1912: Vasul Titanic a plecat în primul și singurul voiaj dintre Southampton, Anglia și New York, SUA.
1913: Este dată în folosința prima linie ferată electrificată de pe teritoriul actual al României: calea ferată Arad-Ghioroc-Pâncota, cu linia secundară Ghioroc-Radna.
Linia a fost concepută inițial ca o cale ferată îngustă, destinată în principal transportului de persoane, dar și de bunuri, mai ales pentru legătura dintre Arad și localitățile viticole din Podgoria Aradului. Caracterul inovator al liniei venea din electrificarea sa, o raritate în Europa acelor vremuri, fiind una dintre primele de acest tip din regiune. Curentul electric era furnizat de o centrală electrică construită special pentru acest scop în Ghioroc.
Vagoanele erau de tip tramvai, cu motoare electrice și cabine de conducere la ambele capete, iar infrastructura era adaptată pentru a permite atât circulația eficientă a pasagerilor, cât și transportul de butoaie de vin din podgoriile Aradului. Confortul și viteza trenurilor electrice au fost apreciate rapid de populație, contribuind la dezvoltarea economică și socială a zonei.
1919: Revoluționarul mexican Emiliano Zapata este atras în hacienda sa de președintele Venustiano Carranza și împușcat de trupele guvernamentale. Trupul său este expus în Cuautla și apoi îngropat.
Zapata, lider al mișcării din sudul țării și autor al faimosului Plan de la Ayala, pleda pentru „tierra y libertad” – pământ și libertate –, dorind restituirea pământurilor furate de marile haciendas către comunitățile indigene și țărănești. Era o figură carismatică, respectată în Morelos, statul pe care îl transformase într-un model de autoguvernare agrară.
Președintele Mexicului, Venustiano Carranza, aflat în conflict cu Zapata, a decis eliminarea acestuia. A recurs la un plan viclean: un ofițer federal, colonelul Jesús Guajardo, a pretins că ar dori să dezerteze și să i se alăture lui Zapata. Încrederea a fost câștigată cu grijă, printr-o serie de gesturi menite să-i dovedească loialitatea.
În dimineața zilei de 10 aprilie, Zapata a fost invitat la Hacienda de San Juan din Chinameca, pentru a discuta o presupusă alianță. Când a pășit în curte, a fost întâmpinat de o salvă de focuri de armă. Zapata a căzut mort, trădat, la doar 39 de ani.
Trupul său a fost transportat la Cuautla, unde a fost expus publicului, pentru a înlătura orice îndoială că era într-adevăr mort. Apoi a fost înmormântat, dar moartea sa a alimentat și mai mult mitul Zapata: deși învins fizic, el a devenit simbolul etern al luptei pentru dreptate socială și al rezistenței țărănești.
Uciderea sa a provocat indignare, dar și teamă – mulți țărani au continuat să lupte în numele său, iar imaginea lui Zapata a rămas vie în memoria colectivă mexicană. Carranza, la rândul său, a fost ucis un an mai târziu, într-un context de instabilitate generală, ceea ce a confirmat instabilitatea politică profundă a acelei perioade.
1937: Principele Nicolae, fiul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a fost decăzut din rangul de membru al familiei regale, printr-un decret regal, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Dumitrescu-Doleti. El s-a exilat în același an, sub numele de Nicolae Brana.
Principele Nicolae fusese, până atunci, o figură proeminentă în viața politică și dinastică a României interbelice. Jucase un rol esențial în revenirea pe tron a lui Carol al II-lea în 1930 și fusese membru al Regenței în perioada minoratului Regelui Mihai. Personalitatea lui era energică, impulsivă și adesea controversată, dar nu lipsită de o anumită simpatie publică.
Casa Regală însă, condusă autoritar de Carol al II-lea, nu putea tolera o alianță care încălca regulile stricte ale dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin urmare, căsătoria lui Nicolae cu Ioana Dumitrescu-Doletti a fost privită drept o ofensă față de statutul monarhiei și o amenințare la adresa prestigiului coroanei. Decretul de excludere l-a lipsit de titlul de „Alteță Regală” și de dreptul de succesiune la tron.
Exilat în același an, Principele Nicolae a părăsit țara sub numele de Nicolae Brana, adoptând o viață discretă în străinătate. A trăit în Elveția și ulterior în Spania și Franța, păstrându-și convingerile monarhiste, dar fiind exclus din deciziile importante ale familiei regale. Relațiile cu fratele său, Carol al II-lea, au rămas reci și tensionate până la moartea acestuia.
