O melodie aparent atât de simplă și scurtă, în trei interpretări, din care avem totuși atâtea de învățat. Sau poate nu învățăm nimi, ci o ascultăm de trei ori, de fiecare dată cântată altfel.
În primul rând, poate ne va surprinde că primele două instrumente arată la fel, se cântă la ele cam la fel, apăsând niște clape, dar totuși sună atât de diferit.
Explicația stă în modalitatea de producere a sunetului.
La pian sunetul este produs prin lovirea coardelor cu ciocănele acoperite cu pâslă, care sunt acționate de apăsarea claviaturii.
De aceea dinamica sunetelor este într-o gamă foarte largă, de la sunete puternice la sunete moi, în funcție de forța cu care se apasă clapele.
La clavecin pe de altă parte sunetul este produs prin ciupirea coardelor de către o pană de pasăre sau plastic.
Ciupirea produce un sunet clar, precis, dar cu o dinamică fixă – indiferent de cât de tare sau încet apeși clapele, intensitatea sunetului rămâne aceeași.
*
În lumea muzicii, Johann Sebastian Bach este adesea considerat un arhitect al sunetelor, un constructor de universuri muzicale bazate pe legi matematice și emoționale deopotrivă. Dacă fiecare piesă a sa ar fi un univers, Invenția Nr. 13 în La Minor (BWV 784) ar fi un microunivers compact, o bijuterie de precizie și eleganță.
O invenție muzicală este, la bază, o piesă scurtă, dar densă, menită să fie un exercițiu atât tehnic, cât și intelectual. În timpul lui Bach, invențiile erau create pentru a dezvolta abilitățile interpretative și de compoziție ale elevilor. Însă, ca orice lucru atins de geniul său, aceste „exerciții” depășesc scopul pedagogic, devenind opere de artă în sine.
Dacă veți asculta atent această piesă veți constata că parcă auziți două piane, unul cu tonuri mai înalte, altul folosește tonuri mai joase, care dialoghează. Mâna stângă cântă o melodie, cea dreaptă cântă altă melodie.
Bineînțeles că efectul este mai pregnant în cel de-al treilea clip unde melodia chiar este cântată pe două instrumente diferite, de către două persoane diferite.
În această invenție, Bach explorează arta contrapunctului, o tehnică în care două sau mai multe linii melodice independente se suprapun armonios. Cele două voci din BWV 784 par să aibă fiecare propria personalitate. Când una vorbește, cealaltă ascultă; când una aleargă, cealaltă o urmează îndeaproape. Este un dialog plin de respect și disciplină, dar și de un fel de veselie gravă, specifică lui Bach.
Tensiunea tonală din La minor dă piesei o aură de introspecție, dar ritmul și energia sa creează o senzație de mișcare constantă. Bach ne amintește, prin această piesă, că ordinea și haosul nu sunt opuse; ele coexistă, fiecare dând sens celuilalt.
Dacă ar fi să „traducem” această invenție în termeni matematici, ar putea fi descrisă ca o ecuație perfect echilibrată. Totuși, spre deosebire de o formulă rigidă, muzica lui Bach este vie. Emoția se naște din echilibru și din modul în care liniile melodice, deși independente, se completează reciproc.
Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale piesei este modul în care Bach folosește repetiția și variația. Un motiv melodic introdus de o voce este imediat preluat și dezvoltat de cealaltă. Aceasta creează un efect de ecou, un joc de întrebări și răspunsuri.
