Dacă despre cei rămași aici avem o mulțime de informații, despre eroul principal al povestirii, cel care urmează să vină în vizită din Germania, nu prea știm multe lucruri.
La sfârșitul războiului era foarte tânăr, avea vreo 15 ani. S-a calificat în meseria de lăcătuș și după ce a terminat școala de ucenici a fugit “dincolo”.
A făcut-o pentru că îi era frică de armată, sau poate îi era frică de ruși, sau pur și simplu din spirit de aventură.
Nu știm pe unde a trecut frontiera, nu știm exact prin ce lagăre a trecut, dacă a trecut prin vreun din lagăr de refugiați, nu știm nimic despre el până ce a ajuns la destinația finală.
Ceea ce știm este că în 1950 era în Stuttgart.
În anii ’50, Stuttgart, patria Mercedes-Benz, Porsche și Bosch, cel mai mare oraș din landul Baden-Württemberg, a fost, și este și acum, unul dintre cele mai importante centre industriale din Europa.
În ciuda distrugerilor provocate de cel de-al Doilea Război Mondial, Stuttgart s-a refăcut, și-a reconstruit infrastructura, orașul a prosperat și s-a dezvoltat rapid în deceniul următor.
Această dezvoltare a atras mulți locuitori din alte părți ale Germaniei datorită oportunităților de muncă înfloritoare din industria auto și a construcțiilor, precum și din sectorul de servicii. Companiile din industria auto au fost unele dintre cele mai mari angajatoare din oraș oferind locuri de muncă sigure și bine plătite.
Pe lângă locuri de muncă bine plătite în Stuttgart mai exista și o bogată viață culturală, iar la sfârșitul anilor ‘60 – începutul anilor ‘70, în contextul creșterii prosperității și al nivelului de trai, tinerii au devenit din ce în ce mai interesați de aspectele culturale și politice ale vieții, și au început să se implice în diferite mișcări și organizații.
Astfel că pe lângă evoluția tehnologică și cea culturală a existat și o evoluție a conștiinței sociale.
Tinerii germani, mai ales studenții, dar și cadrele universitare, s-au implicat activ în acțiunile de stradă, organizarea de mitinguri, debvateri publice, participând, alături de tinerii din întreaga lume, la mișcarea internațională de contestare a războiului și a militarismului.
O altă mișcare importantă care a avut un impact major asupra tinerilor din vestul Germaniei a fost mișcarea ecologistă. Dar aceasta a început să ia amploare în Germania ceva mai târziu, în anii ’70.
Din păcate, dacă facem un salt peste timp până în prezent, vom constata că fiii și nepoții celor despre care vorbim aici, odată ajunși la împărțirea bucatelor, au uitat care erau valorile pentru care au militat și au muncit părinții și bunicii lor și dovedesc acum că sunt niște idioți care caută cu înverșunare să distrugă tot ce au făcut înaintașii lor.
După 1960 fenomenul migraționist către Stuttgart s-a intensificat datorită programului “Gastarbeiter”, la cetățenii de origine germană care au venit aici din alte părți ale țării adăugându-se turci, italieni, greci, chiar și români, locuitori din spațiul ex-iugoslav, polonezi, portughezi, maghiari dar și indieni, sirieni, afgani și mulți alții, ajungându-se ca mai mult de jumătate din populația de astăzi să nu mai fie de origine șvabă.
Noi timișorenii putem înțelege destul de ușor ce s-a întâmplat acolo deoarece ceea ce s-a întâmplat în Stuttgart s-a întâmplat și în Timișoara, bineînțeles păstrându-se proporțiile. Și aici, ca și acolo, atrași de traiul mai bun, după război au venit o mulțime de oameni din alte părți mai sărace ale țării, ardeleni, olteni, moloveni, ajungându-se ca în prezent timișorenii de a treia generație, cei care au bunicii înmormântați în cimitirele orașului, să reprezinte probabil mai puțin de 10% din totalul locuitorilor.
