O vreme te gândești la toate lucrurile rele ce se pot întâmpla, după ce ieși de la un congres de ghiduri și protocoale în urgențe și ATI, așa cum a fost cel de la sfârșitul verii, de la Timișoara. Care congres a avut și secțiune de urgențe, unde au fost prezentate și lucrări despre intervenția după dezastre, despre care am vorbit deja puțin cu șefa de lucrări dr. Alina Petrică. Dar vreau ceva mai mult, cum subiectul, clar, nu e epuizat. Așa că vin pe partea cealaltă de apă (secțiile de urgențe ale orașului iau ca foarte importantă repartizarea în funcție de malul Begăi pe care se află) pentru a întreba cum s-ar gestiona o eventuală catastrofă soldată cu mulți răniți și dinspre Spitalul Municipal.
Și aici întâlnesc un cadru didactic de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Vicror Babeș” din Timișoara, pe prof. univ. dr. Ovidiu Mederle, care și conduce Unitatea de Primire Urgențe a Municipalului. Ne-am intersectat și în timpul congresului pomenit, am asistat, ambii, la câteva dintre lucrările prezentate și am fost impresionați, spre exemplu, de felul în care urgentiștii au gestionat ultimul mare cutremur din Turcia.
S-a vorbit atunci și despre comunicare, în cazul dezastrelor, și despre factorii cheie ca ajutorul să poată să fie oferit coerent și eficient. De aici și dorința de a vedea „și pe partea asta de apă”, cum spuneam, ce părere are unul dintre oamenii cheie, pentru cazul că vom trece printr-un dezastru, despre cât de bine putem să-i facem față, ca spitale ale orașului (aici intrând și personal medical, și dotări dar și strategie), dar și ca populație.
Este nu de foarte multă vreme noapte, când ne întâlnim la Urgențe, am întrebat de ne putem vedea la o oră de seară târzie pentru că este ceva aici, la Urgențe, când ziua s-a sfârșit și noaptea încă nu și-a intrat în drepturi, care, pe lângă alte moduri de a se interpreta, este și propice dialogului, după mine.
La Urgențe, în general. În particular, îmi aduc aminte că ultima dată când am fost după crepuscul, aici, eram unul dintre cei care așteptau ca larii și penații să dea cu banul dacă mai rămânem pe-aici sau nu. Acum, miza asta se negociază pentru alți oameni, pe lângă care trebuie să trec, și ca să ajung la biroul doctorului Mederle, dar și mai târziu, după ce discuția noastră se va fi încheiat, și voi merge prin UPU și altfel decât ca pacient, ca să mi se explice felul în care e structurată secția, și să fac câteva poze pentru ilustrarea materialului.
Sigur, fără fețe de pacienți. Oricum, încerc deja acel sentiment de jenă al celui care nu e din lumea cadrelor medicale, dar care e sănătos (ok, în mare) și totuși deranjează pe aici. Pentru că treci, ca un hoț ce încearcă să se strecoare printre niște raze de laser, printre priviri de oameni speriați, sau care speră, sau pe care viața i-a silit să ajungă deja resemnați, orice-ar mai veni… Probabil e un sub-derivat din „sindromul supraviețuitorului”, am citit despre asta, și am simțit mereu și un dram de rușine combinat cu sfială atunci când umblu prin secții de UPU sau de ATI…
Dar să spunem că o facem cu un scop bun. Pentru că oamenii cu care îmi petrec seara știu ceva ce eu nu știu. Știu cum e, și mai apoi cum trebuie să fie cele care urmează atunci când cade un bloc, sau arde o fabrică, sau se răstoarnă un autobuz cu copii. ( Să nu uităm că ieri am avut explozia de la Rahova, la București, o nenorocire legată de rețeaua de gaze).
Nu, nu pentru că au lucrat la război sau au trăit într-o zonă cu mari calamități știu ei ce să facă, ci pentru că lucrurile acestea se exersează, se ajunge la situații simulate în care lucrurile vin puse în cadru ca la nenorocirile de mai sus, și atunci trebuie să știi ce să faci, de la cine să iei ordine, cum să te miști să-ți faci treaba ta și să nu o încurci pe a celui de lângă tine. Adică să fii parte dintr-o echipă. Iar la acest lucru ajungi exersând, încercându-te.
