41: Împăratul roman Caligula, cunoscut pentru excentricitățile sale și pentru despotism, este asasinat de Garda Pretoriană; este succedat de Claudius.
Caligula a devenit împărat în anul 37, succedându-l pe Tiberius. Inițial, domnia sa a fost bine primită, întrucât tânărul împărat promitea reforme și o renaștere a valorilor romane. Totuși, acest entuziasm s-a risipit rapid. După o boală gravă la scurt timp de la preluarea tronului, comportamentul lui Caligula s-a schimbat dramatic, ceea ce i-a făcut pe unii contemporani să speculeze că fie a suferit o traumă psihologică, fie era pur și simplu victima unei tulburări mentale.
Împăratul a devenit celebru pentru comportamentele bizare și abuzurile de putere. Se spune că a declarat război zeului Neptun și a ordonat soldaților săi să adune scoici drept „pradă de război”. A proclamat că este un zeu în viață și a cerut venerarea sa, o cerință care a stârnit nemulțumiri atât în rândul cetățenilor obișnuiți, cât și al elitei romane. În plan politic, Caligula a înstrăinat Senatul și a consolidat puterea imperială într-un mod care a provocat resentimente și frică. Excentricitățile sale includeau organizarea de spectacole extravagante și acte de cruzime gratuită, fiind considerat de mulți un tiran imprevizibil.
Nemulțumirea față de Caligula a atins apogeul în ianuarie 41. O conspirație condusă de Cassius Chaerea, un ofițer al Gărzii Pretoriene, a avut ca scop eliminarea împăratului. Chaerea, alături de alți conspiratori, a profitat de ocazia unui eveniment public pentru a-l ataca pe Caligula. Potrivit relatărilor istorice, împăratul a fost înjunghiat de mai multe ori, iar soția sa și fiica lor au fost, de asemenea, ucise pentru a preveni orice revendicare ulterioară a tronului.
Asasinarea lui Caligula a creat un vid de putere și o stare de haos temporar la Roma. Membrii Senatului au încercat să profite de situație pentru a restaura Republica, dar acest plan a fost zădărnicit de intervenția decisivă a Gărzii Pretoriene.
După moartea lui Caligula, Garda Pretoriană l-a proclamat împărat pe Claudius, unchiul lui Caligula. Claudius, considerat de mulți un personaj slab și lipsit de ambiție politică, era adesea subestimat din cauza unui defect de vorbire și a unei sănătăți fragile. Totuși, în mod surprinzător, Claudius s-a dovedit a fi un conducător capabil și energic. El a reformat administrația, a extins granițele Imperiului prin cucerirea Britaniei și a consolidat autoritatea imperială.
Ascensiunea lui Claudius a marcat o revenire la o guvernare mai rațională și organizată, contrastând cu haosul și excesele din timpul lui Caligula. Alegerea sa ca împărat a demonstrat influența crescândă a Gărzii Pretoriene, care a jucat un rol decisiv în modelarea politicii romane în această perioadă.
1458: Matthias Corvinus este ales rege al Ungariei.
Secolul al XV-lea a fost o perioadă de instabilitate pentru Ungaria, marcată de conflicte interne și externe. După moartea regelui Ladislau al V-lea Postumul în 1457, tronul Ungariei a devenit vacant, iar nobilimea a fost nevoită să aleagă un nou conducător. Țara era înconjurată de amenințări din partea Imperiului Otoman la sud și din partea altor puteri europene. În acest context, alegerea unui lider capabil să asigure stabilitatea și apărarea regatului era esențială.
Matthias Corvinus (născut Mátyás Hunyadi), fiul voievodului Ioan de Hunedoara (Iancu de Hunedoara), era un candidat surprinzător. Avea doar 15 ani la momentul alegerii și nu provenea dintr-o familie regală tradițională, dar statutul și moștenirea tatălui său, un erou al luptei antiotomane, i-au oferit un sprijin considerabil. În plus, mama sa, Elisabeta Szilágyi, și influența unchiului său, Mihail Szilágyi, au jucat un rol crucial în organizarea sprijinului pentru alegerea lui Matthias.
