Ceasul rău și pisica 13 pândesc. Îți poți spune chestii ca niște ghirlande rozalii, din cărțile cu citate motivaționale. E frumos să crezi că vei găsi binele, de faci binele. E încurajant să îți spui că gândirea pozitivă e un talisman care te va feri de rău. Să amesteci karma cu diverși sfințișori și să faci supă. Dar… dacă, de bine-de rău, în societate poate mai ai parte de bumerangul ăsta cum că își amintește vecinul că i-ai dat o cană de lapte când nu avea, și-ți dă un breloc cu care a venit el de la Tușnad, nu ai ce face cu avionul care cade, cu vulpea turbată ce ți-a intrat în bătătură sau cu cancerul. Pentru că lucrurile astea se întâmplă.
Și nici statistica nu ajută. Dacă o chestie nașpa e atâta de bizar-nașpa încât să se întâmple în unul dintr-un milion de cazuri, e un mare ghinion să fii acela căruia i s-a întâmplat. Dar… acel unul există, că altfel nu s-ar povesti. Iar întrebările cu… „de ce eu”, și căutatul dreptății din poveste, și restul… nu ajută…
De fapt, nu pândește nimeni. Doar există un cumul de soartă rea care, tot statistic, se întâmplă. Da, poliția îl mai prinde (uneori) pe unul care fură, pentru că așa e în curgerea lucrurilor. Dar să te prindă fără să fi furat, și să ispășești… Ei, cam așa e și cu relele astea care ne vin pe cap. Nu se întreabă, nu ne numără la loterie, nu vin chemate de vreo plată sau răsplată. Din păcate. (Ar fi prea fain). Pentru că, dacă ar fi așa, povestea noastră de azi nu ar exista…
Pentru că ea vorbește de un om care a ajutat. Știi cum vine asta? Una e să dai cana aia de lapte, alta e să devii lăptăria orașului, a județului, 24/7, și să ai în fișa postului să ajuți. Pentru că există și astfel de fișe ale postului. E nevoie de cel care stă la șaibă, dar șaibe fac mulți, și de la șaibă și până la a trăi cineva grație ție, care e binele absolut, e cale. Altceva e când ești acolo, pe zi, pe noapte, pe lapoviță și ploaie, pe zi când îți face pui cățeaua sau ți-a picat copilul la bac, sau în noaptea în care ți-a murit mama – dar tu ajuți, pentru că asta e ce ai învățat să faci, și pentru asta te plătește statul, și, după o vreme, ai atârnate la cingătoare, ca un vânător cu o centură cu cozi de ratoni, atâtea vieți ce încă stau culcușite în găoacea lor, de nu le mai poți număra.
Și îți spui, în zilele în care ai un moment de respiro, și îți faci socoteala, că ți-ai plătit biletul, că stai într-atâta de bine, prin centura aceea de cozi de raton, cât să speri că poți să ai o viață ok. Că ai dat, spre bătrânețe, îndeajuns din substanța ta, încât să poți să aștepți să-ți cultivi liniștit grădina de la țară, în tihnă, pentru când vor începe să vină bănuții de pensie. Pentru că ți-ai făcut datoria.
Dar e și bancul ăla idiot, cu doi pensionari ce vorbesc de colegii lor, proaspăt pensionați și ei, duși de curând, cu concluzia că „ăștia ne pun ceva în pensie”… Cum spuneam, ceasul rău, pisica 13 mai vin. Mai dau câte o tură prin cartier, și lovesc. Și îi doare fix în penis de socotelile tale cu cât de mult ai dat, și cât de frumos ai făcut în demografia județului…
Așa s-a întâmplat și cu omul nostru de azi. Care a făcut, și a dres, și a salvat, și s-a spetit ani de zile cu tărgi cu oameni suferinzi, și cu etajele de străbătut pentru salvarea lor, și cu șoferii orașului printre care trebuia să te strecori baletând, uneori urlând „o am pe mă-ta-n spate, acum te tragi?”, și și-a dat peste cap ritmul circadian (lasă, dă un google), ca într-o glumă bună despre viața normală, pe care, când lucrezi ce a lucrat el, nu o mai poți înțelege.