După spusele profesorului, echipă faină și bună, și care să știe ce să facă, este. Baiul e altundeva, de e. „Important e cum reacționează ceilalți, nu personalul medical” – îmi spune, și realizez că e ca treaba de care am auzit, cu omul care se îneacă – tu știi să-l salvezi, dar ar fi ideal ca respectivul să nu-ți dea cu mâinile peste ochi.
Vorbim despre multe, din cele care curg în astfel de situații, de dezastru. Ciudat, pomenind de cutremurul din 1977, constatăm că amândoi l-am trăit la Arad, el privind cum se mișcă un candelabru, eu văzând același lucru la grelele tablouri de pe pereți, de a bunici. Dar la Arad a ajuns abia o boare din ce a fost acel cutremur. L-am pomenit doar pentru că îmi spunea că, de bine de rău, măcar în zonă seismică nu suntem. Nici apă cu viitură prea mare nu ne-ar lovi. Rămân celelalte, accidentele, focul, prăbușirile de clădiri. Și adaugă: „În haos nu poți să rezolvi problemele. Cea mai importantă, la dezastre, e comunicarea, trebuie sa conștientizăm masele în legătură cu asta”.
Vorbim de o groază de lucruri care se pot face, de la planuri, la aparatură, la protocoale. Dar ajungem iar la „infernul din celălalt”, ca să-l parafrazez pe Sartre. Profesorul îmi spune iar despre populație, despre percepțiile ei, pe care e greu să le updatezi. Cât despre munca echipei lui, explicația cu ce e de făcut, și se și face, continuu, e simplă: „Dacă îmi povestești ceva, încerc să îmi închipui, de explici, e ok, dar, de particip la lucrul acela, e cel mai bine”.
Întreb de momentul cel mai greu prin care a trebuit să treacă, în ce privește gestionarea, ca medic urgentist. Îmi spune de un accident de microbuz de acum câțiva ani, în care au fost vreo 12 răniți – au fost împărțiți pe spitale și s-a ieșit la liman. Apoi a fost cazul acela cu substanțele toixice de la o deratizare – țin minte că au și murit oameni atunci. Dar unii au fost salvați, prin intervenția rapidă a medicilor.
Vorbim și despre acel lucru aparte, pe care-l întreb la unii medici. Dacă a văzut ceva ce să aducă a minune. A neobișnuit. A ilogic. Pentru că fiecare meserie aparte are doza ei din așa ceva. Îmi spune că da. Era o femeie mai în vârstă, cu un stop cardiac, fiul ei, care era cu ea, îi era coleg, o oră s-a încercat repornirea cordului (asta fiind bine peste protocol), chiar și fiul ei a ajuns să spună că asta e, e timpul să se renunțe, dar… ciudat, la un ultim efort, mult după ce deja era cazul să se declare decesul, cordul a repornit. Mai mult, pacienta ieșea peste trei zile din spital, pe picioarele ei. Aceasta este încă o parte din baletul acela subtil, în care medicul trebuie să decidă cât să încerce și când să renunțe, folosindu-și înțelept resursele…
Vorbim și de cei care vin ca rezidenți la UPU. Medicul spune că vin pentru salariu, apoi realizează că e greu. Nu renunță așa mulți cum credeam, înțeleg că e vorba doar de vreo 10 la sută, dar profesorul spune că trebuie să ai o anumită stofă pentru a ființa ca urgentist, lucrând cu adrenalină, cu stress, pe ture. Vorbim și de femeile ce lucrează la Urgențe, profesorul spune că i se pare firesc să fie multe femei, cum și în facultatea de medicină de regulă sunt mai multe decât băieții, fiind mai studioase.
