Exercițiu de gândire citică: Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Numai că biserica nu era biserică, iar creștinismul încă nu exista.
Ieri, 21 noiembrie, calendarul ortodox ne invita să sărbătorim „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
O sărbătoare frumoasă, solemnă, însoțită de îndemnuri la credință, blândețe și curățenie sufletească.
Numai că, dacă ne oprim puțin asupra denumirii și a poveștii din spatele ei, descoperim un mic paradox istoric: în momentul în care s-ar fi petrecut evenimentul, nu existau nici biserici, în înțelesul de acum al termenului, și nici creștinismul.
Povestea spune că Ioachim și Ana, părinții Mariei, au dus-o pe aceasta la biserică când avea doar trei ani, consacrând-o lui Dumnezeu.
Maria ar fi rămas acolo, închinată vieții religioase, până la vârsta la care urma să fie încredințată lui Iosif.
Dar despre ce biserică vorbim?
Despre Templul evreiesc din Ierusalim, centrul vieții religioase a iudeilor.
Nu era o biserică, nu era un lăcaș creștin și nici nu avea cum să fie.
Isus încă nu se născuse, iar creștinismul avea să apară abia după câteva decenii, în urma activității sale și a predicării apostolilor.
Mai mult, povestea intrării Mariei în templu nu apare în cele patru Evanghelii.
Nu o găsim nici la Matei, nici la Marcu, nici la Luca și nici la Ioan.
Sursa ei este o scriere apocrifă, numită Protoevanghelia lui Iacov, redactată probabil în secolul al II-lea, adică la mult timp după presupusul eveniment.
Cu alte cuvinte, nu avem o mărturie istorică din vremea Mariei, ci o tradiție religioasă apărută ulterior, care a fost preluată și dezvoltată de Biserică.
Sărbătoarea propriu-zisă s-a consolidat câteva secole mai târziu.
În anul 543, împăratul bizantin Iustinian a ridicat la Ierusalim o biserică dedicată Fecioarei Maria, în apropierea zonei Templului.
De aici s-a dezvoltat și comemorarea liturgică a evenimentului.
Uneori, istoria are un simț al umorului pe care nici măcar calendarul bisericesc nu reușește să-l ascundă: creștinii sărbătoresc intrarea unei viitoare figuri centrale a creștinismului într-o biserică care nu exista, într-o vreme în care creștinismul nu se născuse încă.
*
Războiul continuă la granița României, iar statele Uniunii Europene au cheltuit anul trecut 418 miliarde de euro pentru apărare.
O frază care m-a făcut să mă opresc puțin și să mă gândesc la întrebarea cum am ajuns în această situație.
Cum se face că, la mai bine de optzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, după toate lecțiile istoriei, după atâtea declarații despre pace, democrație, solidaritate și prosperitate, am ajuns din nou să considerăm înarmarea una dintre marile priorități ale civilizației europene?
Pentru că prezentul nu este decât rezultatul trecutului, am încercat să duc raționamentul ceva mai departe.
Să mă uit la istoria acestor țări, în special a celor care formează astăzi nucleul dur al politicii europene de apărare, dar și la istoria noastră, a României.
Cum arătau aceste societăți în perioada interbelică?
Cine conducea, cine avea averea, cine beneficia de progresul economic și, mai ales, împotriva cui se ducea lupta politică?
În primul rând, trebuie să observăm un lucru: de multe ori, atunci când politicienii vorbesc despre apărare, ceea ce înțelegem noi este, de fapt, înarmare.
Iar cele două lucruri nu sunt chiar sinonime.
Apărarea înseamnă protejarea populației, a teritoriului, a instituțiilor și a modului de viață.
Înarmarea înseamnă achiziționarea de armament, tehnică militară și muniție.
În al doilea rând, dacă privim Europa interbelică, observăm că în foarte multe dintre țările care aveau să devină actorii principali ai celui de-al Doilea Război Mondial exista o preocupare politică majoră: lupta împotriva comunismului.
În Germania lui Hitler, în Italia lui Mussolini, în România lui Carol al II-lea și apoi a lui Antonescu, în Spania lui Franco și în alte state europene, anticomunismul era unul dintre marile argumente folosite pentru justificarea politicilor autoritare. O mare parte a celor care reprezentau clasă conducătoare din Anglia sau Franța aveau convingeri similare.
Frica de revoluție socială și de pierdere a privilegiilor economice era o preocupare comună unei bune părți a elitelor europene.
Și atunci cred că merită să ne întrebăm: ce însemna, de fapt, comunismul de care se temeau atât de mult?
Din punct de vedere teoretic, comunismul propunea o organizare socială în care mijloacele de producție și bogăția creată prin munca colectivă nu trebuiau să rămână în proprietatea și la dispoziția unei minorități privilegiate.
