Pe măsură ce campania electorală se apropie de final, se simte în aer acel amestec de promisiuni prăfuite și entuziasm de carton, ambalate frumos pentru votul de duminică.
Așa că am decis să vă spun astăzi ce am de spus, fără menajamente.
Mâine vom vorbi despre altele, iar de luni, într-un reflex bine exersat al democrației sănătoase, ne vom concentra toți, cu mic, cu mare, pe înjuratul învingătorului.
Duminică, unii dintre voi veți merge la vot.
Veți intra în cabină cu ștampila pregătită, poate chiar cu o doză de speranță.
Unii veți vota cu aceia care își sorb cafeaua ieftină, aburindă, de la automatul din colțul străzii.
Alții, cu cei ce-și plimbă paharele de carton inscripționate cu sigla Starbucks, în timp ce filozofează despre viitorul luminos al nației.
Indiferent de unde vă beți cafeaua, fie că e ieftină sau scumpă, trebuie să știți un lucru: toate sunt făcute din aceeași oală.
Și nu vorbesc metaforic.
Cafeaua democrației românești se toarnă din același ibric ruginit, de zeci de ani.
E acea Viener Caffe ceaușistă, cu pachetul ei auriu și sclipitor, care promite rafinament, dar oferă doar gustul amar al compromisului.
Dacă ați citit cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, știți deja povestea: cafeaua aceasta era adusă din fundul calei vapoarelor, scursura din sacii mucegăiți și parțial putreziți, un amestec ordinar pe care doar ambalajul strălucitor îl mai salva de la rușine.
Producătorul era o firmă austriacă, cu legături strânse și bine cimentate în securitatea română.
Cu alte cuvinte, aroma falsă a democrației noastre e o moștenire bine întreținută de cei care au învățat să toarne apă peste zaț și să-l vândă drept espresso proaspăt.