Alegerea lui Matthias a avut loc în piața publică de pe ghețurile înghețate ale râului Dunărea, la Buda. Această ceremonie neobișnuită a fost un simbol al consensului nobilimii, care l-a aclamat în unanimitate ca rege. Matthias a fost adus la putere cu sprijinul popular, dar și prin manevre politice abil orchestrate de familia sa.
Alegerea sa ca rege a fost o decizie pragmatică: Matthias, deși tânăr, avea potențialul de a deveni un lider carismatic, capabil să unească nobilimea divizată și să apere regatul împotriva amenințărilor externe. În plus, noblețea vedea în el un monarh tânăr și influențabil, pe care îl puteau controla – o presupunere care s-a dovedit greșită în anii următori.
Deși începuturile au fost marcate de dificultăți, Matthias Corvinus a devenit unul dintre cei mai străluciți conducători ai Ungariei medievale. Domnia sa (1458–1490) a fost caracterizată de mai multe realizări remarcabile:
Matthias a creat o armată puternică, cunoscută sub numele de „Armata Neagră”, formată din mercenari bine pregătiți. Aceasta a fost una dintre cele mai eficiente forțe militare din Europa vremii.
Matthias a continuat moștenirea tatălui său, consolidând apărarea regatului împotriva otomanilor. Deși nu a reușit să elimine complet amenințarea, a menținut granițele regatului și a obținut câteva victorii importante.
Matthias a extins influența Ungariei în Europa Centrală, cucerind teritorii din Boemia și Austria. În 1485, a ocupat Viena, stabilindu-și reședința acolo pentru o perioadă.
Matthias a fost un susținător al artei și al învățământului. A fondat Biblioteca Corviniana, una dintre cele mai mari colecții de manuscrise din Europa, și a adus la curtea sa artiști, savanți și arhitecți din întreaga Europă.
1848: Goana aurului din California : James W. Marshall găsește aur la Sutter’s Mill , lângă Sacramento.
La momentul descoperirii, California era un teritoriu izolat și slab populat, aflat sub controlul Statelor Unite doar de câteva luni, ca urmare a Tratatului de la Guadalupe Hidalgo, care a pus capăt Războiului Mexican-American. Teritoriul era cunoscut pentru peisajele sale vaste și resursele naturale, dar nimeni nu anticipase bogățiile subterane care aveau să atragă atenția întregii lumi.
John Sutter, un imigrant elvețian, deținea o moșie întinsă în Valea Sacramento. El angajase pe James W. Marshall să construiască o moară pentru cherestea pe râul American. În timpul lucrărilor, Marshall a observat bucăți strălucitoare în albia râului, pe care le-a identificat ca fiind aur.
Inițial, Sutter și Marshall au încercat să păstreze descoperirea secretă, de teamă că afluxul de oameni le-ar afecta proprietățile și planurile agricole. Totuși, vestea s-a răspândit rapid. În martie 1848, ziarul The Californian a publicat primele relatări despre descoperirea aurului, iar până la sfârșitul anului, mii de oameni din teritoriul Californiei se îndreptau spre râurile și munții din zonă în speranța de a-și face o avere.
În 1849, febra aurului a atins apogeul, atrăgând zeci de mii de căutători de aur, cunoscuți sub numele de „Forty-Niners”. Aceștia veneau nu doar din alte părți ale Statelor Unite, ci și din întreaga lume, inclusiv din Europa, America de Sud, Australia și China.
Goana după aur a avut efecte profunde asupra Californiei și Statelor Unite:
Creștere demografică rapidă: Populația Californiei a explodat. San Francisco, un mic sat de pescari în 1847, a devenit un oraș înfloritor cu zeci de mii de locuitori până în 1850.
