Azi sunt 100 de ani de la dispariția academicianului Victor Babeș, cel care dă numele Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara. Și nu doar ei. În București există un muzeu dedicate savantului, așa că, după o serie de materiale de presă, lucrări academice și conferințe dedicate lui, este rândul să vorbim și despre locul unde se păstrează obiecte aparținând familiei lui Victor Babeș, în fosta casă a lor, și unde cei interesați pot primi exolicații despre cel care a publicat primul tratat de microbiologie din lume.
Pentru asta am discutat, telefonic, cu doamna muzeografă Denisa Olteanu, care a avut amabilitatea de a ne explica despre vizitatorii și exponatele muzeului în care lucrează. Și, după, am mai făcut ceva. Cum se părea, din discuție, că mormântul lui Babeș a rămas avariat, așa cum fusese acum câțiva ani, am solicitat biroului de presă al MAPN, de care ține acum instituția denumită în momentul de față „Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino””, în curtea căreia se află mormântul lui Victor Babeș, fotografii cu monumentul. În fapt, a fost reparat.
*
– Doamnă Olteanu, cine sunt cei care vă calcă pragul muzeului?
– Da, avem vizitatori, în principal sunt studenți, studenți la școlile de artistente medicale și câteodată studenți de la Carol Davila, de la Universitatea de Medicină, pentru că în anul întâi fac Istoria Medicinei – șeful de catedră este Octavian Buda, care de multe ori, la orice vernisaj legat de Istoria Medicinei, vine și la noi.
– Doamneavoastră aveți parcă și o universitate de medicină militară în București?
– Da, bineînțeles, dar de ce, m-a întrebat ea?
– Pentru că pe ei nu i-ați pomenit că ar veni.
– A, nu, n-au venit, de acolo n-au venit.
– A, deci ei nu aveți legături.
– Nu, deci sunt studenți de la școlile de asistente medicale, în special de la școala Fundeni, mai sunt studenți la medicină, sunt elevi care vin, ca în orice mare oraș, când este școala altfel sau școala verde, în acele săptămâni, și vara, chiar am remarcat, vara este un flux mai mare de medici străini care vin în București sau în România la diferite conferințe.
– Asta vreau să vă întreb, vin individual sau vin pentru că ajung la niște conferințe și se fac grupuri în cadrul acelor întâlniri?
– Nu sunt conferințe la noi la muzeu, muzeul este foarte mic, nu este spațiu școlar.
– Nu, nu, dacă de exemplu ar fi o conferință internațională de bacteriologie la București, să vină aduși de organizatori.
– Nu, doar câțiva care au aflat de existența acestui muzeu. Cam ăsta ar fi publicul nostru – în general este public de specialitate.
– Am înțeles, și muzeul dumneavoastră oferă și ghidaj, când se știe că vine un grup? Sau vine omul și se descurcă?
– Da, ca la orice muzeu.
– De fapt nu la orice muzeu, la orice oră găsești, dacă nu anunți, o persoană care să îți explice, mai degrabă găsești niște etichete pe care le citești, și te-ai descurcat.
– Aici este toată lumea în timpul programului, și se oferă ghidaje, indiferent dacă se anunță înainte sau nu se anunță.
– Am înțeles. Română, engleză?
– În română – niște minime explicații în engleză sunt mereu, dar oricum etichetele sunt biligve.
– Este ceva ce și-ar dori muzeul pe termen scurt și mediu?
– Da, creșterea numărului de vizitatori.
– Există o strategie aparte pentru asta?
– Suntem foarte activi pe Facebook-ul muzeului. Departamentul de relații cu publicul anunță anual câte un obiect care a aparținut familiei Babeș și îi face o scurtă prezentare, pentru a veni mai multe persoane în vizită, și cam atât.
– Este foarte fain ce-mi spuneți, și ar fi păcat să nu aveți legături poate mai strânse cu lumea medicală din București. Asta deja e o părere, pentru că spuneți, de exemplu, că cei de la medicina militară nu vin. Și atunci poate PR-ul dumneavoastră, dacă le-ar da un telefon și le-ar zice… băieți, existăm și noi…
– Da, este foarte pozibil să se facă, numai noi suntem…
– Câte persoane lucrează la…
– Suntem doi, muzeograful și conservatorul. Eu sunt muzeografă. Personalul este foarte restrâns la nivel de muzeu, pentru că este un muzeu satelit al Muzeului Municipal București. Și atunci cine se ocupa de PR, se ocupa de toate cele 11 unități muzeale. Fiind și un muzeu de nișă, pot să spun că este mai puțin vizitat. De asemenea, o chestie este că este un muzeu într-o casă care a aparținut băiatului lui Babeș. Și este între alte case, deci nu poți să zici că este foarte vizibil.
– În plus, ați spus că este un loc mic. Eu nu cunosc locul. În care nu s-ar putea ține, să spunem, măcar un strop de manifestări stiințifice dedicate.
– Nu, sunt cinci încăperi aici, trei la parter, două la etaj. Sunt săli de muzeu, toate. Să zic că un spațiu, un pic mai mare e fostul living care este la parter, dar unde sunt de asemenea niște vitrine. Și este și un televizor mare pe care curge un filmuleț de aproximativ 18 minute despre casa muzeu, despre personalitatea lui Babeș și, după aceea, despre munca continuată de băiatul lui.