Pentru că omul nostru a fost ambulanțier. Iar acum, când mai era puțin și-i venea pensia să-i mănânce din palmă, a rămas fără un picior și ceva. Și nu dintr-odată, ci chinuit, ca o pâine tăiată pe felii, în timp, s-o faci rea, s-o înveninezi, ca la un câine căruia-i tai coada pe bucăți, să muște. Tăiat de 15 ori. Că poate se mai salvează ceva. Și apoi… pentru că nu s-a putut salva. Și tot așa, ca pe o tablă de șah formată din corpul lui, unde binele și răul s-au pus la menuet spitalicesc…
Pentru că da, și oncologii fac cancer. Și pediatrii au copii ce bolesc. Pentru că, așa cum spuneam, aici nu e ca la dentiști, să sesizezi că apare caria, să o pui repede pe scaun și să-i explici să meargă-n aia mă-sii, cu o vadră mică de ciment. Da, e o ironie a sorții. Și cel care salvează se împleticește. Și ajunge să aibă nevoie să fie salvat. Aici, la noi, la cazul acesta, pe care îl vom numi ceva mai mult decât Dragoste, salvarea s-a întâmplat. După macetarea pe felii, cele cincisprezece, 16 cu ce a mai rămas, cu domnul Dragoste de acum, împuținat, s-a ajuns deja la „fără febră”. La o anume stare de sănătate. Dar sănătatea nu înseamnă mereu și funcționalitate.
Domnul Dragoste, pentru că da, așa, îl cheamă, și nici măcar talismanul ăsta frumos, al numelui de familie nu l-a ferit, e, azi, fără febră. Dar mai are timp la răboj. Și o să vedeți din interviu ce ar vrea să facă legat de el. Pentru că încă nu se imaginează aruncând struguri la rațe, de pe marginea iazului. Și pentru asta are nevoie de o proteză.
Și ce zice statul? Zice… ntz… Zice… ”Hai să negociem, îți dau 7.000 de lei, deși ție îți trebuie 8.000 de euro, și mai pui tu din latifundiile pe care probabil le-ai clădit din leafa de ambulanțier. Sau știi ce, totuși, nu te duci la rațele alea? Ce-ți trebuie ție proteză?”
Pentru că statul e o curvă pomădată, care prestează doar cu banii jos. Decartezi, mai primești câte un algocalmin pe parcurs, și tremuri să nu te betegești de ceva urât, spre final. Pentru că statului nu-i pasă. A marcat bănuțul și te lasă cu boala ta, negociind să-ți dea ceva așa ca să nu se spună că n-a cotizat. Ce contează că treaba aia nu îți acoperă baiul? Ce contează că, în cazul acesta, exact tu ai fost mâna statului, prin care își exercita aproape-mimata grijă de a avea în veghe sănătatea cetățenilor? Și Cronos își mânca propriii copii…
Mă gândesc cum dă cu tifla soarta oamenilor care au servit-o. Te-ai îngrijit de alții, dar cine se îngrijește de binele tău? Funcțional, nu declarativ… Binele a ce a rămas din tine, să poți merge, să poți lucra. Să poți să nu depinzi de alții. Și ce o fi cu proteza aia, e aurită, face clătite, spune cât e ceasul?… Pentru că banii ăștia sunt mulți, de nu ai copac de bani sau de nu te-ai învrednicit până la funcții manageriale sau senatoriale…
Nu știu cum o fi cu proteza aceea. Poate om mai pune mână de la mână cei ce ne gândim că soarta mai trebuie să o ia peste bot. Poate s-o găsi vreo chichiță să strângem puțin în menghină degetele domnișorești ale statului. Pentru ca Adrian Sorin Dragoste să poată să meargă iar. Și să… dar asta veți vedea mai jos.
*
– De câte săptămâni e situația cu operația?
– Păi să vă povestesc așa, de la început, cum a fost. Deci prima dată a început cu piciorul stâng. – Diabet, da?
– Da, diabet.
– Și alte complicații, sau doar diabet?
– Nu, diabet. Bine, acum și tensiune, și am stenturi la inimă, nu știu dacă contează.
– Există un lucru care se cheamă economia generală a organismului, și cam toate lucrurile care nu mai stau cum erau de la început pot concura, știți? De asta am întrebat. Deci aveați și niște stenturi.
– Da, am mai multe probleme, atunci.
– Bun, acum diabetul teoretic până la un punct e controlabil. Când a început să arate că situația o ia de sub control?