Ideea fundamentală era redistribuirea beneficiilor progresului economic și tehnologic către întreaga societate, nu doar către cei care dețineau capitalul.
Putem discuta, desigur, despre teoria comunistă, despre Marx, despre proprietate, despre libertatea individuală și despre toate contradicțiile acestui proiect.
Putem discuta și despre ceea ce s-a întâmplat atunci când aceste idei au fost puse în practică în Uniunea Sovietică, despre represiune, teroare și despre eșecul economic al sistemului sovietic. Nu trebuie să confundăm promisiunea unei ideologii cu realitatea regimurilor care au pretins că o aplică.
Dar aici mă interesează altceva: motivul pentru care comunismul devenise o asemenea amenințare pentru clasele conducătoare europene.
În perioada interbelică, Europa era o societate profund inegală.
O minoritate deținea o parte disproporționată din pământ, industrie, capital și resurse, în timp ce milioane de oameni trăiau în sărăcie, munceau în condiții grele și aveau acces limitat la educație, sănătate și locuințe decente.
Progresul tehnologic exista, industria se dezvolta, productivitatea creștea, dar beneficiile acestui progres nu ajungeau în mod egal la toată lumea.
Așadar, pentru mulți dintre cei care conduceau societatea, comunismul nu reprezenta doar o amenințare la adresa unei anumite organizări politice. Reprezenta și o amenințare la adresa ordinii economice din care ei înșiși beneficiau.
De aici și alianța, uneori explicită, alteori tacită, dintre o parte a marilor proprietari, industriași, cercuri financiare și mișcările politice extremiste care promiteau să zdrobească stânga revoluționară și mișcările muncitorești.
În Germania, de exemplu, Hitler nu a ajuns la putere promițând o redistribuire democratică a bogăției, ci promițând distrugerea comunismului, refacerea ordinii naționale și reînarmarea țării. Sindicatele independente au fost desființate, partidele de stânga interzise, iar opoziția eliminată.
În Italia lui Mussolini, fascismul a folosit violența împotriva sindicatelor și organizațiilor socialiste încă dinainte de preluarea puterii.
În România interbelică marea proprietate funciară, sărăcia rurală, concentrarea puterii economice și politice și fragilitatea instituțiilor democratice făceau parte din realitatea țării.
Iar dacă ne uităm la perioada celui de-al Doilea Război Mondial, constatăm că lupta împotriva comunismului a devenit chiar justificarea ideologică a alianței militare dintre Germania nazistă, Italia fascistă și România condusă de Antonescu.
Și acum să revenim în prezent.
Europa cheltuiește sute de miliarde de euro pentru apărare.
Se vorbește despre amenințări, despre securitate, despre capacități militare, despre industria de apărare și despre necesitatea ca fiecare stat să contribuie mai mult.
Dar există o întrebare pe care nu prea o aud pusă de cei care ne explică zilnic de ce trebuie să cheltuim mai mult pentru apărare:
Cine câștigă din această reînarmare și cine plătește factura?
Pentru că banii aceștia nu apar din senin.
Sunt bani publici.
Sunt impozitele plătite de cetățeni, sunt resurse care nu mai pot fi folosite în alte domenii sau sunt bani împrumutați, pe care tot cetățenii îi vor rambursa, împreună cu dobânzile.
Cu aceiași bani s-ar putea construi locuințe, spitale, școli, rețele de transport, s-ar putea moderniza infrastructura și s-ar putea investi în cercetare, educație și tehnologii care să îmbunătățească viața oamenilor.
Iar aici apare paradoxul: ni se spune că trebuie să apărăm valorile europene, dar rareori ni se vorbește despre apărarea dreptului oamenilor la o viață decentă, la o locuință, la servicii medicale accesibile, la educație și la siguranța zilei de mâine.
Ne îngrijorează foarte mult securitatea frontierelor, dar parcă mult mai puțin securitatea socială a celor care trăiesc în interiorul lor.
Ne preocupă câte tancuri avem, dar mai puțin câte familii nu-și permit să-și încălzească locuințele.
Ne preocupă cât de repede putem produce muniție, dar nu și cât de repede putem construi un spital sau o școală.
Și poate că tocmai aici ar trebui să ne întoarcem la istorie.
Înainte de război, ni se vorbea despre apărarea ordinii, a națiunii și a valorilor tradiționale împotriva comunismului.
Astăzi ni se vorbește despre apărarea democrației, a Europei și a valorilor occidentale împotriva unor amenințări externe.
Contextul este diferit, adversarii sunt diferiți, iar democrațiile europene de astăzi nu trebuie confundate cu dictaturile interbelice. Dar o întrebare rămâne perfect legitimă: în numele căror valori cheltuim acești bani și cine beneficiază efectiv de pe urma lor?
