Era în noaptea de 1 spre 2 ianuarie 2000, mă întorceam din călătoria despre care pomeneam aici.
Din Dusseldorf călătorisem cu un tren din ăla SF, cred că se numea „Trans Europe Express”, ca și melodia celor de la Kraftwerk.
Nu aveam multe bagaje, o geantă în care erau câteva mărunțișuri cadou pentru prieteni sau pentru rude, o pereche de căști cu infraroșii pe care mi le dăruise un prieten, vreo trei CD-uri cu jazz pe care mi le dăruise alt prieten și un pistol cu aer comprimat, tot cadou de la un prieten.
Pe atunci pistoalele astea erau „legale” în România, erau considerate un fel de jucării. Și în Germania aveau același regim.
La Viena am schimbat trenul cu altul din ăsta de-al nostru, românesc, cu compartimente.
La frontiera cu Ungaria urcă doi soldați care încep să se plimbe din compartiment în compartiment, să verifice pașapoartele și bagajele. Pe unde treceau se auzea scandal, înjurături în română…
Ajung și la noi.
Amândoi erau puternic parfumați, asta însemnând că puțeau a alcool de la o poștă. Era de înțeles, era Anul Nou.
Beția are mai multe etape, la început ești vesel, următoarea etapă este când ești agresiv iar a treia etapă este când te comporți ca un porc.
Aștia doi erau în cel de-al doilea stadiu.
Comunicarea era cam dificilă, eu nu știam maghiara, așa că i-am întrebat dacă nu știu engleza sau germana.
Răspunsul a fost „Magyarországon vagyunk, így beszélünk magyarul”, adică „Suntem în Ungaria așa că aici vorbim ungurește”. Atât am înțeles și eu.
Tipii îmi cer geanta, le-o dau și primul lucru pe care l-au văzut a fost pistolul ăla care era așezat chiar deasupra.
A urmat un întreg circ, că ce e cu ăla, că sunt terorist, că e interzis să umblu pe teritoriul Ungariei înarmat, eu le explicam că nu am făcut nici un pas pe teritoriul Ungariei ci sunt într-un tren internațional, că peste tot în Europa aia e considerată o jucărie, nu o armă, degeaba, nu aveai cu cine să te înțelegi.
Până la urmă ne-au întrebat dacă avem ceva bani și le-am dat 200 de mărci ca să scap dracului de ei. De fapt cred că asta doreau, îi durea în cur de pistolul meu, puteam să am și un aruncător de rachete dacă aveam destul pentru șpagă.
Problema mea era că OK, de ăștia am scăpat, dar ajung la cătanele românești, păi dacă ăștia, membrii Schengen au făcut ce au făcut, ce o să facă ai noștri, corupți și români cum sunt.
Așa că am scos pistolul din geantă și l-am ascuns sub perna scaunului de lângă mine.
Ajungem la Budapesta și la noi în compartiment mai vine un bărbat.
Și se așează ăsta lângă mine, exact pe scaunul ăla sub perna căruia ascunsesem pistolul. Pe nevastă-mea a apucat-o râsul.
Am intrat în vorbă, discuția se purta în engleză, ne-a spus că e american, raportor ONU și că merge în Kosovo.
Tipul mă tot întreba despre vameșii români, cum sunt, că și el auzise că sunt răi și lacomi.
I-am spus că nu am nici cea mai mică idee, dar pentru că tot insista pe subiectul ăsta la un moment dat l-am întrebat care e problema lui, are ceva de ascuns?
Păi… da.
Pe atunci nu aveai voie să treci frontiera decât cu un cartuș de țigări.
El avea trei, niște chiștoace americane fără filtru, nu mai văzusem din alea pe la noi, spunea că de mulți ani nu fumează decât așa ceva.
Noi nu aveam la noi țigări decât ne trebuia să fumăm pe drum. Așa că i-am cerut două dintre cartușele alea, unul i l-am dat soției care l-a băgat în poșetă, unul l-am băgat în geanta mea cu mărunțișuri și problema s-a rezolvat, nu mai era o persoană care trecea frontiera cu trei cartușe de țigări ci era 3 persoane cu câte un cartuș.
După care i-am spus că am și eu o rugăminte… știți, sub scaunul dumneavoastră am ascuns un pistol 🙂
La care tipul râde, ridică perna aia, se uită, pune perna la loc și-mi spune că nu e nici o problemă.
Am ajuns în sfârșit la frontiera cu România, în compartiment a intrat un bărbat în uniformă albastră, s-a uitat la pașapoarte, ne-a întrebat dacă avem ceva de declarat, i-a spus ăstuia, raportorului, „Welcome to Romania” și a ieșit fără să-l intereseze bagajele noastre.
Și după câteva secunde am văzut pe fereastra compartimentului o tablă mare pe care scria „România” și mi-au dat lacrimile.
Ajunsesem acasă, în țara asta care e cum e, dar e „acasă”.
