1778: A fost creat simbolul dolarului american ($), de către designerul Oliver Pollock (New Orleans).
În 1778, Oliver Pollock, un comerciant irlandez stabilit în New Orleans, a intrat în istorie drept cel care a creat simbolul dolarului american ($), un semn devenit astăzi unul dintre cele mai recunoscute din lume. Pollock, născut în 1737 în comitatul Tyrone, Irlanda, emigrase în America în 1760, stabilindu-se inițial în Pennsylvania, înainte de a se muta în New Orleans, pe atunci sub control spaniol. Aici, el a prosperat ca negustor, acumulând o avere considerabilă prin comerțul cu Spania, în special prin relațiile sale din Havana, Cuba. În timpul Războiului de Independență al Statelor Unite, Pollock a devenit un fervent susținător al cauzei americane, contribuind cu sume uriașe – echivalentul a aproximativ un miliard de dolari actuali – din averea sa personală pentru a finanța trupele revoluționare, în special campania lui George Rogers Clark din Illinois.
Simbolul dolarului ar fi apărut accidental, ca o consecință a stilului său de scriere neglijent. În registrele sale contabile din 1778, Pollock nota frecvent „ps” pentru „pesos”, moneda spaniolă dominantă în America acelor vremuri. Se spune că, în grabă, el a suprapus literele „p” și „s”, eliminând curba lui „p” și creând astfel un simbol asemănător cu „$”. Această inovație neintenționată a fost observată de Robert Morris, un finanțist al revoluției și prieten al lui Pollock, care a popularizat simbolul. Până în 1797, „$” a fost adoptat oficial ca reprezentare a monedei americane, odată cu turnarea sa în tiparnițele din Philadelphia.
Contextul istoric este esențial: America revoluționară renunțase la lira britanică, iar pesos-ul spaniol devenise moneda preferată. Pollock, prin poziția sa strategică în New Orleans și legăturile cu autoritățile spaniole, a facilitat nu doar comerțul, ci și sprijinul logistic pentru revoluție. Totuși, generozitatea sa a avut un preț. După război, el a intrat în faliment, nereușind să-și recupereze investițiile de la Congresul Continental. A fost închis pentru datorii în Havana, eliberat ulterior, dar a murit în sărăcie în 1823, în Mississippi.
1824: Domnitorul Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită. Pavarea străzilor Bucureștiului va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).
1891: William Wrigley înființează compania producătoare de gumă de mestecat care-i poartă numele (Wm. Wrigley Jr. Company).
Născut în 1861 în Philadelphia, Wrigley a început ca vânzător de săpun pentru afacerea tatălui său, dar la 29 de ani s-a mutat la Chicago cu doar 32 de dolari în buzunar și o idee: să vândă produse accesibile. Inițial, compania sa nu s-a concentrat pe gumă, ci pe săpun și praf de copt, oferind guma de mestecat ca un bonus pentru clienți.
Ideea genială a lui Wrigley a venit din observarea cererii: bonusul – guma – era mai popular decât produsele principale. În 1892, a lansat primele sale mărci de gumă, „Lotta Gum” și „Vassar”, iar în 1893 a introdus „Juicy Fruit” și „Wrigley’s Spearmint”, care au devenit rapid emblematice. Strategia sa a fost inovatoare: a investit masiv în publicitate, folosind afișe, reclame în ziare și chiar mostre gratuite trimise prin poștă. Până în 1910, Wrigley’s Spearmint era cea mai vândută gumă din SUA, propulsând compania spre statutul de lider mondial.
Contextul economic al epocii a ajutat: sfârșitul secolului al XIX-lea a adus urbanizarea și o clasă de mijloc dornică de produse ieftine și distractive. Guma de mestecat, inițial un lux, a devenit accesibilă tuturor sub viziunea lui Wrigley. El a insistat pe calitate, folosind ingrediente superioare și ambalaje atractive, dar și pe omniprezență – guma sa era vândută în magazine, la chioșcuri și chiar în trenuri. În 1911, a construit Wrigley Building, un zgârie-nori iconic din Chicago, simbol al succesului său.