Pentru că, dacă la sfârșitul acestui efort vom avea mai multe arme, mai multe contracte militare și câteva companii mult mai bogate, dar o populație mai săracă, mai îndatorată și cu servicii publice tot mai slabe, atunci va trebui să recunoaștem că am apărat foarte bine niște interese economice, dar nu interesele celor care au plătit pentru această apărare.
Până la urmă, o țară nu înseamnă doar teritoriul ei, frontierele, armata și industria de armament.
O țară înseamnă în primul rând oamenii care trăiesc în ea.
Iar dacă acești oameni nu au acces la o locuință decentă, la sănătate, la educație și la o viață lipsită de grija permanentă a zilei de mâine, mă întreb ce anume apărăm.
Nu cumva, din nou, am ajuns să confundăm apărarea țării cu apărarea averilor celor care au destul de multă avere încât să-și permită să nu fie niciodată preocupați de ziua de mâine?
***
Jeffrey Sachs: America a înțeles că nu poate câștiga un război comercial cu China. Economia Chinei este acum cu aproximativ o treime mai mare decât cea a Americii
Statele Unite și-au dat seama că nu pot câștiga nici un război comercial cu China, iar o apropiere dintre cele două țări este posibilă și dezirabilă, a declarat pentru TASS directorul Centrului pentru Dezvoltare Durabilă de la Universitatea Columbia, Jeffrey Sachs, într-un interviu acordat la încheierea summitului APEC. „O apropiere între Washington și Beijing este […]
Mii de oameni au mărşăluit la Lisabona, pe fondul nemulţumirilor provocate de costul ridicat al vieţii
Mii de oameni au mărşăluit sâmbătă prin centrul Lisabonei, în ciuda ploii torenţiale, pentru a protesta faţă de creşterea preţurilor, criza tot mai gravă a locuinţelor şi salariile mici, relatează Reuters.
„Vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc”. Mii de francezi protestează pentru cel de-al șaselea weekend consecutiv
La Paris, câteva mii de persoane s-au adunat în Piața Republicii, într-o atmosferă descrisă drept festivă, cu muzicieni, rulote cu mâncare, costume și pancarte, notează AFP.
La manifestație au fost prezente steaguri și însemne ale sindicatelor și partidelor de stânga, alături de însemnele organizațiilor studențești și ale mișcării Vestelor Galbene.
Aproape jumătate dintre germani vor reducerea sau tăierea ajutorului pentru Ucraina și ca Merz să vorbească cu Putin

Aproape jumătate dintre germani, respectiv 49%, consideră că ajutorul acordat Ucrainei ar trebui redus sau oprit, potrivit unui sondaj realizat de YouGov pentru publicația germană Welt am Sonntag, publicat sâmbătă, relatează dpa. Un sfert dintre respondenți (25%) se pronunță pentru oprirea completă a sprijinului, în timp ce 24% doresc reducerea acestuia. Aproximativ 30% consideră că […]
Reflecția zilei: Când credeam că putem să schimbăm lumea
„Lumea în care ne-am trezit adulți nu este nicidecum lumea care ne-a fost promisă”, spun tinerii care s-au mobilizat la proteste vineri și în weekend, în București și în alte patru orașe din România. Protestul face parte dintr-o acțiune comună anunțată în peste 25 de țări europene.
Piața imobiliară, umflată artificial de anunțuri duplicate. Câte apartamente există, de fapt, la 100 de oferte
Piața imobiliară pare mai aglomerată decât este în realitate: zeci de mii de anunțuri publicate pe site-urile de profil descriu, de fapt, aceleași locuințe, promovate de proprietari sau de mai multe agenții. În București, Cluj-Napoca și Iași, la fiecare 100 de oferte apar doar 38-43 de apartamente.
Șase străzi din Timișoara intră în șantier

Șoferii și pietonii din Timișoara trebuie să se pregătească pentru noi restricții de circulație în mai multe zone ale orașului. Începând din 24 noiembrie, vor fi afectate străzile Ana Ipătescu și Corbului, iar în zilele următoare vor continua lucrările pe alte artere. Intervențiile vizează rețelele de apă, canalizare și gaze naturale, dar și amplasarea unei firme luminoase.
Ce facem astăzi, 22 noiembrie 2026, în Timișoara?
Duminică, 22 noiembrie, puteți merge la teatru, operă, concerte, stand-up comedy sau la film. Cinema Johnny sărbătorește un an de activitate, iar pe scena Operei Naționale Române este programată opera pentru copii „Hänsel și Gretel”.
















