1666: A izbucnit Marele incendiu din Londra, care, timp de 4 zile și jumătate, a distrus întregul oraș, inclusiv Catedrala Sfântul Paul; în memoria victimelor a fost ridicată o statuie care se afla în centrul Londrei.
Incendiul a izbucnit la brutăria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp după miezul nopții în dimineața de duminică, 2 septembrie, și s-a răspândit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei. Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, și anume crearea de blocaje în calea focului prin demolări, a întârziat din cauza nehotărârii lordului primar al orașului, Sir Thomas Bloodworth. Când s-au ordonat demolări pe scară largă în noapte de duminică spre luni, vântul deja împrăștiase focul și măsurile au fost ineficiente. Incendiul s-a deplasat spre nord în ziua de luni, spre centrul orașului. Marți, incendiul s-a împrăștiat prin mare parte din oraș, distrugând catedrala Sf. Pavel și trecând peste râul Fleet pentru a amenința curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, în timp ce eforturile de stingere a focului începuseră să se mobilizeze. Lupta de stingere a incendiului a fost câștigată în principal datorită a doi factori: încetarea vântului puternic dinspre est și utilizarea de praf de pușcă de către garnizoana din Turnul Londrei pentru a crea stăvilare eficiente, care a oprit înaintarea incendiului spre est.
Problemele sociale și economice produse de acest dezastru au fost copleșitoare. Evacuarea din Londra și strămutarea în alte zone au fost ferm încurajate de regele Carol al II-lea, care se temea de o răscoală a refugiaților rămași fără case din Londra. În pofida numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruită pe același plan al străzilor ca și înainte de incendiu.
Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al orașului. A amenințat, dar nu a ajuns la districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea, și mare parte din mahalalele din suburbii. A distrus 13.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sf. Pavel, și mare parte din clădirile autorităților orășenești. S-a estimat că a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori. Numărul morților în urma incendiului nu este cunoscut și, prin tradiție, este considerat a fi foarte mic, întrucât s-a înregistrat moartea a doar șase persoane.
1752: În Marea Britanie și în coloniile sale, calendarul iulian a fost înlocuit cu calendarul gregorian, diferența de 11 zile dintre cele două calendare fiind rectificată prin faptul că urmatoarea zi, 3 septembrie, a fost datată 14 septembrie.
Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr. (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigene din Alexandria și a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul Iulian are un an obișnuit de 365 de zile, împărțit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele țări până în secolul al XX-lea și mai este folosit încă de mai multe biserici naționale ortodoxe. Cu acest calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondența cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, aceasta ducând la acumularea unei zile diferență în 128 de ani.
Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. Este o modificare a calendarului iulian anterior, în conformitate cu propunerea medicului și astronomului calabrez Luigi Lilio, care a participat la comisia prezidată de profesorul astronom iezuit Christophorus Clavius, de la Colegiul Roman, împreună cu matematicianul și astronomul sicilian Giuseppe Scala și matematicianul și astronomul perugian Ignazio Danti. Modificarea a fost aprobată și decretată, prin bula papală Inter gravissimas, de Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582.
Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.
O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecți numai dacă sunt divizibili și prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 și 2000 au fost bisecți, dar 1700, 1800 și 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 și 2500 nu vor fi ani bisecți, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.
Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ștergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 și a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582.
În Regatul României calendarul gregorian a fost introdus în anul 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.
1792: Revoluția franceză: Masacrele din Septembrie; peste 1.200 de deținuți din închisori sunt omorâți fără judecată de mulțimea dezlănțuită, cu concursul autorităților.
Într-o atmosferă tensionată, cauzată de Insurecția de la 10 august 1792 și de intrarea trupelor austro-prusace sub comanda ducelui Carol al II-lea de Braunschweig-Wolfenbüttel pe teritoriul Franței, a izbucnit o isterie colectivă alimentată de publiciștii Jean-Paul Marat și Fabre d’Églantine. Gloate surescitate au pătruns în mai multe închisori din țară, unde au ucis de-a valma, cu concursul jandarmilor, deținuți politici și infractori de drept comun. Aproximativ 2/3 din victime au fost prostituate și deținuți de drept comun.
În Prison des Carmes, fosta mănăstire carmelită din Paris, transformată în închisoare, au fost executați peste 100 de clerici, între care 3 episcopi. Unii dintre aceștia, precum preotul canadian André Grasset, s-au aflat întâmplător în oraș în zilele respective.
1870: Bătălia de la Sedan, desfășurată în cadrul războiului franco-prusac, în urma căreia trupele franceze au fost încercuite și înfrânte de cele prusace, provocând căderea celui de-al doilea imperiu al lui Napoleon al III-lea și proclamarea republicii și a Comunei din Paris.
1945: Al Doilea Război Mondial: Semnarea actului privind capitularea necondiționată a Japoniei. Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
Actul capitulării Japoniei este înțelegerea scrisă prin care era stabilit armistițiul care punea capăt războiului din Pacific și celui de-al doilea război mondial. Armistițiul a fost semnat de reprezentanții Imperiului Japonez pe de-o parte și cei ai Aliaților: Statele Unite ale Americii, Republica China, Regatul Unit, Uniunea Sovietică, Australia, Dominionul Canadei, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, Olanda și Noua Zeelandă la bordul vasului de război american USS Missouri, ancorat în Golful Tokyo pe 2 septembrie 1945. Ziua este denumită impropriu uneori Ziua victorie asupra Japoniei, deși acest termen este folosit de obicei pentru a denumi dată în care Împăratul Hirohito a acceptat termenii Declarației de la Potsdam – 15 august.
Ceremonia de semnare a avut loc la bordul vasului american Missouri și a durat 23 de minute și a fost transmisă în toată lumea. Actul capitulării a fost semnat la început de ministrul de externe japonez Mamoru Shigemitsu „din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez ” și mai apoi de generalul Yoshijiro Umezu, șeful Marelui Stat Major, „din ordinul și în numele Cartierului general imperial japonez ” la ora 9:04. După aceasta au semant generalul american Douglas MacArthur, comandantul aliat suprem pe teatrul de luptă din Pacific. Au semnat ca martori generalul locotenent american Jonathan Mayhew Wainwright IV (care capitulase în Filipine) și generalul locotenent britanic Arthur Percival, (care capitulase în fața japonezilor în Singapore). Ultimii doi au primit ca suvenir câte unul dintre cele trei stilouri cu care a fost semnat actul capitulării. Un al treile stilou se păstrează în muzeul Academiei militare americane West Point
Au semant de asemenea:
Amiralul Chester Nimitz pentru Statele Unite ale Americii,
Generalul Hsu Yung-Ch’ang pentru Republica China,
Amiralul Bruce Fraser pentru Regatul Unit,
Generalul locotenent Kuzma Derevianko pentru Uniunea Sovietică,
Generalul Thomas Blamey pentru Australia,
Colonelul Lawrence Moore Cosgrave pentru Canada,
Generalul Philippe Leclerc de Hautecloque pentru Franța,
Viceamiralul C.E.L. Helfrich pentru Olanda și
Vicemareșalul aerului Leonard M. Isitt pentru Noua Zeelandă.