1944: A fost produsă pentru prima dată chinina sintetică, de către dr. Robert Burns Woodward și dr. William von Eggers Doering.
Chinina, extrasă tradițional din scoarța arborelui de cinchona din America de Sud, era de secole principalul remediu împotriva malariei, o boală endemică în multe regiuni tropicale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aprovizionarea cu chinina naturală a fost grav afectată din cauza ocupației japoneze în Asia de Sud-Est, zonă de unde provenea majoritatea producției mondiale. Din această cauză, Aliații au intensificat cercetările pentru a obține un substitut sintetic.
Reușita lui Woodward și Doering a fost una remarcabilă, mai ales datorită complexității moleculei de chinină, care conține patru centre chirale și o structură rigidă, dificil de reprodus în laborator. Deși sinteza lor nu era eficientă la scară industrială — necesitând peste 30 de pași — ea a reprezentat o demonstrație științifică strălucită că o astfel de moleculă poate fi construită artificial, confirmând o ipoteză susținută încă din secolul al XIX-lea.
Robert Burns Woodward, care avea să primească Premiul Nobel pentru Chimie în 1965 pentru alte contribuții la sinteza compușilor naturali, a fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari chimiști organici ai secolului XX. Împreună cu Doering, a deschis drumul către sinteza totală a multor alte substanțe naturale complexe, esențiale în medicină și industrie.
Deși ulterior chinina sintetică a fost înlocuită în uzul larg de alte medicamente mai eficiente și mai ușor de produs, precum clorochina și mefloquina, sinteza sa în 1944 rămâne un moment definitoriu pentru progresul chimiei moderne și un simbol al colaborării științifice în vreme de criză.
1944: Al Doilea Război Mondial: Eliberarea Odesei.
Ocupația Odessei începuse în octombrie 1941, după cucerirea orașului de către trupele române și germane. Deși în mod oficial Odesa intrase sub administrație românească, realitatea regimului de ocupație a fost una de represiune brutală, în special împotriva populației evreiești și a celor suspectați de simpatii sovietice. Cele mai cumplite momente au avut loc după explozia din 22 octombrie 1941, când un atac partizan a ucis mai mulți ofițeri români și germani, inclusiv pe comandantul garnizoanei, generalul Ion Glogojeanu.
Ca represalii, autoritățile române au declanșat una dintre cele mai mari atrocități din istoria participării României la război: mii de civili — în mare parte evrei — au fost arestați, împușcați, spânzurați sau arși de vii în clădiri incendiate intenționat. Estimările variază, dar se consideră că cel puțin 20.000 de oameni au fost uciși în zilele ce au urmat atacului. Deportările ulterioare în Transnistria au completat acest tablou sumbru.
Eliberarea Odessei de către sovietici a fost prezentată ca o victorie importantă, atât militar, cât și simbolic, iar soldații Armatei Roșii au fost întâmpinați cu o combinație de teamă, speranță și suspiciune de către locuitorii rămași în oraș.
Eliberarea a fost parte a ofensivei Ucrainei de Sud, coordonată de Frontul al Treilea Ucrainean condus de generalul Rodion Malinovski, care a împins forțele Axei în retragere rapidă din Basarabia și sudul Ucrainei.
1972 – Războiul din Vietnam : Pentru prima dată din noiembrie 1967 , bombardierele americane B-52 au început să bombardeze Vietnamul de Nord.
Reluarea bombardamentelor B-52 a fost răspunsul administrației Nixon la Ofensiva de Paști (sau Ofensiva de primăvară), o campanie militară majoră lansată la sfârșitul lunii martie 1972 de forțele Vietnamului de Nord. Aceasta viza cucerirea unor teritorii din Vietnamul de Sud și exercitarea unei presiuni sporite asupra guvernului de la Saigon și asupra Statelor Unite. În fața avansului nord-vietnamez, Nixon a autorizat operațiuni aeriene de amploare – cunoscute sub numele de „Operation Freedom Train” și mai târziu „Linebacker I” – care includeau utilizarea bombardierelor B-52, simbol al forței de distrugere masivă americane.
Aceste bombardiere, capabile să transporte tone de explozibili, au fost folosite pentru a ataca ținte strategice din nord, inclusiv depozite de armament, infrastructura de transport și poziții militare. Deși oficial se încerca evitarea victimelor civile, realitatea din teren a fost, ca în multe alte episoade ale conflictului, una mult mai complexă și sângeroasă.
