor și libertăților cetățenești.
Constituția din 1948 a stabilit că puterea legislativă aparține Marii Adunări Naționale, iar cea executivă este exercitată de Prezidiul MAN și Consiliul de Miniștri. În fruntea noului prezidiu a fost ales C.I. Parhon, un om de știință și intelectual respectat. Guvernul a fost încredințat din nou doctorului Petru Groza, care ocupa funcția de prim-ministru încă din martie 1945.
Pe plan economic, Constituția a deschis calea pentru naționalizarea întreprinderilor și colectivizarea agriculturii, procese care aveau să se accelereze în anii următori. Statul era prezentat drept „principalul factor al dezvoltării economice”, iar proprietatea privată era tolerată doar în măsura în care nu contravenea „interesului general”.
1953: Directorul CIA Allen Dulles lansează programul de control al minții, MKULTRA.
MKULTRA a fost inițiat într-un context de paranoie geopolitică, în care CIA suspecta că Uniunea Sovietică și China dezvoltau metode sofisticate de spălare a creierului. Sub conducerea doctorului Sidney Gottlieb, proiectul a inclus sute de experimente – adesea ilegale – desfășurate în secret pe teritoriul SUA și în alte țări, fără consimțământul persoanelor implicate.
Printre metodele testate se numărau:
administrarea de LSD și alte substanțe psihoactive;
hipnoza;
izolare senzorială;
privare de somn;
electroșocuri;
diverse forme de manipulare psihologică extremă.
Deși în teorie scopul era apărarea intereselor naționale, MKULTRA a degenerat rapid într-o rețea de experimente etic discutabile sau profund abuzive, vizând adesea deținuți, pacienți din spitale psihiatrice, soldați sau cetățeni de rând, fără ca aceștia să fie informați asupra a ceea ce li se administra.
Proiectul a funcționat în cel mai strict secret timp de aproape două decenii și a fost parțial expus abia în anii ’70, în urma unor investigații ale Congresului american, în special prin Comisia Church și Raportul Rockefeller. CIA a distrus majoritatea documentelor legate de MKULTRA în 1973, la ordinul lui Gottlieb, dar suficiente fragmente au supraviețuit pentru a confirma dimensiunea și gravitatea abuzurilor.
Deși nu a dus la rezultatele scontate — nu s-a reușit obținerea unui „ser al adevărului” sau a unei metode de control absolut al minții —, MKULTRA a rămas în istorie ca una dintre cele mai tulburătoare și sinistre inițiative ale serviciilor secrete americane. A generat un val de neîncredere față de CIA și guvernul federal, alimentând teoriile conspirației, dar și dezbaterea legitimă despre limitele etice ale cercetării în numele securității naționale.
1960 – Statele Unite lansează Transit 1-B , primul sistem de navigație prin satelit din lume.
Programul Transit a fost inițiat de U.S. Navy, în contextul Războiului Rece, cu scopul de a oferi navigație precisă pentru submarinele americane cu rachete balistice Polaris, care necesitau o localizare extrem de exactă pentru a putea lansa cu precizie arme nucleare. Sistemul a fost dezvoltat de Laboratoarele Lincoln ale MIT și de Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory.
Spre deosebire de sistemele moderne de navigație, Transit funcționa pe un principiu relativ simplu dar eficient: sateliții emiteau semnale radio către Pământ, iar modificările frecvenței semnalului (efectul Doppler) erau analizate de receptoarele de la sol pentru a calcula poziția geografică. Cu fiecare trecere a unui satelit deasupra receptorului, era posibilă determinarea unei poziții exacte — deși nu în timp real, ci cu o anumită întârziere.
Lansarea reușită a Transit 1-B a urmat unui eșec anterior (Transit 1-A, în septembrie 1959). Noul satelit, propulsat cu ajutorul unei rachete Thor-Ablestar, a intrat pe orbită polară și a început imediat să transmită date care au fost folosite pentru testarea și calibrarea sistemului.
Deși inițial destinat exclusiv aplicațiilor militare, sistemul Transit a fost deschis parțial și pentru uz civil în anii ’70, fiind utilizat în cartografie, geodezie și navigație maritimă. Sistemul a fost funcțional până în 1996, când a fost înlocuit oficial de GPS, sistemul modern de navigație satelitară dezvoltat de U.S. Air Force, care oferă poziționare în timp real, oriunde pe glob, cu o acuratețe de ordinul metrului sau chiar mai precis.