Iar în ultimiii ani, și aici, ca și acolo, la cei veniți din alte părți ale României se adaugă în permanență noi musafiri veniți din țări arabe, Italia, China sau din alte părți ale lumii.
Probabil oportunitățile oferite de marele oraș, descrise mai sus, l-au atras și pe eroul nostru să se stabilească în Stuttgart la scurt timp după sosirea sa în Germania. Poate un alt motiv a fost că acel oraș nu este foarte departe de locul din care porniseră spre est strămoșii săi, în urmă cu câteva sute de ani.
Cum era și normal să se întâmple în patria automobilelor, s-a recalificat în meseria de mecanic auto, lucru care nu a fost foarte dificil ținând seama că era deja calificat într-o profesie foarte asemănătoare, în fond un mecanic auto este tot un fel de lăcătuș, foarte specializat într-un anumit domeniu.
După scurt timp a cunoscut-o pe soția sa, doamna cu poșetă din poză. Aceasta lucra ca dactilografă la un birou al căilor ferate. S-au plăcut și după un timp s-au căsătorit.
După câțiva ani s-au mutat în Ettlingen, în casa părinților ei, undeva în sudul orașului.
Ea și-a găsit de lucru, tot ca dactilografă, la biroul unui avocat din localitate, el s-a angajat la un mic atelier de reparații auto din Karlsruhe, localitate aflată la doi pași și unde se ajungea foarte ușor cu noua mașină a familiei. După câțiva ani au mărit casa adăugându-i un etaj, iar peste alți câțiva ani au avut și un copil.
Încet, încet, cel puțin până la momentul în care se desfășoară acțiunea acestei povestiri, nivelul de prosperitate al familiei a crescut constant, fără însă să se ajungă la ceea ce în Germania este considerată adevărata bogăție.
Aveau un trai onest, care le asigura suficiență și confort, dar fără excese.
Erau o familie ca milioane de alte familii germane care respectau contractul cu societatea, ei respectau regulile și făceau cât puteau de bine ceea ce știau să facă, iar societatea își plătea partea ei din contract oferindu-le posibilitatea de a avea o locuință decentă, o mașină care era înlocuită cu un nou model la fiecare 10-15 ani, asistență medicală de calitate și tot ce mai aveau nevoie.
Mergeau poate o dată pe lună la un restaurant, din când în când mergeau la teatru sau, mai des, la cinematograf. Mergeau destul de des în vizită la rudele ei sau la prieteni.
El făcea colecție de timbre și de monede, ea mai se juca în grădina din spatele casei, făcea tot felul de experimente culinare cu ingrediente exotice sau duminica mergea cu prietenele la o cafea.
Seara se uitau la televizor, aveau și pe atunci tot felul de seriale, majoritatea acestora importate din America și sincronizate în limba germană, iar înainte de culcare, până adormeau, citeau câte o carte.
Toată lumea din casa aceea citea mult, și bătrânii, mama și tatăl ei, și ei. Prin clasa a II-a a început să citească și copilul.
Din când în când făceau câte o mică expediție cu bicicletele în pădurile din sudul orașului, pe cursul lui Moosalb, un râuleț din zonă care trecea chiar prin apropierea casei lor.
Porneau dimineața devreme, mergeau până ajungeau într-un sat apropiat, la prânz mâncau într-un “gasthaus” de acolo, beau o halbă de bere și până spre seară erau înapoi acasă.
Odată pe an mergeau în concediu, au fost de mai multe ori în Franța, lucru de înțeles ținând cont că Franța este la doi pași, uneori la Marea Nordului unde căutau chihlimbar pe plajă, într-o vară au fost într-un scurt concediu în Elveția iar odată au ajuns chiar și la Londra, unde au putut să vadă care este gustul “fish and chips” la ele acasă.
Viața lor decurgea lin, fiecare zi semăna cu cele precedente, fără nici un fel de surprize.
Nu era puțin, de fapt era aproape tot ce aveau nevoie pentru a fi fericiți.
– va urma –