– Ce să vă zic? Cred că de vreun an de zile, doi ani. Cam așa a luat-o de sub control. Adică până anul ăsta, în martie, am fost ok. Adică am lucrat pe ambulanță, mi-am văzut de treabă, viață normală, cum să zic.
– Deci nu aveați probleme cu condusul?
– Nu, nu, nu, nu am avut nicio problemă cu condusul. Eu am condus ambulanța 30 de ani, adică eu sunt cel mai vechi din ambulanță, acum.
– Bine, eu vă știu de acum 20 și ceva de ani, când începusem să ies cu ambulanța, când mi-a permis directorul Iancu să merg.
– Eu am fost și șoferul lui 15 de ani.
– Da, da… Nici nu știu, ați văzut, oare ce-am scris când s-a dus? Că a fost unul din cele mai emoționante materiale pe care le-am scris.
– Da…
– Deci nu aveați probleme, încă nu se arăta nimic. Erați insulino-dependent deja anul ăsta?
– Nu, eu iau medicamente.
– Și atunci cum a evoluat așa repede problema?
– De fapt am luat o bacterie care mi-a provocat cangrena. Eu am avut o ulcerație. Adică, cum să vă zic, de-a lungul anilor am mai avut ulcerații la degete. Mi-apărea câte o zgârietură, mă ținea o săptămână, mă ținea două. Mă mai dădeam eu cu niște creme, cu gălbenele, cu nu știu ce. Îmi trecea. Și acum, eu am fost plecat la sat. M-am întors miercuri, ca să aștept soția și fata la aeroport, că ele erau plecate la Roma. Eu trebuia să vin acasă, le aștept. Miercuri dimineață, când m-am trezit, am văzut o dungă roșie la degetul mic, spre gleznă, la stângul. N-am băgat de seamă. Am zis că, poate, m-au strâns ciorapii, sau de la sanda, mă rog, n-am băgat de seamă. Și a doua zi era dunga mai lată și mi s-a umflat și un pic piciorul.
Asta a fost miercuri dimineață, cu dunga, și joi dimineață a fost mai tare și s-a umflat un pic piciorul. Hai să mă duc la medicul de familie, să-i arăt, să-mi dea un antibiotic. Mi-a dat oxacilină, o pastilă la 12 ore. Vineri mai tare era umflat, și roșu. Aproape toată fața de la picior, toate degetele. M-am speriat și… hai să sun un chirurg să întreb. Îl sun vineri, cum v-am zis, și îmi spune că e în concediu, dar revine a doua zi, să vin la Municipal.
Numai bine, că eu sâmbăta aia, la ultima tură, că am lucrat pe ambulanță, chiar am avut un pacient de dus la clinici, l-am lăsat acolo și-am fugit sus la el să se uite. Zic de oxacilină, a, zice, nu-i prea bună aia, ia două, la 12 ore. Și vii luni la mine, la cabinet, să te văd. Bine, luni mai tare mă durea piciorul. Am avut noroc sâmbătă că am lucrat și cu mașina automată, că foloseam numai dreptul. Dacă foloseam și ambreiajul, probabil că mă durea mai tare. Și mă duc luni la el, zice că arată mai bine, mie mi s-a părut că și al doilea deget din stânga se face albastru. Îmi dă un antibiotic să-l iau pe venă, mai tare, e generație nouă. Am făcut luni și marți, nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Era umflat, de-abia călcam, n-am mai putut, și m-am dus la Județean în urgență.
– Vreau să vă întreb… probabil că și dumneavoastră aveți boala cadrelor medicale, că nu vă duceți în urgență decât dacă e chiar foarte nasoală situația.
– Exact. Știți cum suntem noi? Adică eu eram învățat că lasă că îmi trece, că mă dau cu o cremă și îmi trece în cinci zile.
– Și lasă că să nu-i deranjez pe colegi, că au destule nasoale pe cap.
– Exact. Eu, știind ce se întâmplă acolo în urgență, lucrând și toată ziua și fiind acolo, zic că nu mă duc acolo, că și așa sunt 200 de oameni în urgență tot timpul. Lasă că pot să mă duc dacă o fi mai rău. Și într-adevăr s-a făcut mai rău. Mă duc la chirurgie vasculară, și au trimis colegii mei, doctorii de pe ambulanță, niște poze acolo, la doctorița de la chirurgie vasculară. M-am dus la ea, m-a și internat imediat, de urgență, și seara la ora 6 m-a și băgat în operație, mi-a tăiat un deget.