Reluarea bombardamentelor cu B-52 a reprezentat un mesaj clar transmis liderilor de la Hanoi: Statele Unite nu intenționau să se retragă complet fără concesii semnificative din partea adversarului. Totodată, demonstra voința administrației Nixon de a menține sprijinul pentru guvernul sud-vietnamez în ciuda presiunilor tot mai mari din partea opiniei publice americane, care cerea sfârșitul implicării militare.
Această etapă a războiului avea să pregătească terenul pentru și mai brutala campanie de bombardamente din decembrie 1972 – cunoscută drept „Crăciunul Bombelor” („Operation Linebacker II”) – care a forțat Vietnamul de Nord să revină la masa negocierilor. Totuși, costurile umane și morale ale acestor acțiuni aeriene masive au rămas controversate până astăzi, fiind considerate de unii analiști mai degrabă acte de intimidare decât soluții reale pentru pace.
1988: Mihail Gorbaciov propune limitarea armelor nucleare tactice și oferă garanții potrivit cărora Uniunea Sovietică își va distruge tot arsenalul chimic.
1998: Semnarea acordului istoric privind Irlanda de Nord.
La ora 16,36 GMT, la Belfast, după 32 de ore de negocieri neîntrerupte sub președinția ex-senatorului american George Mitchell, guvernele Regatului Unit și Irlandei și partidele politice din Irlanda de Nord au încheiat un acord privind noua administrație a provinciei, menit să pună capăt celor aproape trei decenii de conflicte, soldate cu peste 3.200 de morți. Acordul, salutat unanim de marile puteri mondiale, deschide calea celei mai mari schimbări în statutul politic al insulei după împărțirea sa, în 1921.
Conflictul, care izbucnise la sfârșitul anilor 1960, fusese alimentat de tensiunile religioase, identitare și politice dintre unioniștii (în mare parte protestanți, pro-britanici) și naționaliștii (majoritar catolici, care doreau unificarea Irlandei). Timp de aproape trei decenii, violențele au provocat peste 3.200 de morți și zeci de mii de răniți, afectând profund societatea nord-irlandeză.
Acordul a prevăzut o serie de mecanisme esențiale pentru pace: un guvern local cu participare multipartidică și echilibru confesional, un parlament nord-irlandez reînființat, precum și colaborări instituționale între Irlanda de Nord și Republica Irlanda, dar și între Dublin și Londra. De asemenea, au fost stabilite măsuri pentru eliberarea treptată a deținuților politici și pentru reforma serviciilor de poliție, în special a Royal Ulster Constabulary, percepută ca părtinitoare.
Semnarea acordului nu a însemnat o soluție miraculoasă sau imediată. Implementarea lui a fost deseori dificilă, întreruptă de crize politice și episoade de violență izolate. Cu toate acestea, el a rămas piatra de temelie a păcii relative de care se bucură regiunea și astăzi. În urma unui referendum organizat simultan în Irlanda de Nord și Republica Irlanda în mai 1998, acordul a fost susținut de o majoritate covârșitoare a populației, legitimând astfel drumul ales.
2010: Accidentul aviatic de la Smolensk: Președintele Poloniei, soția acestuia, guvernatorul Băncii Naționale Poloneze, oficiali și oameni de marcă polonezi au decedat în urma unui accident aviatic produs în apropiere de aeroportul din Smolensk, Rusia.
Avionul de tip Tupolev Tu-154 care transporta delegația oficială se îndrepta spre orașul rusesc pentru a participa la comemorarea masacrului de la Katyn. Comemorarea urma să fie un moment de reconciliere simbolică între cele două națiuni, marcând o deschidere istorică în relațiile polono-ruse.
Conform investigațiilor oficiale, accidentul s-a produs din cauza încercării piloților de a ateriza în condiții de vizibilitate extrem de redusă, pe o pistă militară secundară, în ciuda avertismentelor privind vremea. Aeronava s-a prăbușit la doar câteva sute de metri de pistă, după ce aripa dreaptă a lovit un copac, provocând un impact devastator. Niciunul dintre pasageri nu a supraviețuit.
Deși investigațiile inițiale – atât ale autorităților ruse, cât și ale celor poloneze – au indicat eroarea umană și condițiile meteorologice ca factori principali, tragedia a fost rapid învăluită în controverse și teorii ale conspirației. În Polonia, subiectul a devenit profund politicizat, mai ales după revenirea la putere a fratelui geamăn al președintelui decedat, Jarosław Kaczyński. Acesta a susținut, de-a lungul anilor, ipoteze privind o posibilă implicare deliberată a autorităților ruse.
2019: Cercetătorii de la proiectul Event Horizon Telescope anunță prima imagine a unei găuri negre, situată la 54 milioane de ani lumină de Terra, în centrul galaxiei M87.
