Anton Kovacs June 28, 2019

 

Anii ‘20.

Țara trecea prin momente grele.
O mare parte a populației se zbătea într-o sărăcie cruntă. Guvernul, politicienii, la fel ca și acum, în loc să rezolve problemele țării căutau să găsească vinovați.
Iar vinovații, ca întotdeauna, erau alții, cei care nu aveau sânge pur românesc.

În Italia și Germania apar tot felul de idei pe care le importăm și noi. La acestea se adaugă redescoperirea curentului latinist conform căruia istoria românilor este o continuare a istoriei romane, este vorba despre același popor cu o unică istorie, singura problemă neelucidată fiind cine pe cine a învățat latina.

Ceea ce se întâmpla în țară se reflecta și asupra orașului. Nu trecuseră încă zece ani de când acestuia i se schimbaseră stăpânii.
Iar noii stăpâni doreau să schimbe spiritul orașului astfel încât acesta să semene cu ei.

Așa cum Marcelo Piacentini, arhitectul preferat al lui Benito Mussolini, încerca să schimbe fața Italiei, olteanul Duiliu Marcu, un admirator al acestuia, se apucase să schimbe fațada Teatrului din Timișoara.

 

Marcello Piacentini, Palazzo Giustizia, Milano

 

La 23 aprilie 1926 a avut loc, în prezența a 10.000 de oameni, inaugurarea unei copii din bronz a Lupei Capitolina, simbol al latinității care unește popoarele român și italian.

Monumentul, alături de noua fațadă a teatrului reprezenta încă un element al noii înfățișări a orașului, înfățișare care reflecta ideologia acelor vremuri, dar arăta și cine este stăpânul.

Cel de-al treilea pilon va fi reprezentat mai târziu de Catedrala Ortodoxă, construită după modelul unei biserici din Moldova.

 

 

***

 

A urmat o nouă schimbare a lumii.

După război situația în țară era destul de proastă, în 1946 a fost foamete, nimeni nu mai producea nimic, nu prea se știa cine conduce țara, patronii fabricilor începeau să nu mai fie patroni, stăpânii mijloacelor de producție ajunseseră muncitorii, dar aceștia nu prea știau ce au de făcut.

Citește și:  ADEVĂRUL PE CARE NU VI L-A SPUS NIMENI DESPRE BIOREZONANȚĂ

O mulțime de țărani primiseră pământ ca urmare a reformei agrare dar acesta trebuia lucrat, nu speculat.

Și țării îi trebuia pâine, combustibil, locuințe, tractoare, agrafe de birou, baterii pentru lanterne, hârtie și un milion de alte lucruri. Mâncarea, pentru că nu era, se dădea pe cartelă, hainele pe cupoane, inflația era galopantă.

La Bega Mică lumea stătea la coadă pentru marmeladă presată. Situația semăna puțin cu cea care a urmat imediat după revoluția din ’89, dar era mult mai tragică.

Nu prea era timp de statui, cel mult câte un panou de onoare pe care erau pozele stahanoviștilor.

În acel timp încă ne amăgeam cu identitatea națională artificial creată de Școala Ardeleană, ai cărei exponenți spuneau că suntem urmașii Romei, așa că o statuie cu Romulus și Remus părea ceva normal.

După 1950 lucrurile începuseră să se așeze, începuse industrializarea, ceea ce a dus la îmbunătățirea calității vieții, începuse colectivizarea și cotele obligatorii, ca urmare foametea nu mai era o problemă, industria începuse să se miște.
Începuse să fie timp și pentru alte lucruri decât cele de primă necesitate.

 

Și istoria a început din nou să fie rescrisă.

Ne trebuia o nouă identitate, așa că am ajuns la concluzia că nu prea eram urmașii Romei ci a dacilor. Cucerirea romană este prezentată în acea epocă ca fiind ceva nefast în istoria noastră.
Romanii nu au fost decât niște agresori ticăloși care au înrobit Dacia.
Dușmanii.
În jocurile copilăriei mele romanii erau o alternativă la hitleriști sau la hoții din “hoții-polițaii”.

Dacii în schimb erau un popor blajin de țărani care își vedeau de necazurile lor și nu doreau răul nimănui, dar au fost atacați de romanii care doreau să le fure brățările de aur  și să le violeze  femeile incredibil de frumoase, îmbrăcate în ie.

Citește și:  Câți dintre voi știu ce se află sub Parcul Botanic din Timișoara?

 

Actrița Marie Jose Nat în filmul Dacii

 

Următorul pas al raționamentului a fost că dacă romanii au fost niște bandiți, nici părinții lor, Romulus și Remus, nu au fost niște sfinți.

Într-o carte polițistă citită în adolescență, Cercul Magic, scrisă de Nicolae Mărgeanu și în care o parte din acțiune se petrecea în Timișoara în timpul războiului despre Lupa Capitolina se spunea “Statuia Lupoaicei, ipocrit cadou al lui Musolini”.

În consecință, cândva înainte de 1957 statuia devenită simbol al răului a fost ascunsă după un paravan, la capătul unuia din coridoarele din Castelul Huniazilor.

 

Piața Operei – Victoriei, 1957.
Se poate observa fântâna cu pești (forma de stea) și lipsa statuii.
În planul apropiat se poate vedea panoul de onoare cu fruntașii în întrecerea socialistă.

 

***

La sfârșitul anilor ‘60 țara cunoștea cea mai prosperă perioadă din întreaga ei istorie de până atunci.
Se făcea simțită și o oarecare deschidere către restul țărilor din Europa. Centrul Timișoarei era plin de tineri italieni veniți să se distreze cu bani puțini.

 

Piața Operei – Victoriei, foto 1965.

 

Istoria se schimbă din nou, cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române.

Românii nu se mai trag doar din daci și romani, ci din traci, celţi și romani.
Datorită istoricilor eram mai tari decât fusesem vreodată.

 

 

În 1968, Lupa Capitolina, devenită din nou simbol al originii glorioase și a istoriei multimilenare a poporului român, este reinstalată pe soclul ei din centrul orașului.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul? Episodul 1

Nu putem decât să sperăm că va rămâne acolo și că românii au depășit etapa în care se războiau cu statuile.

 

foto din colecția Lucian Muntean

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*