– Aici vorbim doar de stângul, da?
– Stângul, da. Mi-a tăiat atunci seara un deget, după aia, peste o săptămână, mi-a tăiat și al doilea deget.
– În timpul ăsta ați stat tot timpul în spital?
– Da, exact. Toată ziua am stat în spital, n-am putut să mă mișc. Am stat o lună jumate, prima dată. Cam la o săptămână mi-a tăiat și celelalte două degete. Am rămas numai cu degetul mare. Au găsit bacteria până la urmă, dar n-au putut să o omoare.
– De câte ori ați fost operat, până la urmă?
– Păi prima dată, într-o lună jumate, am fost operat de vreo opt ori.
– Și oamenii ăștia tot tăiau din dumneavoastră, așa, câte o felie?
– Da, exact, câte o felie au tăiat tot timpul.
– Pentru că la situațiile astea cu cangrenă tai cât să fii sigur că nu mai crește problema. Probabil au vrut să vă lase cât mai mult.
– Da, acum pot să zic că a fost un pic și greșeala mea, pentru că eu am insistat să-mi rămână piciorul, mă înțelegeți? Eu am zis că măcar să rămân cu degetul mare și talpa, că se mai poate călca. Deci eu am insistat, știți cum e, eu visam că mă mai întorc înapoi pe ambulanță, că mai am doi ani până la pensie. Doctorița ar fi vrut să-mi taie degetele din prima, știți? Numai eu am insistat să o luăm cu felia, că poate o fi mai bine. Dar nici ea nu și-a dat seama, ea numai când a tăiat a văzut ce-i sub.
– Dar de câte ori v-a operat în total?
– De 15 ori.
– În prima tură de spitalizare s-a lucrat doar pe stângul, da?
– Numai pe stângul, da.
– Așa, și-ați venit acasă și-ați zis că asta-i tot.
– Și-am venit acasă, am făcut niște injecții în fiecare zi. Făcusem în spital 21 de bucăți și mai aveam încă 9 până la 30. Eram programat să-mi scoată capsele de la picior, de la operația la stângul. Și eu m-am dus marți la Județean să-mi scoată capsele, dar eu luni seara am făcut febră. Și m-am internat iar. La piciorul al doilea aveam o chestie plantară, sub degetul mare. Aveam o bubă așa ca o monedă de 50 de bani. La o săptămână după ce m-am internat a început să mi se negrească degetul mare la picior, la dreptul. După aia tot s-a întins, până sus. Și au hotărât să-mi taie degetul mare. Și eram în sala de operație, nu mai puteam de febră. Aveam tot 40, tot frisoane. N-am mâncat nimica vreo două săptămâni. Am slăbit atunci vreo 15 kg într-o săptămână și jumătate.
Și eram în sala de operație, era cangrenă, atunci mi-a zis… nu mai poți să ți-l tai, că nu mai avem ce să facem, că toată glezna-i varză, toată-i în cangrenă gazoasă. Zice… trebuie să tai piciorul neapărat.
– Și ce șoc a fost în momentul ăla, când v-a zis chestia asta?
– Păi nu a fost niciun șoc, pentru că…
– V-ați așteptat?
– M-am așteptat și mi-am dorit eu. Adică eu n-am avut de ales în momentul ăla. Când am auzit că ori mori până luni, ori tăiem piciorul, alege… ce puteam să aleg?
– În momentul respectiv, problema era mai mare la stângul, cât rămăsese, decât la dreptul.
– Da, exact.
– Și dacă ați intrat sâmbăta în sala de operație și v-a tăiat stângul, a lucrat tot atunci și pe dreptul? – Nu.
– Păi mai aveați degetul mare de la dreptul.
– Mi l-a tăiat vineri.
– Sâmbăta v-a tăiat piciorul stâng.
– Da. De sub genunchi.
– Cum a fost momentul când v-ați trezit fără picior?
– Momentul a fost… Cum să zic? Adică n-am avut nicio problemă… Eram împăcat cu gândul, adică… Vreau să vă zic că mi-a coborât febra de la 40 la 36. N-am mai avut nimica. Mi-au trecut și grețurile.
– Și pe dreptul a mai trebuit să intervină după primul deget?
