Eram cu fundul pe o treaptă de butic, în cartier, deschisesem laptopul pentru că era deja 10 fix dimineața și știam că nu am cum să mai ajung acasă, aveam ore de filosofia sportului cu cei de la U, și nu voiam să-i pierd cum și așa sportivii sunt păsări rare în ceea ce privește orele. Puțin ciudată treaba asta cu filosofia sportului, dar după ce ai deja studiile corespunzătoare pe o linie, poți să rezolvi și variantele. Pe ideea că trebuie să faci să fie fain studentului, indiferent ce predai, am încercat asta, chiar dacă era foarte nou pentru mine, strângând lucruri cât mai interesante legate de sportivitate, de ce e drept și ce nu în sport, și tot felul de chestii care ne fac să gândim de ce avem nevoie de sport și de ce nu, așa cum e normat el.
Pentru ziua respectivă, una din ideile pe care am mers era despre cei care își întrerup cursa, într-o competiție, pentru a-l ajuta pe cel de lângă, aflat în nevoie. La care unul dintre studenți, care îmi spusese anterior că „doamnă, eu fac fotbal pentru bani”, vine cu o idee. Spune că, după el, cei care au făcut așa ceva crede că au căutat atenție, că poate că au știut că vor primi simpatia lumii pentru asta și că, de fapt, asta și-au dorit.
De regulă, eu sunt cea care gândește prăpăstios într-o conversație, dar aici trebuie să recunosc că am rămas puțin interzisă. Nu aveam cum să-l contrazic pe respectivul student pentru că statistic se poate ca, undeva, cineva să fi avut și adierea asta de gând. Dar m-am scos cu altceva. Cu exemplul lui Horia Colibășanu, timișoreanul care urcă optmiarii fără oxigen și fără șerpași. Atunci când ești sus pe munte, și îți pui viața în pericol, și nu e doar un titlu sau niște bani care pot veni cu treaba asta, cu punctul acela final de bifat, și însăși viața ta e în joc, dar e într-un joc mai mare viața celui de lângă tine, să renunți ca să îi dai o mână de ajutor nu cred că ține de lumina reflectoarelor. Ține de umanitate.
Poate orgoliile și calculele meschine au locul lor, aici, jos. Dar muntele este ceva mai mult decât lupta cu tine, cu autodepășirea – ai și lupta cu natura, e nevoie de înțelepciune ca să cumpănești când și cum e de făcut un pas și când nu, pentru că te poate costa viața. Iar cel de lângă tine cred că devine mai abitir camarad de arme decât într-o echipă de fotbal – pe munte, fiecare felie de măr împărțită cu cel de lângă tine, fiecare gură de apă, fiecare mână întinsă, fiecare capăt de coardă înseamnă mult mai mult. Și, atunci când pot să înțelegi să fii parte din acest mult mai mult, cred că rămâne prea puțin loc pentru meschinărie.
Am spus studenților despre cazul în care Horia a ales să se grijească (Horia fiind medic – stomatolog) de un coleg care până la urmă a plătit cu viața. A primit premiul „Spirit of Mountaineering”legat de asta. Am scris atunci despre premiu, acum 16 ani – atunci ne-am cunoscut. A-ți folosit timpul tău de ascensiune pentru cel de lângă tine, care are nevoie să fie vegheat, spune ceva despre un om.
Până în momentul în care am fost aruncată în apă, să țin seminarul acela de filosofie a sportului, nu am stat mult să mă gândesc asupra faptului că și sportul are o filosofie, deși teoretic orice are o filosofie a sa. Pe mine nu mă interesează prea mult sportul, pentru că sunt sedentară, și cu mult prea multe kilograme în plus, acum, și pentru că am ajuns să mă atragă lucrurile care țin mai degrabă de calea dintre mintea mea și computerul cu care lucrez. Dar cândva am „făcut” munți. Am „făcut” peșteri. Am făcut urcare și coborâre în coardă. Am prins frig, și teamă, și foame, și sete legat de munți. Am coborât iarna un munte necunoscut, fără potecă, noaptea, sub o ploaie de obuze, în război, și îmi aduc aminte cât a contat să nu fiu singură. Poate de aceea, dar și pentru faptul că am mai făcut materiale cu Horia Colibășanu, îi urmăresc ascensiunile cu interes, nostalgie, teamă și dorința nemărturisită ca timișoreanul nostru să aibă mereu aparatul critic ascuțit și să știe când e depășit și când e de rămas. De ce s-o pun pe paginile lui? Deja e plin de sfaturi.
Mărturisesc că, din tot noianul de nume cu care se bat românii în piept atunci când vine vorba să ne lăudăm ca fiind bravi la competiții sportive, aveam un singur nume care mă făcea să tresar: Ladislau Bölöni. Am mai vorbit cu Horia de asta. Acum am două.
Așa că Horia e din rândul „oamenilor cu cărți”, dar care au treabă și cu sportul. Și cu sportivitatea. Și cu alesul în mod conștient legat de cum e de atacat un lucru sau altul. (Acum, zilele trecute, spre Nanga Parbat, avea o carte de criminalistică, groasă, sus cu el). Nu știu cum e Horia Colibășanu ca dentist – poate e și asta o idee, să facem cândva un reportaj despre cum lucrează la dinții cu bai cineva obișnuit cu greutățile optmiarilor. Pentru că trebuie să fie ceva învățat acolo sus, ceva care să rezoneze cu lucrurile de aici – poate răbdarea, poate tenacitatea, poate căutatul soluții.
Scriu toată lucrurile astea ca un fel de beție de vorbe a bucuriei că Horia a ajuns bine pe Nanga Parbat și a și plecat bine, și a ajuns acasă. A fost extraordinar să-l urmărim prin pozele și textele pe care ni le-a dat din timpul ascensiunii sale – e ca și cum ai lua, din confortul casei tale, o gură din supa făcută rapid și din dormitul pe izolir, la niște mii de metri înălțime, cu cortul scuturat de vânt.
E un greu care te ține într-o anume încordare, ca atunci când urmărești un film, și muzica se strecoară să-ți bată în tâmple, iar acțiunea te poartă ca și cum ai fi tu cel care urmează să sară, sau mai e doar o secundă și tu vei fi cel împușcat.
Mă uit la poze, mă bucur că Horia are sponsori pentru ascensiuni, scriu asta fără să-l fi întrebat cât de mult și-a acoperit prin sponsorizări și cât trebuie să dea de la sine, dar cum a anunțat câțiva dintre sponsori, mă bucur că există oameni care apreciază ceea ce face el. E un sport curat. Doar că muntele nu este un lux care să-ți crească în bătătură și munții înalți și aparte sunt departe – este nevoie de o logistică impresionantă pentru a ajunge acolo în vârf și a-ți adăuga steagul sau pioletul. Nu uitați asta.
Mă bucur că Horia este cetățean de onoare al orașului meu. Au și orașele și universitățile un talent de a face și cetățeni de onoare și doctori honoris cauza pentru motive care nu țin întotdeauna de merite certe ci, uneori, de o învârteală care poate crea un avantaj, o legătură, o cârdășie. Ori alpinistul stomatolog este dintre cei care merită treaba asta. Și mă bucur că e de aici, de lângă noi, acum, și că într-o zi, când o să ne intersectăm pe stradă, în Timișoara, o să pot să-i spun iar bravo, felicitări, ne-a ținut iar cu sufletul la gură, dar a meritat.
Uneori, exemplele didactice pentru studenți sunt printre noi.
Ramona Băluțescu