– Am înțeles. Exisă descendenți vii ai liniei băiatului lui? Mai trăiește cineva din familie?
– Nu, tocmai de-aceea au donat casa Primăriei București. Băiatul lui Victor Babeș, Mircea Babeș, a fost căsătorit, dar n-au avut copii. Ultimul membru al familiei, doamna Sofia Babeș, soția lui Mircea Babeș, a trăit până în 86, când, conform înțelegerii cu soțul, a donat și etajul. Inițial la parter a fost muzeu și apoi au făcut și la etaj, și, după ce s-a prăpădit și ea, au donat întreaga clădire Primăriei București.
– Făcându-mi informarea, am găsit o alocuțiune a unui profesor care spunea că vasele Petri ar fi fost, de fapt, inventate sau folosite de Babeș înainte de Petri. Știți cumva ceva despre asta? Pentru că, uitându-mă mai mult, eu am văzut că există un an diferență, că Babeș ar fi folosit aceste vase la un an după Petri.
– Nu știu să vă spun despre acest amănunt. Nici nu știam titlul acestor vase Petri, cum ziceți dumneavoastră.
– Nu sunteti medic, bănuiesc.
– Ideea e că, ce știu, este că pentru a suplimenta veniturile, el inventa, desena, mă rog, era un foarte bun desenator, inventa diferite vase pentru laborator, și după aceea făcea comandă.
– Dar probabil independent de ce se întâmpla în alte țări. Că asta spun, e un an diferență, și vasele Petri sunt clasice, laolaltă cu Berzelius, Erlenmeyer…
– Nu, nu cunosc, și oricum n-avem expus niciun vas dintre acestea la muzeu.
– Ar fi fost drăgut să fi rămas ceva de la el.
– Nu avem…
– Pentru că am văzut că, de exemplu, numele Institutului Babeș din București s-a dat acestuia la un an înainte de moarte, adică, fiind 1925, el a mai trăit un an după. Și mă gândeam că poate a mai rămas ceva din… Deci nu există dumneavoastră nimic din sculele cu care a lucrat în laborator.
– Toate obiectele, în mare, bineînțeles, au fost luate, a trebuit să-i libereze apartamentul din institut când a murit. Au luat obiecte care sunt acum la parter, dar gen publicații, cărți și niște piese de mobilier. Și de artă decorativă, dar nu niște instrumente. Ori sunt acolo la institut, că a fost acolo un mic muzeu pe vremuri. Ori nu mai sunt. Dar noi nu le avem nici în depozit, nu că nu le avem expuse.
– Aveți o cantitate mai mare de lucruri în depozit care nu au avut locul sau sunt ciclic expuse?
– Bineînțeles.
– Și atunci ele ce sunt, care nu sunt expuse, dar care ar putea prezenta interes?
– În general studii, fotografie, câteva obiecte personale al lui Babeș, care sunt expuse în niște expoziții temporale.
– Aveți și acest tratat de bacteriologie prim al lui, nu?
– Bineînțeles, vitrina centrală este cu tratatul din 1985.
– Am găsit pe pagina muzeului de Fb scris că Victor Babeș „nu a primit în anul 1924 premiul Nobel în medicină” – nu l-a primit nici în 1925.
– Nu l-a primit niciodată.
– Nu spune de ce este menționat anul ăsta. Întrebarea este de ce este menționat acest an. Se știe să fie existat o propunere în acest an?
– Nu, nu, eu nu știu. Nu știu de ce a scris colega, doamna Panait, care s-a pensionat, asta, nu mi-e cunoscut.
– În străinătate, casele memoriale ale marilor oameni chiar atrag. Și eu, dacă aș face o conferință la București, de microbiologie, eu aș strânge acei oameni și i-aș duce organizat în locurile astea. Poate chiar ar fi interesant de văzut cine sunt profesorii care conduc catedralele astea, pentru că sunt sigură că ei au niște congrese naționale, internaționale, și ați putea să faceți o înțelegere cu ei, să vă aducă oameni.
– Da. E probabil. Eu aș zice că e destul de mare publicul la București față de provincie, adică cât de cât își are locul muzeul aici. Că este puțin numeros, e adevărat, dar măcar există, și păstrăm casa în condiții foarte bune și, de asemenea, toate bunurile culturale care le avem.
– Am văzut într-un articol de acum opt ani că mormântul lui de la institut era într-o stare proastă, adică era piatra spartă.
– Așa este și acum. Pentru că nu sunt bani să se bage pe așa ceva.
– De opt ani nu s-a restaurat acel mormânt?
– De ce vă minunați? Nu știți situația instituțiilor de cultură? Una sunt cele medicale, unele suntem pe ultimul loc, adică de-abia avem fonduri să subzistăm. Faceți dumneavoastră o propunere la Ministerul Culturii și poate vă ascultă cineva că noi am făcut-o și degeaba.
– Dar știți sigur că nu s-a refăcut?
– Asta știu sigur, pentru că chiar am avut un vizitator care a fost la Babeș, care este gard în gard cu Cantacuzino, cu institutele, și au zis că tot așa e.
Ramona Băluțescu