– Da. După vreo 10 zile… Mi-au tăiat și celelalte patru degete.
– După povestea asta a mai trebuit să reveniți la tăiat?
– Nu, nu mai. Din 16 septembrie sunt acasă. Totul merge spre bine. Mi s-au închis operațiile.
– Și acum ce vi s-a spus? Care e viitorul? Ce alternativă de protezare ați avea?
– Păi o protezare de gambă.
– Cum am văzut la sportivii de la Para Olimpiadă, că alergă pe el, e așa, nici nu știu cum să spun. Mie mă arătă ca o coasă.
– Da, da. Nu din ăla, că eu nu vreau să alerg. E… cum să vă zic, o talpă.
– Și povestea asta este singura variantă care vă poate ajuta să lucrați în continuare, sau intrați în pensie?
– Păi nu o să mai lucru ca ambulanțier, că nu mă lasă siguranța circulației cu proteză pe ambulanță. Că nu pot să car pacienții de pe etaje. Dar vreau să mă întorc la lucru la dispecerat. Nu știu să fac altceva.
– Deci ați vrea să continuați să lucrați cu colegii dumneavoastră?
– Eu v-am zis așa, în principiu, nu neapărat ambulanță, dar să mă întorc la lucru. Adică nu vreau să mă pensionez, de se poate.
– Protezarea de la cât timp se poate face?
– Între două și trei luni de la ieșirea din spital.
– Cât costă așa ceva?
– Cam în jur de 8.000 de euro.
– Casa de Asigurări acoperă o parte, măcar, din chestia asta?
– Da, dar acoperă foarte puțin. Cam în jur de 7.000 de lei dă. Așa mi s-a spus.
– Înțeleg. E puțin. Există momente în care oamenii se gândesc, trecând prin situații de genul ăsta, de ce eu? Probabil mai cu seamă într-o meserie unde ați oferit ani de zile, nemijlocit, ajutor altor oameni. Și totuși, într-o formă sau alta, ajutorul se întoarce. Eu cred că dacă vorbim despre ce vi s-a întâmplat, ar putea să vină o reacție din partea societății. Am înțeles că nu vreți să renunțați la locul de muncă, și asta este foarte fain. Haideți să vorbim puțin despre anii dumneavoastră de serviciu. Ce studii aveți, ce făceați?
– 12 clase. Între șofer și ambulanțier e vechimea.
– Și dumneavoastră unde erați încadrat? Ambulanțier, da?
– Ambulanțier, da. Ambulanțier 5 eram eu. Adică ultima gradație, având 30 de ani, gradația maximă.
– Și ca studii ce însemna asta? Special pe meserie.
– Trebuia să ai carnetul de șofer profesionist. Pentru cursul medical am făcut școala de ambulanțier două luni.
– Și atunci când ajungeați la caz… Dumneavoastră, de regulă, ce trebuia să faceți? Erați în echipaj cu medic și cu asistent?
– Da. De regulă, eram prin rotație, nu întotdeauna făceam același lucru. Se întâmpla să lucrez cu medic, se întâmpla să lucrez cu asistent, și se întâmpla să lucrez singur. Sau pe mașină de consult. Când era medicul meu, de exemplu, în concediu, mă punea cu asistentul cu care lucram. Când erau amândoi în concediu, făceam pe transport. Duceam pacienți de un spital la altul, sau dialize.
– Și când erați în echipa mare, deci cu medic și asistent, de regulă erați ajutați probabil și la cărat sculele sau cu pacienții duși la mașină?
– În cazul meu, ca ambulanțier, eu aveam obligația să scot targa sau scaunul, să duc tubul de oxigen la caz.
– Defibrilatorul, poate?
– Da, și defibrilatorul. Asistentul de obicei lua trusa de medicamente. Eu mergeam cu scaunul. Că la blocuri, știți cum e, cu targa nu poți coborî pacientul. Noi aveam o prelată cu care coboram pacientul.
– Și când prindeați către un etaj 3-4 la bloc fără lift?
– Coboram pacientul noi trei, adică medicul, asistentul și cu mine. Că vă dați seama că dacă vin la ora două noaptea în bloc la dumneavoastră și sun la ușă, nici nu deschideți. Și atunci ne chinuiam noi trei să coborâm, mai cu aparținătorii care erau acolo, că de obicei era cineva, nu era pacientul singur în casă.