Admiterea Californiei în Uniune: În 1850, California a devenit oficial al 31-lea stat al Statelor Unite, datorită creșterii rapide a populației și importanței economice.
Diversitate culturală: Afluxul de migranți din întreaga lume a făcut din California o regiune extrem de diversă din punct de vedere cultural, dar acest fenomen a dus și la tensiuni etnice și sociale, mai ales între căutătorii de aur americani și imigranții chinezi sau mexicani.
Dezvoltarea infrastructurii: Goana după aur a stimulat construcția de drumuri, porturi și linii de transport, transformând California într-un hub comercial important.
În ciuda bogăției generate, Goana după aur a avut și consecințe nefaste. Populațiile indigene din California au suferit enorm din cauza migrației masive și a violenței asociate. În plus, activitățile miniere au avut un impact ecologic devastator, distrugând râuri și păduri și lăsând peisajul mutilat în multe regiuni.
1859: Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, realizându-se astfel Unirea Principatelor Române.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele Române se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar beneficiau de protecția și influența marilor puteri europene, inclusiv Rusia, Franța și Austria. Războiul Crimeei (1853–1856) și Tratatul de Pace de la Paris (1856) au creat un context favorabil discuțiilor despre unirea principatelor, sub presiunea opiniei publice și a elitelor politice românești.
În ciuda opoziției unor mari puteri, precum Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea a fost esențial pentru cauza unirii. În 1857, Adunările ad-hoc din Moldova și Țara Românească au exprimat dorința clară a populației de a uni cele două principate sub un singur conducător și de a avea instituții comune.
Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, în Adunarea Electivă de la Iași. Alegerea sa a fost rezultatul unui compromis între grupările politice moldovene, care au înțeles că doar prin unitate se putea asigura succesul proiectului național.
Câteva săptămâni mai târziu, pe 24 ianuarie, Adunarea Electivă a Țării Românești, reunită la București, a decis să urmeze exemplul Moldovei și l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. Această decizie istorică a fost luată cu scopul de a realiza unirea de facto a celor două principate, în ciuda prevederilor internaționale care nu permiteau o unire completă.
Dubla alegere a fost o soluție diplomatică ingenioasă. Deși unirea nu era pe deplin recunoscută legal, marile puteri nu au putut contesta acest fapt, iar Cuza a devenit simbolul unității naționale.
1893: Apare, la București, revista umoristică Moftul român, condusă de Ion Luca Caragiale și Anton Bacalbașa.
1958: Doi cercetători, Sir John D. Cockcroft (Marea Britanie) și Lewis L. Strauss (SUA), anunță public reușita primei fuziuni controlate a două nuclee atomice ușoare, transformate într-unul greu. Energiile degajate sunt foarte mari, similare cu efectele exploziei unei bombe cu hidrogen.
Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice ușoare, cum ar fi izotopii de hidrogen (deuteriu și tritiu), se unesc pentru a forma un nucleu mai greu, cum ar fi heliul. În timpul acestei reacții, o cantitate enormă de energie este eliberată conform principiului lui Einstein, 𝐸=𝑚𝑐2 , deoarece masa combinată a particulelor implicate în reacție este mai mică decât suma maselor inițiale. Diferența de masă se transformă în energie.
Acest proces stă la baza energiei produse de stele, inclusiv de Soare, unde presiunile și temperaturile extreme permit fuziunea constantă a nucleelor de hidrogen.
În anii 1950, cursa pentru înțelegerea și controlul fuziunii nucleare era în plină desfășurare. După succesul inițial al fisiei nucleare, utilizată atât în centralele nucleare cât și în armele atomice, oamenii de știință au început să caute metode de a valorifica energia fuziunii, care promitea avantaje majore:
Energie aproape nelimitată: Combustibilul pentru fuziune, cum ar fi deuteriu, se găsește în cantități mari în apa oceanică.
