1709 – Alexander Selkirk este salvat după ce a naufragiat pe o insulă pustie, inspirând cartea de aventuri Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe.
Selkirk s-a născut în 1676 în Scoția și, în 1703, s-a îmbarcat pe o navă corsară britanică în căutarea pradăi în apele controlate de Spania. În 1704, era ofițer secund pe nava Cinque Ports, comandată de căpitanul Thomas Stradling. În timpul unei escale pe insula Más a Tierra (astăzi insula Robinson Crusoe, în arhipelagul Juan Fernández, Chile), Selkirk a observat că nava se afla într-o stare precară și a insistat să rămână pe insulă, convins că vasul nu va rezista mult timp. Stradling, exasperat de încăpățânarea marinarului, l-a lăsat acolo, singur, cu provizii minime.
În anii petrecuți pe insulă, Selkirk și-a dezvoltat abilități impresionante de supraviețuire. A improvizat un adăpost din trunchiuri de copaci și piei de capră, a reușit să vâneze și să pescuiască pentru hrană și chiar să confecționeze haine din pielea animalelor. Singurătatea l-a împins să-și mențină sănătatea mentală citind Biblia și vorbind singur pentru a nu-și pierde capacitatea de a comunica.
Salvarea sa a venit în 1709, când nava britanică Duke, comandată de Woodes Rogers, a acostat pe insulă. Rogers l-a descris pe Selkirk ca fiind „mai fericit pe această insulă decât mulți alți oameni aflați pe uscat în sclavie”. Întors în Anglia, Selkirk a devenit o celebritate, povestea sa captivând publicul.
Aventurile sale au fost preluate și adaptate de Daniel Defoe, care, în 1719, a publicat Robinson Crusoe, un roman care a devenit un clasic al literaturii universale. Deși Crusoe trăiește o experiență diferită, supraviețuirea sa pe o insulă pustie poartă amprenta vieții reale a lui Selkirk.
1913 – Grand Central Terminal se deschide în New York City.
Cu o arhitectură impunătoare și o logistică de transport revoluționară pentru acea vreme, stația nu doar că a redefinit călătoriile feroviare, dar a devenit și un simbol al ambiției și măreției orașului New York.
Construcția terminalului a fost rezultatul unei necesități urgente de modernizare a infrastructurii feroviare. Predecesorul său, Grand Central Depot, inaugurat în 1871, devenise învechit și periculos, mai ales după un accident grav în 1902, care a determinat interzicerea locomotivelor cu aburi în Manhattan. Soluția a fost reconstrucția completă a stației și electrificarea căilor ferate, un proiect ambițios inițiat de magnatul Cornelius Vanderbilt și realizat de firma de arhitectură Warren & Wetmore.
Noua gară, construită în stil Beaux-Arts, impresiona prin dimensiunile sale colosale și prin rafinamentul detaliilor. Clădirea ocupa două niveluri subterane pentru a fluidiza traficul feroviar, o inovație majoră la acea vreme. Holul principal, cu tavanul său magnific decorat cu constelații, vitraliile uriașe și faimoasa fațadă cu ceasul de sticlă, au transformat Grand Central într-un punct de atracție nu doar pentru călători, ci și pentru turiști și localnici.
În deceniile următoare, Grand Central a devenit un nod vital al transportului newyorkez, atingând un vârf de trafic în anii ’40, când transporta zilnic peste 65 de milioane de pasageri. Cu toate acestea, o dată cu ascensiunea transportului aerian și a declinului căilor ferate în a doua jumătate a secolului XX, terminalul a fost amenințat cu demolarea. Doar intervenția unor activiști, printre care s-a numărat și Jackie Kennedy Onassis, a salvat clădirea, care a fost declarată monument istoric în 1978.
1922: Apare la Paris romanul lui James Joyce Ulise.
Scris pe parcursul a șapte ani, Ulise este un experiment stilistic unic, folosind tehnici inovatoare precum fluxul conștiinței, parodierea diferitelor stiluri literare și referințe culturale extrem de dense. Povestea este inspirată de Odiseea lui Homer, dar acțiunea se desfășoară într-o singură zi – 16 iunie 1904 –, în Dublin, și urmărește trei personaje principale:
Leopold Bloom, un agent de publicitate evreu, protagonistul principal, ale cărui peregrinări prin oraș reflectă călătoria lui Ulise (Odiseu) prin lume.
Stephen Dedalus, un tânăr intelectual care joacă rolul lui Telemachus, fiul lui Ulise, aflat în căutarea unei figuri paterne.