1918: Înființarea Royal Air Force în Marea Britanie.
Acest eveniment a avut loc în plin Prim Război Mondial, reflectând necesitatea strategică a unei autorități unificate pentru războiul aerian, pe fondul amenințării tot mai mari a raidurilor germane cu zeppeline și avioane Gotha asupra Londrei.
Decizia a fost impulsionată de raportul din 1917 al generalului sud-african Jan Smuts, care a subliniat vulnerabilitatea britanică la atacurile aeriene și a pledat pentru o forță aeriană autonomă, separată de armată și marină. RFC, înființat în 1912, și RNAS, creat în 1914, operaseră până atunci sub comenzi distincte, ducând la ineficiențe și rivalități. La momentul unirii, RAF a pornit cu peste 20.000 de aeronave și 300.000 de oameni, devenind instantaneu una dintre cele mai mari forțe aeriene din lume.
Primul comandant al RAF a fost Hugh Trenchard, considerat „părintele” aviației militare britanice. Sub conducerea sa, RAF a jucat un rol crucial în ultimele luni ale războiului, bombardând ținte germane și sprijinind ofensivele terestre ale Aliaților. Înființarea sa a marcat o schimbare de paradigmă: aviația nu mai era doar un auxiliar al armatei sau marinei, ci o armă strategică de sine stătătoare. Uniformele albastru-gri și deviza „Per Ardua ad Astra” („Prin greutăți spre stele”) au consolidat identitatea noii forțe.
Contextul era unul de urgență: războiul demonstrase potențialul aviației, iar britanicii doreau să fie pionieri. După 1918, RAF a supraviețuit reducerilor bugetare postbelice, iar Trenchard a insistat pe dezvoltarea bombardamentelor strategice, o doctrină care s-a dovedit decisivă în Al Doilea Război Mondial. În 1940, în Bătălia Angliei, RAF a apărat cerul britanic împotriva Luftwaffe, cimentându-și statutul legendar.
1919: România: Trecerea la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).
1941: Are loc masacrul de la Fântâna Albă, unde trupele sovietice ucid între 2000 și 4000 de români care au încercat să treacă granița din URSS în România.
Masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941 este un episod tragic și dureros din istoria românilor, care a avut loc în contextul anexării Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în urma ultimatumului din iunie 1940. Adevărul, fie el și incomod sau „incorect politic” din perspectiva unora, se bazează pe mărturiile supraviețuitorilor, relatările istorice și contextul politic al vremii, deși documentele oficiale sovietice au fost fie ascunse, fie minimalizate.
Pe 1 aprilie 1941, aproximativ 2.000–3.000 de români (estimările variază între surse) din satele de pe valea Siretului, din Bucovina de Nord (astăzi parte a Ucrainei), au încercat să treacă granița în România, fugind de represiunea sovietică ce urmase ocupării regiunii. Acești oameni – femei, bărbați, copii și bătrâni – au format o coloană pașnică, purtând steaguri albe, cruci, icoane și alte simboluri religioase, semn al intențiilor lor non-violente. Mulți fuseseră încurajați de zvonuri, răspândite intenționat de agenți ai NKVD (poliția secretă sovietică), că li se va permite trecerea frontierei.
Însă, la circa 3 kilometri de graniță, în poiana Varnița, lângă Fântâna Albă, grănicerii sovietici i-au așteptat pregătiți. După o somație ignorată de coloană – probabil din convingerea că nu vor fi atacați, dat fiind caracterul lor pașnic – sovieticii au deschis focul cu mitralierele, masacrând fără milă sute sau chiar mii de oameni. Supraviețuitorii au povestit scene de groază: răniții au fost urmăriți de cavaleriști și tăiați cu sabia, iar mulți au fost legați de cozile cailor și târâți până la gropi comune săpate în prealabil, unde au fost aruncați, unii încă vii. Peste trupuri s-a turnat var, iar ulterior locul a fost ascuns prin plantarea unei păduri de molizi.
