Într-o Veneție vibrând de muzică și mister, Antonio Vivaldi și-a croit un drum unic în istoria muzicii. Cunoscătorii îi recunosc geniul din primele măsuri ale „Anotimpurilor”, dar creația sa sacră rămâne un teritoriu de descoperit pentru mulți. Printre acestea, „Dixit Dominus”, RV 595, interpretat magistral de Collegium 1704, reprezintă o adevărată capodoperă a barocului spiritual.
„Dixit Dominus” este un psalm triumfal, parte din Vulgata, în care Dumnezeu promite supremația lui Mesia asupra dușmanilor săi: „Dixit Dominus Domino meo: Sede a dextris meis, donec ponam inimicos tuos scabellum pedum tuorum” („Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”). Vivaldi, departe de a compune doar un simplu imn religios, creează aici o frescă muzicală monumentală, o simbioză între tehnica sa strălucitoare și profunzimea credinței baroce.
Într-o perioadă în care Veneția era un focar de cultură și inovație, Vivaldi găsește inspirație în tumultul orașului, dar și în liniștea catedralelor.
RV 595 este construit pe structura clasică a unei lucrări sacre: coruri grandioase, arii solo care explorează emoții profunde și un contrapunct ce pare să înalțe sufletul direct către cupolele bisericilor venețiene.
Dacă Vivaldi a sculptat această bijuterie muzicală în secolul al XVIII-lea, Collegium 1704 a readus-o la viață cu o măiestrie greu de egalat. Sub bagheta inspirată a lui Václav Luks, acest ansamblu de muzică barocă și-a propus să reînvie spiritul autentic al epocii, folosind instrumente istorice și tehnici de interpretare specifice vremii.
Ascultând interpretarea lor, senzația este de întoarcere în timp: fiecare notă pare să rezoneze cu acustica catedralelor înalte, fiecare armonie te învăluie într-o atmosferă de contemplație și măreție. Corurile sunt puternice și precise, arătând un control absolut al dinamicii și al expresivității, iar solourile păstrează o puritate aproape mistică.
Structura lucrării este clară și bine delimitată. Vivaldi îmbină energia ritmică a barocului cu o organizare aproape matematică a frazelor muzicale. Contrastul dintre părțile corale și cele solistice creează un efect de respirație continuă, de parcă muzica ar pulsa cu viața proprie. Instrumentația, bogată și diversă, oferă un suport luxuriant pentru vocile care se ridică, par să plutească și apoi coboară din nou pe pământ, într-un ciclu neîntrerupt de extaz și introspecție.