Molly Bloom, soția lui Leopold, al cărei monolog final este unul dintre cele mai faimoase fragmente din literatură.
Cartea descrie detaliat o zi obișnuită din viața lui Bloom, de la micul dejun la interacțiunile sale cu diverse personaje și până la întoarcerea acasă. În spatele acestui fir narativ aparent banal, Joyce creează un portret complex al umanității, explorând teme precum identitatea, sexualitatea, religia și politica.
Publicarea romanului a fost marcată de scandaluri. În SUA și Marea Britanie, Ulise a fost interzis ani la rând din cauza conținutului considerat obscen. Abia în 1933, un proces celebru din SUA a decis că romanul are valoare literară și nu poate fi considerat pornografic.
1928: Apare revista „Bilete de Papagal” (până în 1945, în mai multe serii), sub direcția lui Tudor Arghezi
1935 – Leonarde Keeler administrează teste poligraf la doi suspecți de crimă, prima dată când dovezile poligraf au fost admise în instanțele americane.
Keeler, un inventator și cercetător american, a fost unul dintre discipolii lui John Augustus Larson, cel care dezvoltase primul poligraf funcțional în 1921. Keeler a îmbunătățit dispozitivul, adăugând componente precum un galvanometru pentru a măsura răspunsurile electrice ale pielii, ceea ce a făcut testele mai precise. Aceste îmbunătățiri au transformat poligraful într-un instrument utilizabil în investigațiile penale.
În 1935, doi bărbați acuzați de crimă au fost supuși testului poligraf administrat de Keeler. Rezultatele testului au fost prezentate în fața instanței, fiind pentru prima dată când astfel de probe erau acceptate în procesul legal. Deși acest precedent a deschis calea utilizării poligrafului în anchete, validitatea sa juridică a rămas un subiect de controversă.
După acest caz, utilizarea poligrafului s-a extins rapid în SUA, mai ales în investigațiile polițienești. Cu toate acestea, fiabilitatea sa a fost pusă la îndoială de specialiști, deoarece rezultatele pot fi influențate de factori precum stresul, emoțiile puternice sau controlul conștient al reacțiilor fiziologice.
În 1923, în cazul Frye vs. United States, Curtea Supremă a stabilit că testele poligraf nu sunt acceptabile ca dovadă științifică, deoarece nu îndeplinesc criteriul de „acceptare generală” în comunitatea științifică. Totuși, după testele lui Keeler din 1935, unele instanțe au început să accepte poligraful ca probă, deși acest lucru a rămas o excepție mai degrabă decât o regulă.
1971 – Idi Amin îl înlocuiește pe președintele Milton Obote ca lider al Ugandei.
Născut în anii 1920 (probabil în 1925), Idi Amin a fost un soldat de carieră care s-a alăturat Armatei Coloniale Britanice în perioada în care Uganda era sub dominație britanică. A servit în Regimentul African al Regelui (KAR) și a luptat în Kenya împotriva insurgenților Mau Mau. După independența Ugandei în 1962, Amin a devenit rapid un ofițer de rang înalt, beneficiind de încrederea lui Milton Obote, care l-a numit comandant al armatei.
Obote a început să fie tot mai criticat pentru tendințele sale autoritare și corupția guvernului. Când a părăsit țara pentru o conferință în Singapore, Idi Amin a orchestrat un puci militar, preluând puterea fără opoziție majoră. Inițial, a promis alegeri democratice și stabilitate, dar realitatea regimului său a fost cu totul alta.
În primii ani, Amin și-a consolidat puterea eliminând rivalii politici și transformând Uganda într-un stat polițienesc. Se estimează că între 100.000 și 500.000 de oameni au fost uciși sub regimul său, majoritatea fiind politicieni, intelectuali, etnici acholi și lango (considerați loiali lui Obote) și chiar membri ai propriului guvern suspectați de trădare.
În 1972, a expulzat toți cetățenii de origine indiană și pakistaneză (aproximativ 60.000 de persoane), confiscându-le bunurile și paralizând economia ugandeză. Deciziile sale imprevizibile, combinate cu opresiunea brutală și izolarea diplomatică a țării, au dus Uganda spre haos economic și social.
Amin s-a remarcat și printr-un comportament excentric, autointitulându-se „Conducător pe viață”, „Regele Scoției” și alte titluri pompoase. Relațiile sale internaționale au devenit tensionate, iar în 1978 a comis o eroare fatală: a invadat Tanzania, sperând să anexeze teritorii. În replică, forțele tanzaniene, sprijinite de exilați ugandezi, au lansat o contraofensivă și l-au alungat pe Amin de la putere în aprilie 1979.