Numărul exact al victimelor rămâne disputat. Rapoartele oficiale sovietice au susținut că au murit doar 44 de persoane, dar mărturiile locale și estimările istoricilor indică un bilanț mult mai mare, între 200 și peste 3.000 de morți. Diferența uriașă reflectă tentativa autorităților sovietice de a mușamaliza amploarea masacrului. După eveniment, represiunile au continuat: rudele victimelor au fost arestate, torturate sau deportate în Siberia și Kazahstan, ca parte a unei operațiuni mai ample de „curățare” a regiunii de elementele considerate ostile regimului.
Adevărul este că acest masacru a fost o crimă premeditată, orchestrată de NKVD pentru a descuraja orice tentativă de rezistență sau fugă din teritoriile ocupate. Coloana pașnică a fost atrasă într-o capcană, iar zvonurile despre deschiderea graniței au fost o stratagemă cinică. Responsabilitatea cade direct pe regimul stalinist, care a aplicat o politică de teroare și exterminare împotriva populației românești din Bucovina de Nord, văzută ca un obstacol în calea sovietizării. Unii istorici au numit evenimentul „Katyn-ul românesc”, făcând o paralelă cu masacrul polonezilor de către sovietici, subliniind brutalitatea similară.
Un aspect controversat este lipsa asumării responsabilității. Uniunea Sovietică nu și-a recunoscut niciodată oficial culpa, iar Rusia modernă a evitat să deschidă arhivele relevante sau să ofere scuze. Mai mult, în 2021, autoritățile regionale din Cernăuți (Ucraina) au lansat o narațiune care atribuie masacrul serviciilor secrete românești, nu NKVD-ului, o afirmație respinsă vehement de istorici și de comunitatea românească drept o încercare de distorsionare a adevărului.
Pe scurt, masacrul de la Fântâna Albă a fost un act de genocid deliberat, comis de sovietici împotriva românilor care își doreau libertatea. Adevărul, oricât de dur, este că mii de nevinovați au fost uciși cu sânge rece, iar memoria lor a fost suprimată timp de decenii, atât de regimul comunist, cât și de indiferența ulterioară a autorităților. Evenimentul rămâne o rană deschisă în istoria românilor, insuficient recunoscută pe plan internațional.
1960: Satelitul TIROS-1 transmite prima imagine de televiziune din spațiu.
TIROS-1 a fost un proiect al NASA, dezvoltat în colaborare cu RCA și Armata SUA, având scopul de a revoluționa prognoza meteo prin observații directe ale Pământului din orbită.
Satelitul, cu o greutate de 122 kg, era echipat cu două camere de televiziune – una cu unghi larg și alta cu unghi îngust – și orbita la o altitudine de aproximativ 700 km. La câteva ore după lansare, TIROS-1 a transmis prima sa imagine: o fotografie alb-negru, granulată, dar clară a norilor deasupra coastei de est a SUA și a Canadei. Această imagine, primitivă după standardele actuale, a demonstrat potențialul observației spațiale, oferind meteorologilor o perspectivă fără precedent asupra sistemelor atmosferice.
TIROS-1 a fost lansat într-un context tensionat al Războiului Rece, la trei ani după Sputnik-ul sovietic, reflectând cursa tehnologică dintre SUA și URSS. Deși scopul său declarat era civil – îmbunătățirea predicțiilor meteo pentru agricultură, aviație și siguranță publică –, tehnologia sa avea aplicații militare implicite, precum monitorizarea mișcărilor de trupe sau a testelor nucleare. Proiectul, inițiat sub administrația Eisenhower, a costat circa 15 milioane de dolari, o investiție modestă pentru impactul său uriaș.