– Ați avut întâmplări care să vă facă să vă gândiți să renunțați la meserie? În 30 de ani.
– Ce să vă zic… Nu, să renunț nu. De renunțat nu, că aveam și alte oferte mai bune, dar n-am renunțat. Am avut așa… o frică… un pic, pentru că am fost la accidentul ăla. Cu COVID-ul n-am avut nicio problemă.
– Despre ce accident ați început să spuneți?
– Am avut un accident pe Calea Aradului, a explodat o mașină, era o bombă, băieții ăia de la Arad, dacă știți. Dacă ați auzit cazul.
– Da, știu.
– Undeva prin… Cam prin 2000.
– Unul a rămas fără ochi, chiar, adică nu mai erau ochi în cap, la cadavru. Veniseră cu o bombă din Arad, fuseseră la un birt în Aradul Nou și veniseră în Timișoara, și la benzinăria aceea a romului de pe Aradului, pe acolo pe undeva s-a întâmplat. Știu cazul. Am văzut și fișele de la ambulanță, de atunci.
– Atunci eram de serviciu. Am fost a doua mașină la caz. Eu lucram cu asistent atunci. Pentru că chiar ne-am eliberat atunci, în zonă, acolo, prin Aradului, undeva pe Răsăritului. Și ne-au trimis acolo la accident. Au dat cu mai multe victime. Au fost trei în mașină.
– Da, dar două parcă au fost victimele, dacă mai țin bine în minte. Unul decedat a rămas fără ochi, și unul a rămas jumătate de corp.
– A rămas jumătate, că avea bomba în brațe. Ăla din spate a scăpat. Și atunci… Nu că m-am gândit eu să mă las, dar… Când mergeam la… Aceste accidente cu mașina, aveam așa un pic de… Mi-a rămas un pic în minte chestia aia și…
– Da, a fost un caz destul de urât.
– Am avut o frică, așa, câțiva ani. Până… M-am obișnuit. Mi-a trecut, adică am uitat.
– Dar ce chestie interesantă. Amândoi am lucrat pe cazul acela… Eu am lucrat ca ziarist. Am fost la SRI atunci, pentru asta, la ambulanță. Am văzut declarații, fișele de la ambulanță și tot. Cum ne intersectează istoria…
– Asta e adevărat.
– Cazuri mai deosebite în anii ăștia de meserie?…
– Acum vreo 10-15 ani, dacă știți, mergeam pe sate, pe comune, nu prea era asfalt, știți? Am avut multe nașteri în mașină. Adică am avut și vreo trei-patru femei care au născut efectiv pe targă.
– Erau cazuri în care erați pe drum cu medici și asistență? Sau doar cu asistență? Cum a fost?
– La noi, într-o perioadă, era ambulanță care era cu moașă.
– Deci cu asistență.
– Cu asistență, da. Care asta făcea, efectiv, numai moșea. Și mergeam la nașteri. Ne trimitea.
– Și când prindeați așa o chestie, sigur că primul gând era să ajungeți repede la spital. Era un moment în care vă spunea asistenta… oprește că vine? Sau cum se întâmpla?
– Da. Că nu putea să asiste la nașteri, dacă eu mergeam, datorită gropilor. Să știți că sărea pacienta pe targă de numa’.
– Deși să știți că am văzut în Veneția, cum am ieșit cu ambulanța de acolo, am văzut o asistentă prinzând vena cu barca sărind de pe vârf de val pe vârf de val. Eu am crezut că nu văd bine cum lucra tipa aia.
– Păi aveau o altă experiență acolo, probabil. Acolo tot timpul erau pe valuri. Noi trebuia să ne oprim pe dreapta.
– Și ce cazuri mai, știu eu, neobișnuite ați prins, de care vă aduceți aminte? Că ambulanțierii au berechet. Mai ales în 30 de ani de meserie, sunt sigură că ați prins.
– Caz mai neobișnuit, dacă știți, cu minerii, când au luat foc în mină și au venit pe Torontalul, cu elicopterele armatei. Au fost vreo opt mineri, dacă mai țineți minte.
– Nu, de cazul ăsta nu mai știu… Și atunci ați făcut transport cu ei?
– Da, i-am dus la Județean, și i-am văzut efectiv negri. Am fost mai multe ambulanțe, că n-am putut să duc eu opt odată. Opt persoane erau.