După căderea sa, Amin a fugit în Libia, apoi în Arabia Saudită, unde a trăit în exil până la moartea sa în 2003. Niciodată nu a fost judecat pentru crimele sale,
1989 – Războiul sovietic-afgan : ultima coloană blindată sovietică părăsește Kabul.
1990: Este reînființată Societatea Română de Filosofie.
Societatea Română de Filosofie fusese fondată inițial în 1923, având ca scop promovarea studiilor filosofice și a schimburilor academice în domeniu. De-a lungul timpului, a reunit figuri marcante ale culturii române, precum Mircea Florian, Lucian Blaga, Constantin Noica și alții.
În perioada comunistă, însă, filosofia a fost sever restricționată, fiind folosită ca un instrument ideologic de propagandă. Dezbaterile libere au fost înlocuite de dogma marxist-leninistă, iar orice tentativă de gândire independentă a fost suprimată. În acest context, activitatea Societății Române de Filosofie a fost întreruptă, iar cercetarea filosofică a fost limitată la cadrele impuse de partid.
După Revoluția din 1989, a apărut o dorință puternică de restaurare a valorilor intelectuale și academice, inclusiv în domeniul filosofiei. Reînființarea SRF a fost un simbol al eliberării gândirii filosofice românești de sub constrângerile ideologice și al reintegrării acesteia în circuitul internațional.
Noua Societate Română de Filosofie și-a propus să sprijine cercetarea în domeniu, să publice lucrări relevante, să organizeze conferințe și dezbateri și să colaboreze cu instituții similare din străinătate. În plus, a jucat un rol important în reintroducerea diversității de perspective filosofice în educație și în viața academică.
1990: Tribunalul Militar Teritorial București pronunță sentința în procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenție pe viață și confiscarea totală a averii personale.
Aceștia au fost condamnați inițial la detenție pe viață și la confiscarea totală a averii personale, fiind acuzați de genocid pentru rolul lor în reprimarea Revoluției din decembrie 1989.
În urma recursurilor, Curtea Supremă de Justiție a schimbat încadrarea juridică din genocid în complicitate la omor deosebit de grav și tentativă de omor deosebit de grav. Astfel, pedepsele au fost reduse după cum urmează:
Tudor Postelnicu: 17 ani de închisoare
Ion Dincă: 15 ani de închisoare
Emil Bobu și Manea Mănescu: câte 10 ani de închisoare
În ceea ce privește confiscarea averilor, deși sentințele prevedeau această măsură, informațiile disponibile nu oferă detalii precise despre implementarea efectivă a confiscărilor sau despre eventualele bunuri recuperate de stat.
Tudor Postelnicu: A fost eliberat după aproximativ șapte ani de detenție, beneficiind de o reducere a pedepsei. Ulterior, a trăit retras din viața publică și a decedat în 2017, la vârsta de 86 de ani.
Emil Bobu: A fost eliberat după șapte ani de detenție, invocând motive medicale. A trăit retras și a decedat în 2014, la vârsta de 87 de ani.
Manea Mănescu: A fost eliberat după aproximativ șapte ani de închisoare, tot pe motive medicale. A decedat în 2009, la vârsta de 92 de ani.
Ion Dincă: A fost eliberat după cinci ani și trei luni de închisoare. După eliberare, s-a retras din viața publică și a decedat în 2007, la vârsta de 79 de ani.
Acesta din urmă avea două fiice: Liliana și Violeta. Liliana s-a căsătorit cu Nicolae Badea, iar Violeta cu Gabriel Popoviciu.
În timpul Revoluției din 1989, există informații conform cărora ginerele său, Gabriel Popoviciu, ar fi părăsit România în primele zile ale evenimentelor, însă detaliile precise ale acestei exfiltrări către SUA rămân neclare.
După căderea regimului comunist, atât Nicolae Badea, cât și Gabriel Popoviciu au devenit figuri proeminente în mediul de afaceri românesc.
Nicolae Badea: A fost implicat în multiple afaceri, având în 2010 aproximativ 32 de societăți înregistrate la Registrul Comerțului, pe lângă alte 15 firme controlate prin intermediul grupului IATSA, o companie desprinsă din Dacia Pitești. De asemenea, a fost asociat cu fostul ministru al Economiei, Adriean Videanu.
Gabriel Popoviciu: A devenit un om de afaceri influent, fiind implicat în proiecte majore precum dezvoltarea complexului comercial Băneasa din București. De asemenea, a fost asociat cu diverse investiții în sectorul imobiliar și al ospitalității.