În cele 78 de zile de funcționare (până la epuizarea bateriilor), TIROS-1 a transmis peste 22.000 de imagini, dezvăluind structuri de nori, furtuni și fronturi atmosferice invizibile de la sol. Aceste date au ajutat la identificarea timpurie a uraganelor, precum Uraganul Anna din iulie 1960, salvând vieți și proprietăți.
1977: Steve Jobs și Steve Wozniak au fondat Apple Computer, Inc.
Povestea Apple a debutat cu Apple I, un computer rudimentar proiectat de Wozniak în 1976, vândut ca o placă de circuite pentru entuziaști. Succesul modest al acestuia (circa 200 de unități vândute) i-a convins să treacă la nivelul următor. În 1977, au lansat Apple II, primul computer personal accesibil publicului larg, cu carcasă, tastatură și afișaj color – o premieră la acea vreme. Spre deosebire de mașinăriile greoaie ale epocii, Apple II era intuitiv, atractiv și comercializabil, vânzând peste 6 milioane de unități până în 1993.
Fondarea oficială pe 1 aprilie a fost mai mult decât o formalitate: a atras investiții, inclusiv 250.000 de dolari de la Mike Markkula, un fost executiv Intel, care a văzut potențialul viziunii lor. Jobs, la 22 de ani, a adus flerul de marketing, insistând pe design și experiența utilizatorului, în timp ce Wozniak, la 26 de ani, a furnizat inovația tehnică. Contextul era perfect: anii ’70 marcau zorii erei calculatoarelor personale, iar IBM sau Xerox încă nu dominaseră piața accesibilă.
Apple II a propulsat compania, generând venituri de milioane de dolari până în 1980, când Apple a devenit publică, transformându-i pe Jobs și Wozniak în milionari peste noapte. Totuși, drumul nu a fost lin: rivalitatea cu Microsoft, plecarea lui Jobs în 1985 și crizele interne au testat reziliența firmei. Revenirea lui Jobs în 1997, urmată de lansări ca iMac, iPod, iPhone și iPad, a consolidat Apple ca lider în inovație și design.
1998: Austria, Germania și Italia au decis ridicarea controalelor de frontieră pentru comunicațiile terestre dintre cele trei țări
În 1998, Austria, Germania și Italia au marcat un pas semnificativ în integrarea europeană prin ridicarea controalelor de frontieră pentru comunicațiile terestre între cele trei țări, ca parte a implementării depline a Acordului Schengen. Acest acord, semnat inițial în 1985 și extins prin Convenția Schengen din 1990, viza eliminarea treptată a frontierelor interne dintre statele membre, permițând libera circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor. Decizia din 1998 a reflectat angajamentul acestor națiuni de a consolida spațiul Schengen, un proiect emblematic al Uniunii Europene.
Germania, membră fondatoare Schengen, eliminase deja controalele cu alte state semnatare, precum Franța și Benelux, încă din 1995. Austria a aderat la acord în 1995, dar integrarea sa completă, inclusiv ridicarea controalelor la frontierele terestre, a fost finalizată treptat. Până în 1998, controalele cu Germania au fost eliminate, marcând un moment cheie pentru conectivitatea alpina. Italia, care se alăturase Schengen în 1990, a ridicat și ea controalele cu Austria în același an, facilitând accesul între Tirolul de Sud (Italia) și regiunile austriece învecinate, o zonă cu legături istorice și economice strânse.
Procesul a fost finalizat oficial la 1 aprilie 1998 pentru Austria și Italia, după ce toate cerințele tehnice – precum armonizarea politicilor de vize și cooperarea polițienească – fuseseră îndeplinite. Frontiera germano-austriacă, deja fără controale sistematice, a devenit un simbol al unității europene, la fel ca trecerea Brenner dintre Austria și Italia, una dintre cele mai circulate rute alpine.
2002: Scriitorul american, Ray Bradbury, a primit cea de-a 2.193-a stea pe Walk of Fame din Hollywood.