– Și persoanele pe care le-ați luat dumneavoastră erau conștiente?
– Nu, nu erau conștiente, nu. Erau foarte tare arși.
– Și vă aduceți aminte câți au supraviețuit?
– Cred că unul sau doi, din opt. Restul au murit în spital.
– Și alte cazuri în care ați avut întâmplări mai deosebite?
– Înecații, se înecau cu cârnați, de exemplu. L-am resuscitat cu doctorul în echipaj. Sau bebelușii pe care i-am prins înecați, ei cam răspund bine la resuscitare.
– Dar până ajunge ambulanța nu moare copilul?
– Dacă are semne, și sună părintele la ambulanță, de obicei, nu. Au, parcă, trei vieți, bebelușii ăștia mici. I-am văzut și căzuți peste pat și, efectiv, se șochează, după aceea încep să plângă, își revin. – Eu îmi aduc aminte că am fost odată cu un echipaj în Moșnița, și era unul care ieșise din pușcărie, și voia să-și omoare nevasta, și ne-au oprit unii și au zis că, da, vă așteaptă, însă vedeți că vă așteaptă cu toporul.
– Da, bine, aia am pățit și noi, cu toporul, da, agitații. Dar de obicei chemau mașina de jandarmi, știți? Și veneau jandarmii, și se băgau ei, și atunci puneau cătușele, și mi-l aduceau pe sus în ambulanță.
– Și, ca întrebare din altă zonă, ce știți despre numele dumneavoastră de familie? De unde vine?
– Din Ardeal. Tata era din Turda, de lângă Turda, din comună Rediu, între Turda și Cluj. Că bunica, mama lui, s-a mutat la Turda, mi-aduc aminte că acolo, în copilărie, stăteam câte o lună, două, stăteam la Turda. Pot să vă zic că jumate din Rediu erau Dragoste, jumatea cealaltă erau Iubire.
– Nu cred. Nume de familie, Iubire?
– Da, da. De o să căutați, să vedeți. Am probleme peste tot unde merg, când spun că mă cheamă Dragoste.
– Vă cred, că zic oamenii că nu se poate.
– Exact. Știți, am avut probleme și cu colegele, că m-au băgat Dragoste în telefon. Știți, că la telefon e cam ciudat.
– Păi da, da, dar nu prea poți să-ți bagi amantul ca Dragoste.
– Îți bagi eventual Mecanic, sau eu știu eu, Calorifere sau ceva, da.
– Sunt oameni care fac strung, sau lucrează altceva, și oameni care ajută efectiv la a-i păstra pe alții în viață. Nu știu, cum vi se pare că s-a purtat soarta cu dumneavoastră în viață?
– Cum zic eu?… Eu zic că bine, până acum. Acum, că m-a lovit ghinionul ăsta, ce să zic? Pot să zic că am avut ghinion.
– Da, da, o suită de ghinioane legate. Mai ales că ați zis de 15 ori că v-au tot tăiat. Dacă mă gândesc la pâinea aia feliată pe care cumpăr eu, nu cred că are 15 felii. Simțiți că v-a înrăit viața prin întâmplarea asta? Sau ați rămas la fel?
– Nu, sunt la fel. Destinul, știți cum e?
– Atunci probabil că tot destinul va face să se așeze cumva povestea și cu proteza, și să fie bine, până la capăt, cumva.
*
Îți vine să dai cu basca de pământ la unele ghinioane. Să spui că nu are rost, că nimic nu are rost în haloimăsul ăsta nedrept și înnebunitor. Dar atunci îți reamintești de o mlădiță firavă din toată povestea asta de acum, și anume că domnul Dragoste a spus că ar vrea să lucreze. Și nu oriunde, ci acolo unde a învățat să fie util, să salveze. Pentru că vrea să fie, cât îi mai permite legea, parte din angrenajul prin care se salvează vieți. Rațele mai trebuie să aștepte. Dar, pentru asta, are nevoie de mai mult decât de inimioare pe rețelele de socializare. Are nevoie să ne opintim să ajutăm, acolo unde statul doar se preface că ajută, de mai mult decât… dragoste…
Pentru cei care doresc să ajute la cumpărarea protezei, contul soției domnului Dragoste este acesta: RO08 RZBR 0000 0600 1266 1465, la Raiffeisen Bank.
Ramona Băluțescu