Întreb, finalmente, despre ce nu e, de ar fi să trecem printr-un dezastru. Ce nu are Municipalul sau ce i-ar servi să aibă mai mult. Înțeleg că primul care nu e suficient este spațiul, iar profesorul amintește că asta s-a văzut și în timpul Covidului. Apoi i-ar servi încă vreo cinci ventilatoare. În rest, după planurile de intervenție deja existente, se știe clar cine și cum ar face trierea pacienților între Județean și Municipal, și în funcție de celelalte specialități ale acestor spitale, și cum ar curge tot, în cazul unui dezastru.
Așadar nu stăm rău, nici în ce privește Municipalul, iar personalul medical știe ce să facă. Și să nu aud treaba aia cu floricele roz, cum că „drobul de sare”. Lucruri rele se întâmplă. Și cu atâta mai mult pot spune asta azi, după ce, de câteva ore, ne dăm iar cu părerea despre cum fras e firesc să se joace un individ cu niște sigilii de la gaze și, mai târziu, să sară în aer un sfert de bloc… Așa că e firesc să fim pregătiți pentru așa ceva.
Și aici mai intervine ceva. Echilibrul între ce stochezi pentru dezastre și cum folosești spațiul și banii pentru problemele de zi cu zi. Și cum ajuți societatea să fie pregătită. Cum îți folosești oamenii să-și facă treaba de zi cu zi dar să se descurce și la probleme mai mari. Și, de se poate, să ai și un strop de ajutor de la populație.
Profesorul Mederle îmi dă ca exemplu Istambulul – la unul din spitalele de acolo, la Urgențe, au 200 de asistente angajate, deci 50 pe tură. O mică armată. N-o să ajungem acolo, mai ales cum Municipalul ține de o „stăpânire orășenească” ce băltește într-o autosuficientă incompetență, un sindrom (dacă tot le folosim ca sisteme de referință) Dunning-Kruger de dicționar. Însă ce nu se rezolvă pe linia asta, e compensat puțin de măsurile UMF-ului – de la următorul an universitar vom avea în Timișoara un masterat în „Managementul medical al dezastrelor și al situațiilor de urgență”, cu 16 locuri, ce îmi place cum este gândit, cum mi se spune că vor fi așteptați în principal cei care nu sunt medici – pompieri, polițiști, poate, oameni ce e de așteptat să intervină în astfel de situații.
Și, dincolo de asta, și asociația urgentiștilor de la Spitalul Municipal organizează cursuri de prim ajutor (la care strâmb din nas când aud denumirea oficială, adică „suport vital de bază” – de ce ne-om complica în cuvinte… nu știu) și se merge în licee, școli, au fost învățați și cei de la STPT, s-a ținut un curs și în Lugoj.
Dăm un tur prin Urgențe, se apropie miezul nopții, nu e plin dar nici nu se șomează, văd și lucruri pe care nu le știam până acum pe aici, de exemplu micul laborator portabil – e fain să ai lucrul tău, pentru cazul că pușcă ceva prin spital. Nu e spațiu mult, așa e, aud iar povestea cu supraetajarea, de data asta, însă, mi se spune că există și ceva avize, nu de altceva dar e destul de greu să faci din rahat bici și să și sune, și, dacă e să cadă, din diverse motive Universitatea (după cum avansasem, ca scenariu, când am discutat cu reprezentanta Județeanului – și să nu uităm că se poartă ediția de iarnă-primăvară a atacurilor teroriste), care e cam între Județean și Municipal, parcă nu mi-ar plăcea să fiu urgentist și să trebuiască să mă mișc în spațiul de aici…
Dar, până una-alta, ambele cadre didactice de la UMF care lucrează pe urgențe m-au asigurat că au colegi care știu ce să facă. E bine. Dar atunci să vedem ce facem cu spațiile, cu dotările, și nu în ultimul rând cu bizonul român ce încă-și bagă aspirina-n fund și supozitorul îl ia cu apă, de deștept ce e, pe lângă, desigur, pătrunjelul pentru cancer, și apoi, când, finalmente, ceva nu merge (prietenii știu de ce), face stagii pe scaunele de la Urgențe…
Ramona Băluțescu
Foto: RB & colecția prof. Mederle