Siguranță sporită: Spre deosebire de fisiune, fuziunea nu generează deșeuri radioactive de lungă durată.
Zero emisii de carbon: Fuziunea nu emite gaze cu efect de seră, fiind o sursă curată de energie.
Eforturile din această perioadă s-au concentrat pe atingerea temperaturilor și presiunilor necesare pentru a reproduce condițiile din interiorul stelelor, însă provocările tehnologice erau enorme.
Sir John D. Cockcroft și Lewis L. Strauss au anunțat că cercetătorii au reușit să controleze pentru prima dată fuziunea a două nuclee atomice ușoare, transformându-le într-un nucleu greu. Reacția a generat energii comparabile cu cele eliberate într-o explozie de bombă cu hidrogen, dar într-un mediu controlat de laborator.
Această reușită a fost posibilă prin utilizarea de lasere sau câmpuri magnetice puternice pentru a menține particulele la temperaturi extrem de ridicate (de ordinul a milioane de grade Celsius), necesare pentru a depăși forțele de respingere electrostatică dintre nuclee.
Deși reușita din 1958 a fost revoluționară, controlul pe termen lung al reacțiilor de fuziune și utilizarea lor pentru producerea de energie au rămas extrem de dificile. Reacțiile necesită condiții extreme (temperaturi de milioane de grade și menținerea plasmei stabile), iar eficiența sistemelor de captare a energiei eliberate încă reprezintă o problemă majoră.
1972: În apropiere de Guam, a fost descoperit soldatul japonez Shoichi Yokoi, care a petrecut 28 de ani în junglă, după ce a aflat în 1952 că Al Doilea Război Mondial se încheiase.
Shoichi Yokoi s-a născut în 1915 în Japonia și a fost înrolat în armata imperială japoneză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1943, a fost trimis pe insula Guam, o poziție strategică controlată de Japonia până în 1944, când forțele americane au recucerit insula în timpul campaniei din Pacific.
Când americanii au invadat Guam, Yokoi și alți soldați japonezi s-au retras în junglă pentru a evita capturarea. Mulți au fost uciși sau capturați, dar unii, precum Yokoi, au ales să continue lupta pe cont propriu, fideli ordinelor de a nu se preda niciodată.
După ce a pierdut contactul cu restul armatei japoneze, Yokoi a trăit în izolare completă, convins că războiul continuă. Deși a descoperit în 1952, prin intermediul unor pliante lăsate de localnici, că războiul se încheiase în 1945, el a ales să rămână ascuns, considerând predarea o rușine imensă conform codului de onoare samurai.
Timp de aproape trei decenii, Yokoi a supraviețuit în junglă într-un adăpost săpat în pământ. A vânat pești și șobolani, a mâncat fructe sălbatice și a confecționat unelte și haine din scoarță de copac. Izolarea sa totală și ingeniozitatea în folosirea resurselor disponibile au fost esențiale pentru supraviețuirea sa.
În seara zilei de 24 ianuarie 1972, doi localnici din Guam, Manuel DeGracia și Jesus Duenas, l-au întâlnit pe Yokoi în junglă în timp ce vânau. Inițial, Yokoi a încercat să se apere, crezând că era atacat, dar a fost dezarmat și adus în satul local.
La început, Yokoi a fost reticent să vorbească, dar ulterior a explicat circumstanțele supraviețuirii sale. Descoperirea sa a fost o știre de primă pagină la nivel global, iar Yokoi a fost repatriat în Japonia, unde a fost întâmpinat ca un erou național, deși el însuși a declarat că se simțea rușinat că a supraviețuit în timp ce alți camarazi muriseră.
1984: Apple Computer pune în vânzare în Statele Unite computerul personal Macintosh.
1986: Are loc prima survolare a planetei Uranus, nava spațială Voyager 2 trecând la 81.500 km de planetă.
1990: CFSN adoptă prin decretul-lege nr. 40, cântecul Deșteaptă-te, române! drept imn de stat al României.
